Făcînd valuri pe Marte

Autoportret. Roverul „Opportunity“, lîngă Craterul Endurance – ca şi geamănul său, „Spirit“, în cealaltă parte a planetei – ar fi trebuit să sucombe anul trecut. Însă ele au continuat să adune dovezi ale existenţei apei în trecut pe Marte. Foto: NASA/JPL şi Universitatea Cornell

La mai bine de un an după decesul prezis, roboţii hoinari de pe Marte ai NASA, „Spirit“ şi „Opportunity“, merg mereu mai departe, în căutarea indiciilor unor ape străvechi. Rămîne aceeaşi întrebare obsedantă: a fost cîndva Planeta Roşie leagăn al vieţii?

Cu siguranţă undeva, sus, fantoma lui John Wesley Powell îi aclamă pe cei doi noi fîrtaţi ai săi într-ale geologiei eroice făcute cu un singur braţ. Cu mai bine de un secol în urmă, cînd Powell conducea o expediţie cu trei bărci de-a lungul Marelui Canion, planetele erau doar puncte neclare în telescop. Dar veteranul Războiului Civil, care-şi pierduse jumătate din braţul drept în bătălia de la Shiloh, va fi făcut exact acelaşi lucru pe care l-au făcut cele două vehicule ale NASA şi operatorii lor de pe Pămînt, începînd din ianuarie 2004, atunci cînd au aterizat pe Marte pentru a dibui martorii apelor de odinioară.
În zilele lui Powell, geologii încercau să înţeleagă cum apa a sculptat labirintul de canioane din imensitatea roşiatică a Platoului Colorado; omologii lor de astăzi îşi pun întrebări legate de rolul apei în modelarea reliefului de pe Planeta Roşie. Şi aşa cum grupul de temerari ai lui Powell a depăşit orice aşteptări în 1869, supravieţuind aproape 100 de zile însălbăticia şuvoaielor, vehiculele marţiene, despre care se credea că vor ceda cu mult înainte de sfîrşitul anului trecut, au fost în formă multe luni după aceea. Powell a fost un geolog de teren, care spărgea roci şi lua notiţe cu singurul său braţ. La fel ca el, cele două vehicule îşi folosesc braţul cu trei articulaţii pentru a mînui echipamentele, printre care se numără o cameră video şi o freză pentru săpat în rocile marţiene.
Spartul pietrelor poartă în sine motivul esenţial al căutărilor acestor roboţi şi ale bătrînului Powell: adevărul din teren. Aceasta nu este o sintagmă oarecare printre geologi. Ea aminteşte de concluziile trase după ce, cu bocancii prăfuiţi, ai colectat tu însuţi probe de rocă, ai colindat formaţiunile geologice şi ai examinat pietrele în spărtură proaspătă.
Adevărul din teren le dă cercetătorilor încrederea de a interpreta, de la mare distanţă, nişte teritorii vaste. Powell a escaladat abrupturi înalte de un kilometru, studiindu-le stratele multicolore de calcare, gresii, marmură, cherturi, roci vulcanice şi gnais. Ajuns în vîrf, el a putut cuprinde cu privirea kilometri întregi din ţinutul canioanelor, schiţa hărţi în carnetul său şi eticheta în cunoştinţă de cauză, de la distanţă, stratele, datorită culorilor şi continuităţii lor. În mod analog, cu ajutorul datelor primite de la vehiculele cu 6 roţi care explorează două mici porţiuni de pe Marte, cercetătorii îşi pot explica imaginile, uneori ambigue, primite de la sateliţii care orbitează planeta la mare înălţime.
Să luăm sinuoasele canale vizibile pe obrazul arid al lui Marte. Ele se aseamănă atît de bine cu nişte imense albii secate ale unor rîuri, încît ipoteza că apa ar fi curs cîndva pe acolo, într-o epocă foarte îndepărtată, părea un pariu cîştigat. Dar dovezile lipseau. Unii cercetători argumentau că torente reci de dioxid de carbon lichid ar fi putut săpa canalele. Alţii spuneau că Marte nu a fost niciodată suficient de caldă pentru scurte episoade cu apă, deoarece se pare că lipsesc calcarul abundent şi alte minerale carbonatice pe care o atmosferă caldă, bogată în dioxid de carbon, le-ar fi lăsat în urmă.
Acum nu mai e cazul. Roverele „Spirit“ şi „Opportunity“ au găsit dovezi directe şi convingătoare că Marte a fost cîndva scăldată de ape, aproape sigur măcar la începutul istoriei ei, acum mai bine de 3 miliarde de ani. Poate că erau doar nişte bălţi, rîuri sau viituri care apăreau şi dispăreau, secînd în mod repetat. Însă apare din ce în ce mai probabil că apa lichidă era cîndva abundentă, chiar dacă a avut viaţă scurtă. Chiar şi existenţa unor oceane, oricît de efemere, rămîne o posibilitate –, iar pe o planetă care era cîndva mai caldă şi mai umedă existenţa vieţii, trecute sau prezente, este o perspectivă tulburătoare.

Alimentaţi de baterii solare, exploratorii-roboţi care ne-au relevat acest adevăr din teren pot parcurge rareori, între răsăritul şi apusul soarelui, distanţe mai mari decît lungimea unui teren de fotbal. Însă deocamdată roverele sînt cele mai bune alternative la trimiterea oamenilor pe alte planete. „Încă de la început am urmărit o vedere cu o rezoluţie vizuală ca a omului“ – spune Jim Bell, astronom la Universitatea Cornell şi, totodată, şeful cercetătorilor care operează camerele panoramice, Pancam, ale fiecărui vehicul. Ca şi omul, aceste camere au o vedere stereoscopică, iar lentilele lor străbat terenul cam la o înălţime „umană“, ridicate la 1,5 metri pe un catarg care se înalţă deasupra punţii panourilor solare.
Cercetătorii care trimit vehiculelor ordinele de marş zilnice vorbesc adesea de parcă ar străbate ei înşişi suprafaţa roşie a planetei făcînd fotografii, examinînd sedimente şi săpînd găuri.
„Maaamă, uită-te aici!“ – a exclamat Steve Squyres într-o seară a anului trecut, în timp ce în faţa lui se desfăşura o panoramă marţiană. Squyres, un geolog planetar uscăţiv şi agitat de la Cornell, care conduce acest trust al creierelor aflat în spatele lui „Spirit“ şi „Opportunity“, a zis „maamă!“ de multe ori în acele zile sau, mai precis, în acele „sole“, termenul folosit pentru a desemna ciclul marţian zi-noapte de 24 de ore şi 39 de minute. El poartă un ceas modificat după timpul marţian. În primele luni ale misiunii, Squyres şi zeci de alţi cercetători ai echipei chiar au lucrat nonstop, în schimburi fixate după timpul marţian, la sediul misiunii, NASA Jet Propulsion Laboratory (JPL), în Pasadena, California.
În acea seară, la zece luni după ce vehiculele îşi începuseră treaba, Squyres se înapoiase în clădirea Centrului de Ştiinţe Spaţiale Cornell, în Ithaca, New York. Cam o dată pe zi, vehiculele trimit acasă prin radio un raport care include instantanee digitale şi datele instrumentelor. Squyres privea concentrat recolta zilnică trimisă de „Opportunity“ pe un imens ecran panoramic de pe perete.
Se vedea o imagine perfect încadrată luată chiar din interiorul marginii sudice a Craterului Endurance, o cicatrice meteoritică de 130 de metri lăţime din imensitatea cîmpiei ecuatoriale. Prim-planul înclinat coboară brusc spre stînga. În dreapta, marginea abruptă a craterului, cu blocurile de stîncă fracturate deschise la culoare, se curbează. Cercetătorii au numit acest abrupt „Burns Cliff“, în onoarea defunctului mineralog Roger Burns, cel care a emis ipoteza că apa de pe Marte ar fi putut lăsa în urmă depozite precum cele care brăzdează marginea craterului. Deasupra se arcuieşte o fîşie de cer marţian.
Squyres nu-şi mai încape în piele privind imaginea. „Ne aflăm aici într-un crater format în sedimente depuse de apă şi mergem peste mormane de nisip. E mult mai mult decît am sperat.“
Roverele sînt fructul a 16 ani de cercetări întreprinse de Squyres şi, în ultimii 6 ani, şi de adjunctul său, Ray Arvidson, de la Universitatea Washington, St. Louis, pentru a plasa un instrument geologic mobil pe Marte. Cei doi bărbaţi au petrecut ore nesfîrşite testînd prototipuri în deşerturile din sud-vestul Statelor Unite. Şi-au croit drum prin labirinturile birocratice pentru a convinge NASA şi pe finanţatorii ei din Congres să acorde fonduri misiunii. Pînă la urmă, NASA a decis să trimită două vehicule în loc de unul, sporind şansele de succes şi crescînd costul total la 850 de milioane de dolari.

La începutul anului 2004, roverele au ajuns pe Marte, o dată cu o mică armadă de alte sonde, cele mai multe profitînd de o neobişnuită aliniere orbitală, care a permis un voiaj scurt, de 6 luni. Unele au eşuat, însă un satelit european, numit Mars Express, a ajuns pe orbită în siguranţă. La fel a reuşit „Spirit“, iar trei săptămîni mai tîrziu, „Opportunity“. După impactul cu atmosfera şi coborîrea cu paraşuta, fiecare vehicul şi-a umflat o pernă de airbag-uri, a declanşat o retrorachetă şi a căzut liber pe ultimii aproximativ 8 metri, într-o aterizare cu sărituri şi rostogoliri. Ele au ajuns pe Marte în două locuri aflate la antipozi şi foarte diferite.
Văzut din spaţiu, punctul de aterizare a lui „Spirit“, din Craterul Gusev, arăta ca un loc perfect pentru a găsi vechi sedimente lacustre. Depresiunea, largă de 150 de kilometri, se află la 150 sud faţă de ecuator, la poalele munţilor din emisfera sudică a planetei. În ea se varsă un imens canal. Prezintă toate indiciile existenţei unui vechi fund de lac.
Însă după aterizarea lui „Spirit“, la 4 ianuarie, speranţele căutătorilor de apă – de pildă, cum că Gusev ar fi putut conţine o mare de mîl fosil, uscat – s-au evaporat. Sonda vedea doar o cîmpie neregulată şi stîncoasă. „Era doar lavă bazaltică masivă, dură şi sticloasă“ – spune Squyres. Orice ipotetic fund de lac fusese îngropat demult de curgerea de lavă. Prima examinare detaliată făcută de „Spirit“ asupra rocilor din preajmă nu a găsit decît urme ale unor minerale formate sub acţiunea apei, indicînd faptul că rocile ar fi putut fi umezite din cînd în cînd, însă niciodată cufundate în apă.
Vehiculul a trimis acasă o imagine panoramică seducătoare, dar frustrantă, în care, spre sud-est, se vedea o linie de dealuri joase. Cu o înălţime de circa 90 de metri, aceste dealuri erau, cu certitudine, mai vechi decît curgerea de lavă, care de-abia dacă le atinsese versantele. Ele ar fi putut avea o poveste diferită, ceva mai „umedă“, însă se găseau la 3 kilometri depărtare – de cîteva ori mai mult decît era prevăzută raza de acţiune a lui „Spirit“.
După ce „Spirit“ a aruncat o privire asupra unui crater din vecinătate, denumit Bonneville, de asemenea acoperit de bazalt, şefii lui l-au trimis în misiune pe coclauri. „Ea“ (cercetătorii se uită la ambele rovere ca la nişte femei) s-a îndreptat spre îndepărtatul lanţ de dealuri, botezat Columbia Hills, după numele navetei spaţiale căzute. În unele sole, acesta străbătea mai bine de 120 de metri. „Rulam de-a lungul cîmpiei pe cît de repede puteam“ – spune Doug Ming, de la Centrul Spaţial Johnson, al NASA.
În cea de-a 156-a solă – pe Pămînt, în miezul lui iunie –, „Spirit“ a atins dealurile. „A fost ca un alt continent“ – spune Larry Crumpler, membru al echipei de cercetare.
Columbia Hills păreau să fi fost formate din cenuşă vulcanică sau sfărîmături de impact meteoritic. Însă spre deosebire de stînca dură a cîmpiei vulcanice, aceste roci erau adesea moi, aproape cretoase, cedînd uşor cînd „Spirit“ fora în ele. Unele dintre ele păreau de-a dreptul „putrede“. Chiar simpla lor textură sugera faptul că apa s-a infiltrat cîndva prin rocă, o concluzie care s-a întărit atunci cînd „Spirit“ a descoperit nişte minerale care vorbeau de la sine. Mai întîi a detectat cristale gri de hematit, un oxid de fier care este adeseori, chiar dacă nu întotdeauna, opera acţiunii apei. Apoi, în decembrie 2004, a venit bomba: un mineral de fier denumit goethit, indicator sigur al apei în trecut. Cu certitudine, cîndva aceste dealuri musteau de apă.
A fost un triumf al descoperitorilor, pe care însă „Opportunity“ îl anticipase cu luni de zile înainte. Drept loc de aterizare, cercetătorii misiunii aleseseră pentru „Opportunity“ o întinsă cîmpie ecuatorială, cunoscută sub numele de Meridiani Planum, pentru că navele spaţiale orbitale detectaseră semnătura în infraroşu a griului de hematit pe o porţiune de teren cu lăţimi de sute de kilometri. În vreme ce hematitul a fost o surpriză în Craterul Gusev, aici el era de mult cluul. La sosire, „Opportunity“ a sărit cam 200 de metri pe terenul aproape plat, după care a ajuns, din pură şansă, într-un mic crater izolat cu o lăţime de circa 20 de metri.
Aceasta a fost o adevărată lovitură, sărbătorită la fel ca nimerirea din prima a unei găuri de golf aflată la 500 de milioane de kilometri, aproape din clipa în care robotul şi-a deschis camerele. La circa 9 metri mai încolo, în lungul marginii a ceea ce avea să fie denumit Craterul Eagle, se găsea un afloriment de rocă de bază deschis la culoare. După ce s-a deplasat pînă la afloriment, robotul a forat în suprafaţa sa (folosind freza cu cap diamantat denumită RAT, rock abrasion tool), a scanat roca în spărtură proaspătă, pentru a-i identifica mineralele şi compoziţia chimică, şi a cercetat-o cu mai multe camere, dintre care una microscopică. A rezultat un adevărat tezaur de dovezi că acest colţ al lui Marte a fost cîndva îmbibat de apă.

Roca poroasă este plină de minerale depozitate de apă: sulfaţi de magneziu, similari cu sarea amară, bromuri, cloruri şi minerale bogate în fier. Risipite pe sol sau scoase în evidenţă de eroziune în aflorimente erau sfere gri mai mici decît boabele de piper, pînă la mărimea mazării, care au fost botezate curînd „afine“. Afinele bogate în hematit explică detectarea stratului gri de pe orbită, care-i atrăsese din primul moment pe proiectanţii misiunii spre Meridiani Planum. Cercetătorii au tras concluzia că toate aceste minerale s-au sedimentat atunci cînd apa sărată din sol s-a infiltrat prin nisipuri şi prin rocile poroase.
Peste toate, o secţiune cu o lungime de numai 30 de centimetri a rocii de bază, botezată Ultima şansă, are strate cu o curbură tipică. Imediat, sedimentologii echipei au jubilat exclamînd: „stratificaţie încrucişată!“. Aceasta se poate forma cînd o apă curgătoare împinge valuri succesive peste un fund nisipos, formînd o structură care e apoi îngropată şi conservată de sedimentele ulterioare. „Dacă te duci pînă la cea mai apropiată plajă sau pînă la cel mai apropiat pîrîu şi sapi cu o cazma, vei putea vedea acelaşi fel de structură“ – spune sedimentologul Dave Rubin, de la USGS.
Nimeni nu poate fi sigur ce fel de ape străvechi de pe Meridiani arătau astfel. Inspiraţi însă de adevărul din teren prezentat de rovere, cercetătorii au descoperit indicii în imaginile lui Marte de pe orbită – ba chiar şi în cele ale unor colţuri izolate ale propriei noastre planete.
Imaginile satelitare, de pildă, arată că aflorimentele de culoare deschisă se extind cu mult dincolo de zona cu hematit care a atras planificatorii misiunii spre Meridiani. Dacă toată zona deschisă la culoare e o moştenire datorată apei, calculează acum Hynek, regiunea acoperită de ape ar fi putut fi la fel de întinsă ca Marea Neagră.
Adîncile canioane văzute de pe orbită sugerează faptul că aceste roci de bază ar putea avea, în unele locuri, grosimi de 500 de metri. Să fi existat cîndva pe Meridiani o mare deschisă? „Este greu de spus – precizează Hynek. Însă apa nu era o excepţie, ci era din belşug.“
Marjorie Chan a făcut o legătură directă între locul de aterizare a lui „Opportunity“ şi zona de canioane din sudul statului Utah. Geolog la Universitatea din Utah, Chan studiază micile bile de piatră pe care magazinele de curiozităţi din Vest le vînd sub numele de „marmură moqui“, după credinţa indienilor hopi că acestea ar fi fost jucării pentru spiritele strămoşilor lor – moqui. Echipa sa a descoperit faptul că bilele, risipite cu milioanele pe suprafaţa de stîncă roşie a Utahului, sînt formate dintr-o gresie cimentată cu minerale bogate în fier, precipitate din apele subterane, aşa cum sînt hematitul şi goethitul.
În 2003, cînd echipa lui Chan a auzit că unul din roboţii de pe Marte urma să se îndrepte spre un loc de aterizare bogat în hematit, cercetătorii au prevăzut că acesta ar putea găsi astfel de bile acolo. Lucrarea lor nu apăruse atunci cînd – bingo! – au sosit fotografiile afinelor de pe Marte.
Aşa că au scris rapid o nouă lucrare despre legătura dintre Utah şi afinele marţiene, în care propuneau o seducătoare ipoteză cu bătaie lungă. Formarea bilelor din Utah ar fi putut fi accelerată de bacteriile din subteran, ceea ce a condus la speculaţia că nişte vechi microbi marţieni ar fi putut pune umărul la cimentarea afinelor din zona Meridiani. Mai important, anii dedicaţi de către grupul ştiinţific al lui Chan înţelegerii creşterii bilelor moqui i-ar putea ajuta pe experţii în Marte să calculeze cîtă apă ar fi trebuit pentru a creşte afinele din depresiunile de la Meridiani.
Vestea că printre mineralele de la Meridiani se numără şi un sulfat denumit jarosit a generat alte exclamaţii de surpriză. Pe Pămînt, jarositul se formează doar în medii umede şi acide, în apele de mină, de exemplu. Johan Varekamp, de la Wesleyan University, din Connecticut, şi-a dat seama că mineralele de pe Marte se aseamănă mult cu cele dintr-o regiune vulcanică de la graniţa dintre Chile şi Argentina pe care o studiase, acolo unde rîuri colorate în roşu aprins, din cauza hematitului proaspăt, se varsă într-un lac acid aflat la poalele unui vulcan. Întregul mediu nu se arată prielnic vieţii, însă Varekamp relevă că, în ciuda înaltei lor acidităţi, „aceste rîuri terestre şi apele lacului sînt pline de forme de viaţă microbiană.“ Rîuri şi lacuri acide pe Marte ar lămuri vechiul obstacol din calea teoriei conform căreia planeta ar fi avut un trecut cald şi umed: lipsa mineralelor carbonatice, care ar fi trebuit să se depună în cazul în care planeta ar fi avut o pătură călduţă de dioxid de carbon. Apa acidificată de sulful emis de vulcanii care clocoteau în trecut pe Marte ar explica misterul, pentru că acidul împiedică formarea carbonaţilor.
Jarositul ne arată, totodată, şi că epoca umedă s-a sfîrşit repede. Dacă climatul ar fi rămas umed o lungă perioadă de timp după formarea jarositului, acesta s-ar fi descompus şi n-ar mai fi putut fi găsit azi. Sedimentele stratificate de la Meridiani ar putea avea grosimi de sute de metri, însă dacă fiecare strat s-a format în decursul unui ciclu umed-uscat, el s-ar fi putut depune în mai puţin de jumătate de milion de ani. În istoria de 4,5 miliarde de ani a lui Marte, asta înseamnă o clipă. Cum ar fi putut apa să dispară atît de rapid? Şi unde s-a dus? Poate că o parte s-a pierdut permanent prin evaporare şi s-a ridicat la mare înălţime, în atmosferă, unde radiaţiile au spart moleculele în atomi, care s-au pierdut în spaţiu. O altă parte a rămas pe Marte, îngheţată la poli. Iar o mare parte ar putea fi încă ascunsă în subteran, posibil sub formă de gheaţă îngropată sub praf. Confirmările ar putea veni de la satelitul european Mars Express. Acesta poartă o antenă de 40 de metri, care va sonda terenul prin radar, în căutarea apei sau a gheţii îngropate pînă la adîncimi de 2 kilometri sub crusta planetei.

Mars Express s-ar putea să fi adulmecat deja dovezi indirecte ale umidităţii din subteran pe Marte: nişte indicii seducătoare privind emanaţii de gaz metan în atmosferă. Metanul, aşa-numitul „gaz de mlaştină“ pe Pămînt, ar putea fi în mod clar un semn că nişte microbi marţieni supravieţuiesc în subteran, în nişte cotloane umede din subsol.
Spre surpriza operatorilor lor aflaţi pe Pămînt, cele două vehicule au continuat să funcţioneze.
După un an, au început să apară cîteva semne de uzură. Motorul roţii din dreapta-faţă a lui „Spirit“ a început să funcţioneze prost, după care a părut că şi-a revenit. Unul din instrumentele de pe „Opportunity“ a cedat după o iarnă deosebit de rece, cu temperaturi în jur de –1100C în unele nopţi din octombrie, anul trecut. Însă ambele maşini au continuat să sfideze pronosticurile conform cărora praful acumulat pe panourile solare le va submina, în mod fatal, puterea.
De fapt, vehiculele au primit chiar un neaşteptat supliment de energie atunci cînd nişte vîrtejuri de vînt marţian au spulberat praful de pe panourile lor solare. În timp ce „Spirit“ continuă să urmărească povestea apei de pe crestele şi văile Columbia Hills, „Opportunity“ a pornit la plimbare, care va dura atît cît îl vor ţine mecanismele lui îmbătrînite.
În decembrie, „Opportunity“ a părăsit Craterul Endurance, îndreptîndu-se spre sud. La circa 160 de metri distanţă, el a dat peste resturile propriului său scut termic, care a „pupat“ solul după ce nava spaţială l-a ejectat de la mare înălţime în atmosferă. Alături de el se afla o altă surpriză marţiană: o rocă metalică roasă, de mărimea unei mingi de baschet. Era un meteorit, primul văzut vreodată pe o altă planetă. „Le-am spus celor din echipă că n-ar trebui să zăbovim prea mult pe-aici – glumeşte Squyres. E clar că ăsta e un loc în care cad din cer mari obiecte metalice!“
Pînă în luna aprilie, „Opportunity“ s-a aventurat cam 2,5 kilometri mai departe spre sud, spre un ţinut accidentat, aşa-numitul „teren gravat“, despre care se crede că ar fi alcătuit din depozite de sulfaţi puternic erodate de vînt.
În anii care vor urma, misiuni încă şi mai ambiţioase le vor urma lui „Spirit“ şi „Opportunity“. Printre proiectele NASA se numără cel al unei noi staţii orbitale, înzestrate cu ochi mai ageri, care va ajunge pe orbită în 2006, o sondă care va fora în gheaţa de la suprafaţă, lîngă pol, în 2008, şi cel al altei misiuni cu rovere – Mars Science Laboratory, în 2009 sau mai tîrziu. Acest rover (sau rovere) va avea la bord un laborator care ar putea căuta semne ale vieţii. Agenţia Spaţială Europeană speră, de asemenea, să sporească şi ea traficul de pe Marte cu propriul său vehicul, pe nume ExoMars, cam prin 2011.
După care proiectele devin mai nebuloase; oricum însă atît NASA, cît şi europenii fac planuri legate de aducerea, în circa 10 ani, a unor fragmente de roci marţiene pe Pămînt. Şi, în cele din urmă, dacă societatea va decide vreodată că merită să-şi asume costurile unei misiuni umane, oamenii înşişi vor putea păşi în praful roşu al lui Marte, căutînd semne de viaţă cu propriile mîini şi cu propriii ochi.
Cît despre John Wesley Powell, mai devreme sau mai tîrziu, moştenirea lăsată de el în calitate de cuceritor al Marelui Canion va fi împlinită pe Planeta Roşie. Marte are propriul său canion, cu mult mai mare decît ale noastre: Valles Marineris, cu o lungime egală cu cea a Europei, lat de sute de kilometri şi adînc de 7 kilometri. Într-o bună zi, maşinile sau oamenii, urmaşi ai roboţilor-geologi care se află acum pe Marte, vor ajunge să meargă şi pe fundul acestui mare canion, ca să culeagă… adevărul din teren.

Text: Charles W. Petit

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2005)

Galerie de imagini:



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*