Nanotehnologia

Un nanometru este a miliarda parte dintr-un metru. E ca și cum ai compara o mărgică de sticlă cu Pământul. Bun venit în lumea nanotehnologiei. Foto Mark Thiessen

Un nanometru este o zecime din grosimea peliculei colorate de pe o pereche de ochelari de soare.

Text: Jennifer Kahn

“Mă aflu astăzi în fața ta cu foarte puțin păr pe cap. Mi-a căzut acum cîteva săptămîni din cauza chimioterapiei. Acum 20 de ani, fără  această rudimentară chimioterapie aș fi fost deja mort. Însă peste alți 20 de ani, niște nanorachete vor ținti celulele canceroase din corpul uman, lăsîndu-le pe toate celelalte neatinse. Poate că eu n-o să apuc ziua asta. Sînt sigur însă că ea va veni.” Richard Smalley rostea aceste cuvinte la 22 iunie 1999. La 28 octombrie 2005 murea de limfom non-Hodgkin. Chimistul de 62 de ani, laureat al Premiului Nobel, a fost un pionier al nanotehnologiei.

În largul oceanului, un tsunami trece neobservat – e doar un val întins și scund, a cărui forță devine evidentă abia cînd ajunge la țărm și se sparge. Revoluțiile tehnologice se desfășoară la fel de imperceptibil. E greu să urmărești un val în timp ce încă traversează oceanul și asta explică de ce puțini dintre noi sîntem conștienți că acesta se apropie. Nanotehnologia există deja de mai bine de două decenii, însă primul său val de aplicații abia acum începe să-și facă simțite efectele. Iar pe măsură ce o va face, revoluția computerelor va apărea ca o schimbare minoră. Va afecta totul – de la bateriile pe care le folosim pînă la pantalonii pe care îi purtăm sau la  modul în care tratăm cancerul.

Principalul lucru de știut despre nanotehnologie este că reprezintă ceva mic. Mic de tot. “Nano”, un prefix care înseamnă “pitic” în greacă, este prescurtarea folosită pentru nanometru – a miliarda parte dintr-un metru: o distanță atît de minusculă, încît s-o compari cu orice din lumea normală este un fel de glumă. Această virgulă, de pildă, se întinde pe jumătate de milion de nanometri. Sau, altfe

l spus, un nanometru este cam cît îi crește barba unui bărbat în timp ce-și ridică lama către obraz.

Nanotehnologia este importantă pentru că materialele obișnuite încep să capete proprietăți neobișnuite atunci cînd ajung la scară nano. Dacă tai o folie de aluminiu în fîșii subțiri, acestea se vor comporta tot ca aluminiul – chiar și atunci cînd fîșiile vor deveni atît de mici, încît ți-ar trebui un microscop ca să le vezi. Continuă însă să le tai tot mai mici și, la un moment dat – în acest caz la circa 20-30 de nanometri -, aceste bucăți pot exploda. Nu toate materialele își schimbă proprietățile la dimensiuni nano într-un mod atît de util ca aluminiul (se vorbește despre adăugarea nanoaluminiului în combustibilul rachetelor), însă faptul că unele o fac este un avantaj. Cu acestea, cercetătorii pot crea un adevărat corn al abundenței plin cu noi materiale exotice, cum ar fi plasticul care conduce electricitatea sau peliculele care împiedică fierul să ruginească. E ca și cum ai micșora o pisică și ai tot micșora-o, pînă ce, la un moment dat, s-ar transforma dintr-o dată într-un cîine.

Substanțele se comportă magic la scară nano deoarece acesta este punctul în care sînt determinate proprietățile esențiale ale materiei. Aranjează, de pildă, moleculele de carbonat de calciu într-un model “dinți de fierăstrău” și vei obține o cretă fragilă și sfărîmicioasă. Stivuiește aceleași molecule ca pe niște cărămizi, iar ele vor contribui la formarea straturilor cochiliei dure și iridizate a unui melc marin.

E o idee ademenitoare: să creezi un material cu proprietăți ideale comandîndu-i structura atomică. Cercetătorii au dezvoltat deja unelte rare, cum ar fi microscopul prin scanare cu tunel, capabile să vizualizeze și să miște un singur atom cu ajutorul unui vîrf extraordinar de ascuțit, avînd doar un atom lățime.

“Nanotehnologia va fi la fel ca inventarea plasticului – spune Paul Alivisatos, director asociat pentru fizică al noului centru de nanoproducție de la Lawrence Berkeley National Laboratory. Va fi peste tot: în bisturiele folosite de chirurgi și în țesăturile pe care le purtăm.” Alivisatos are deja o pereche de nanopantaloni rezistenți la pătare de la firma Gap, făcuți din fibre tratate cu un nanopolimer fluorinat. “Azi-dimineață am vărsat cafea pe ei și s-a scurs imediat.”

Imagine articol

 

Pe o masă din laboratorul de la Universitatea Rice, doctorandul AndrÈ Gobin lucrează cu două bucăți de carne crudă de pui. Împinge feliile astfel încît să se atingă și picură de-a lungul liniei de contact un lichid verzui. Lichidul este o soluție de nanosfere: niște mărgele minuscule de cuarț acoperite, în acest caz, cu aur. Pornind un laser infraroșu, Gobin trece cu îndemînare raza în lungul liniei verzi. Ridicînd puiul cu penseta, el flutură ceea ce a devenit acum o singură bucată de carne.

Nu peste multă vreme, chirurgii vor putea folosi un astfel de tratament cu nanosfere pentru a reconecta vasele sangvine tăiate în timpul operațiilor. “Unul dintre cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le facă un chirurg în timpul unui transplant de rinichi sau de inimă este să sutureze arterele tăiate – spune Gobin. Trebuie să coasă capetele cu niște fire foarte subțiri. Iar sîngerările sînt o mare problemă.” Cu soluția de nanosfere a lui Gobin, un chirurg va putea să îmbine pur și simplu cele două capete, obținînd o închidere perfectă. Lipirea vaselor ar putea deveni la fel de simplă ca sudarea a două cabluri.

Chiar dacă multe din promisiunile nanotehnologiei nu s-au îndeplinit încă, investițiile în domeniu sînt în plină expansiune. În 2005, guvernul SUA a cheltuit peste un miliard de dolari pentru cercetările în domeniul nanotehnologiei – de peste două ori suma alocată cercetărilor asupra desfășurării genomului uman pe vremea cînd proiectul era la apogeu. Japonia și Uniunea Europeană au cheltuit și ele sume similare și chiar țările mai mici se grăbesc să prindă un loc în pluton. O companie coreeană a folosit materiale antibacteriene pe bază de nanoargint pentru interiorul frigiderelor. Același material ar putea fi încorporat în bandaje.

Toți speră același lucru: să sară în barca unei piețe globale aflate în creștere, pe care Fundația Națională pentru Științe a estimat-o la o mie de miliarde de dolari în 2015.

Unul dintre motivele rapidei răspîndiri globale a nanotehnologiilor este acela că investiția inițială e relativ redusă. Țări care au pierdut revoluția computerelor pentru că le-a lipsit capitalul necesar pentru a construi mari uzine high-tech pentru fabricarea cipurilor de siliciu au acum mai puține șanse să piardă și acest tren al nanotehnicii.

“E cercetare pe care o poți face într-un pahar” – spune Stephen Empedocles, vicepreședintele Companiei Nanosys, care dezvoltă nanostructuri solare ieftine. În mod tradițional, fabricarea celulelor solare necesita o uzină de multe milioane de dolari, care să coacă straturi de sticlă la temperaturi extrem de înalte, pînă ce atomii se aranjau de la sine într-o structură receptoare. În schimb, nanostructurile solare cresc precum zahărul candel. Le poți “amesteca într-un pahar, împreună cu substanțe chimice care costă doar o sută de dolari” – spune Empedocles, ca apoi să le vopsești pe geamul ferestrei, transformînd o întreagă clădire într-un generator de energie solară. Sau pot fi la fel de bine încorporate în carcasa de plastic a unui telefon mobil sau a unui laptop.

De fapt, cu 100 $ oricine poate cumpăra nanoparticule – mai exact un gram de nanotuburi de carbon – prin internet. Pur și simplu comanzi on-line și vei primi o punguță de plastic cu fermoar, cu ceva ce pare funingine, băgată într-un plic de carton FedEx împreună cu instrucțiunile. (Se recomandă folosirea unor mănuși pentru a evita contactul fîșiilor de carbon cu pielea și a unei măști pentru a împiedica pătrunderea micilor particule negre în plămîni.)

Prea mult nu poți face acasă cu un degetar de nanotuburi de carbon. Dar unele dintre misterele acestora ne sînt relevate într-un alt laborator de la Universitatea Rice, unde Matteo Pasquali ține în mînă o eprubetă cu cîteva fire cenușii, atît de țepene, încît par să fi fost apretate și călcate. Sînt fibre împletite din nanotuburi de carbon – cîteva miliarde – care, teoretic, ar trebui să fie mai rezistente decît kevlarul, materialul folosit pentru vestele antiglonț.

Deocamdată însă aceste fibre nu sînt mai rezistente decît acrylul dintr-un pulover obișnuit. Motivul pentru care fibrele sînt încă slabe – crede Pasquali – este acela că unele dintre porțiunile de miliarde de nanotuburi legate între ele au întreruperi ascunse. O fotografie la microscop arată fibre aidoma unor fire de păr cenușii, unele perfect drepte, altele scămoșate și crețe. “Avem vîrfuri despicate – oftează Pasquali. Avem nevoie de un întăritor pentru nanotuburi.”

Carbonul s-a dovedit a fi un element util pentru nanotehnologie. Una dintre cărămizile de bază ale acestei științe este o moleculă cu 60 de atomi de carbon aranjați într-o sferă. O moleculă de C60 arată ca domul geodezic inventat de Buckminster Fuller, de unde și numele ei de fulerenă.

Richard Smalley și colegii săi au descoperit fulerena în 1985, iar în 1996 Smalley, împreună cu alți doi colegi, a obținut Premiul Nobel pentru chimie înainte de  a muri. Pînă la recentul lui deces, Smalley a fost un mare fan al fulerenei. Și-a renovat casa, de lîngă campusul Universității Rice, din Houston, cu o lucarnă în forma unei jumătăți de fulerenă, suporții de oțel, precis proporționați, reprezentînd legăturile dintre atomi.

Smalley a fost un partizan declarat al virtuților fulerenei și în special ale rudelor ei, nanotuburile de carbon. (“Sînt de 50-100 de ori mai rezistente decît oțelul și cîntăresc doar o șesime din greutatea acestuia” –  spunea el, de parcă s-ar fi lăudat cu realizările unui copil precoce.)

Din cauza compoziției lor ușoare, dar dure, doar cîteva nanotuburi de carbon presărate în rășinile epoxidice întăresc încleierea acestora cu peste 30%. Tuburile au început să pătrundă și în domeniul echipamentului sportiv de lux. Ele sporesc rezistența rachetelor de tenis, a ghidoanelor de biciclete pentru teren accidentat, a cadrelor bicicletelor de curse și a mînerelor croselor de golf. Nanotuburile de carbon se arată promițătoare în fabricarea peliculelor transparente conductive pentru ecranele computerelor, ale telefoanelor mobile și bancomatelor.

Smalley a fost, de asemenea, un susținător aprins al nanotuburilor ca soluție la iminenta criză energetică a omenirii. Planul său era de a înlocui vechile linii electrice de cupru și aluminiu cu cabluri împletite din nanotuburi de carbon. Nanotuburile pot transporta mult mai mult curent decît cablurile metalice clasice – peste un miliard de amperi pe centimetru pătrat – și, spre deosebire de cablurile metalice, pierd foarte puțin din această energie sub formă de căldură. Teoretic, liniile electrice construite din nanotuburi pot transporta electricitatea la mii de kilometri. În loc să depindă de termocentrale locale pe cărbune, orașele ar putea folosi energia generată de gigantice centrale solare amplasate în deșerturi sau de cele eoliene construite în largul coastelor. “Aceștia sînt zorii măreți ai nanotehnologiei – spunea Smalley. Dacă Mama Natură ne va permite, vom putea reîntinde rețeaua electrică a lumii.”

Nu toată lumea este însă la fel de convinsă. Există trei tipuri de nanotuburi de carbon. Toate conduc curentul electric, însă doar unul dintre ele foarte bine. Iar pînă acum, nimeni n-a reușit să găsească un mod de a face aceste nanotuburi foarte lungi. Deocamdată, cel mai lung nanotub conducător de electricitate existent măsoară o fracțiune de centimetru.

La originea problemei stă faptul că există două modalități de a fabrica nanoparticule: una “de sus în jos”, în care o bucată de material este mărunțită pînă la nivel nano, și una “de jos în sus”, în care moleculele cresc în condiții controlate, ca și cristalele, după care sînt lipite repede într-o anumită configurație, în funcție de sarcina electrică și de chimia moleculară.

Construcțiile de jos în sus, necesare pentru obținerea nanotuburilor de carbon lungi, sînt cele în care stă adevărata putere a nanotehnologiei. Ele sînt însă și mult mai complicate, fiind toate  influențate de aceleași legi ale coeziunii care limitează modurile în care atomii și moleculele pot fi aranjate. Să faci carbonul să se răsucească sub forma unui tub perfect rectiliniu în locul unui cîrlionț gros deformat este extrem de complicat.

Cercetătorii sînt încă relativ nepricepuți cînd vine vorba de problemele de finețe ale aranjării de jos în sus, în special dacă-i comparăm cu o nanouzină cu mult mai prolifică: corpul omenesc.

Organismul uman asamblează rapid și constant materii prime, precum calciul sau cheratina, pentru a crea structuri elaborate precum oasele sau pielea. În comparație cu ceea ce face o celulă sangvină, cercetătorii sînt “destul de incompetenți”, admite Jim Heath, un chimist de la Caltech care proiectează senzori la scară nano capabili să detecteze și să diagnosticheze cancerul. “Învățăm însă. Am parcurs un drum destul de lung în ultimii doi ani.” Obiectivul lui Heath este acela de a identifica din timp cancerele, atunci cînd nu au decît cîteva mii de celule și cînd sînt mult mai ușor de tratat. Spre deosebire de HIV sau de malarie – viruși care produc anticorpi unici, identificabili printr-un simplu test de sînge – cancerul e greu de detectat. Cu toate acestea, el lasă ceea ce Heath numește o amprentă: o schimbare în numărul și tipul proteinelor care circulă de obicei prin sînge.

Determinarea combinațiilor de proteine care alcătuiesc semnătura unică a fiecărui tip de cancer e un proiect în curs de derulare. “Pentru a diagnostica în mod sigur un cancer incipient, va trebui, probabil, să măsurăm 20 sau 25 de proteine diferite –  spune Heath. Deci, pentru a produce un test care să identifice 20 de tipuri de cancer vom avea nevoie de circa 500 de măsurători. Și am vrea să le putem face cu ușurință, cu doar o picătură de sînge dintr-o înțepătură în deget.”

Heath a realizat deja niște senzori de dimensiuni nano, numiți nanofire, care pot detecta electronic cîteva molecule de proteine împreună cu alți markeri biochimici care constituie indicatori timpurii ai cancerului. Strategia lui Heath este aceea de a îmbrăca nanofirele cu diferiți compuși, fiecare dintre ei legîndu-se de un anumit tip de marker. Atunci cînd markerul, care poate fi o proteină, un anticorp sau ADN-ul, se prinde de nanofir, el schimbă conductivitatea acestuia, creînd o minusculă, dar măsurabilă, schimbare a curentului. Heath a combinat zeci de mii de asemenea senzori într-un singur cip, care îi permite să detecteze în sînge moleculele indicatoare ale cancerului, chiar și atunci cînd concentrația lor este încă redusă. Cipurile îi permit, de asemenea, să identifice tipurile de cancer prezente. La ora actuală – arată Heath -, cipul său poate detecta între 20 și 30 de biomolecule relevante. El intenționează să înceapă să-și folosească cipul pentru detectarea cancerelor cerebrale încă din această vară.

Richard Smalley a fost un cercetător care a urmărit cu interes progresele lui Heath. Limfomul non-Hodgkin de care suferea Smalley era un cancer care evolua relativ lent, dar chiar și în remisie prin corpul său circulau între o sută de milioane și un miliard de celule canceroase (un număr pe care medicii îl consideră relativ redus).

Unul dintre avantajele tratării cancerului în stadiu incipient s-a dovedit acela că este mai puțin probabil să fi apărut mutații care să facă mai rezistente celulele. Rezistența la medicamente este una dintre marile probleme ale cancerelor, care se adaptează atît de rapid, încît tratamentele pot rareori ține pasul. “O mașină de omorît nu trebuie să fie sofisticată” –  spunea Smalley. Trebuie să fie rapidă și perfectă.

Dar găsirea unui tratament de tip forță-brută e dificilă – spune Jennifer West, bioinginer care tratează tumorile la șoareci folosind nanoproiectile de aur. E greu, pentru că lucrurile care omoară celulele canceroase omoară de regulă și celulele sănătoase. “Asta vrem să evităm” –  spune West. Abordarea sa se bazează pe faptul că tumorile dezvoltă vase de sînge foarte rapid, pentru a putea să țină pasul cu multiplicarea celulelor tumorale, astfel că nu mai au timpul necesar pentru a le lega strîns, ajungînd să aibă scurgeri, ca niște conducte ruginite. Nanoproiectilele de aur ale lui Jennifer au un diametru de circa 120 de nanometri – o celulă canceroasă este de 170 de ori mai mare. Așa că nanoproiectilele sînt suficient de mici pentru a se prelinge prin fisurile din vasele capilare ale tumorii și a se fixa acolo.

Pentru a ucide tumoarea, West activează proiectilele cu raze infraroșii, care trec, inofensiv, prin piele, însă încălzesc aurul, omorînd celulele tumorale din jur. Cum celulele canceroase mor, ele nu-și mai pot dezvolta rezistența, care poate compromite tratamentele cu medicamente.

Mai mult, cum nanosferele sînt localizate doar în tumoare și nu sînt toxice decît dacă sînt activate de lumina infraroșie, West se așteaptă ca tratamentul său să fie aproape total lipsit de efecte adverse – mai ales în comparație cu tratamente precum chimioterapia sau razele. Ca parte a procesului de aprobare de către Administrația pentru Alimente și Medicamente, din SUA, West a injectat șoareci cu doze din ce în ce mai mari de nanoproiectile. Niciun șoarece nu a murit. “N-am reușit să inducem nici măcar un singur efect advers –  spune ea, ridicînd din umeri. Dacă am fi injectat șoarecii cu aceeași cantitate de sare de bucătărie, ar fi murit de mult.”

Din păcate, exact însușirea care face din nanoproiectile o terapie atît de promițătoare – abilitatea lor de a se mișca cu ușurință prin corp și de a interacționa cu diversele celule – devine un inconvenient atunci cînd vine vorba de problema poluării cu nanoparticule.

În 2004, Eva Oberdˆrster, toxicolog la Universitatea Metodistă de Sud, din Dallas, a arătat că bibanii-păstrăv expuși în ape care conțineau fulerene în proporție de 500 de părți la un miliard au suferit afecțiuni cerebrale. Iar oamenii sînt la fel de vulnerabili. După ce a expus piele umană și celule hepatice crescute în laborator unei soluții chiar mult mai slabe – doar 20 de părți pe miliard – chimista Vicki Colvin, de la Universitatea Rice, a constatat că jumătate din celulele expuse au murit.

Pentru a vedea și manipula nanoparticule e nevoie de microscoape puternice, păstrate în mediu strict controlat, precum acesta, de la Laboratorul de Măsurători Avansate de la Institutul Național de Standarde. Foto: Mark Thiessen

Rezultate ca acestea dau de gîndit, în parte din cauza numărului crescînd de produse aflate pe piață care conțin nanoparticule. “În cazul nanomaterialelor, nu e suficient să iei în considerare proprietățile materialului în mare –  avertizează Colvin. Indiferent că lucrezi cu aur sau cu plumb, gradul de toxicitate e greu de estimat.” Există, de exemplu, dovezi că particulele de dioxid de titan folosite în loțiunile pentru plajă, în funcție de modul în care au fost aduse la scară nano, pot produce mari cantități de radicali liberi atunci cînd sînt expuse la soare. Radicalii liberi pot afecta unele celule, făcîndu-le mai susceptibile de a deveni canceroase.

Colvin se teme că firmele își optimizează acum particulele ținînd cont mai degrabă de ușurința de procesare, decît de sănătatea oamenilor. Un studiu recent a arătat că fulerenele pot fi făcute destul de ușor mai puțin toxice dacă li se atașează niște molecule inerte, cunoscute sub numele de grupări de hidroxili. Cu cît au mai multe grupări de hidroxili atașate, cu atît fulerenele devin mai puțin periculoase. Cele îmbrăcate complet și-au sporit nivelul de siguranță de 10.000 de ori.

Este însă greu să obții finanțări pentru acest tip de cercetări – spune Colvin. “Directorii financiari vor o poveste sexy la sfîrșitul zilei. Vor să poată spune că ei contribuie la vindecarea cancerului. Nu sună la fel de senzațional dacă descoperi că o anumită particulă, pe care sperai s-o poți folosi, trebuie îmbrăcată în grupări de hidroxili pentru a fi sigură.”

Și totuși cercetătorii fac pași importanți. Ei descoperă noi moduri de a utiliza senzori de dimensiuni nano în sisteme de purificare a apei, care vor putea filtra totul, de la bacterii pînă la poluanți industriali precum arsenicul. Elementul-cheie al acestor noi filtre este faptul că nanoparticulele au o suprafață imensă pentru greutatea lor. Un gram de nanosfere, de pildă, acoperă uluitoarea suprafață de 1.000 de metri pătrați. Din cauză că reacțiile chimice care neutralizează poluanții se produc la suprafața sferelor, cu cît mai mare este această suprafață, cu atît mai eficient este filtrul.

Potențialul impact al nanofiltrelor este considerabil. În multe regiuni din China, apa de băut prezintă un nivel periculos de arsenic și alți poluanți industriali. Din acest motiv, Colvin prevede că Asia va fi un teren de testare pentru sistemele casnice de tratare a apei care folosesc nanoparticule pentru a elimina substanțele chimice toxice. “În momentul de față, fierul la scară nano este cam scump pentru a fi folosit la tratarea apelor reziduale – spune ea. Însă este cea mai bună metodă pentru a curăța arsenicul concentrat și mă aștept ca prețul să scadă în curînd.”

Pentru că aplicațiile nanotehnologiei prezintă un potențial atît de mare, Colvin nu crede că cercetările ar trebui oprite și nici măcar încetinite. Crede însă că o parte mai însemnată din fondurile guvernamentale ar trebui direcționată spre problemele de siguranță și legate de aceasta – cum ar fi eventuala acumulare de nanoparticule nedetectate în apă sau în lanțul trofic.

Asemenea probleme de siguranță sînt elemente-cheie, dacă avem în vedere viteza cu care se mișcă tsunamiul nanotehnologiei. Corporațiile urmează să investească peste 4 miliarde de dolari în nanotehnologii doar în acest an, iar o recentă conferință pe această temă a atras în Japonia o mulțime de 30.000 de participanți.

Între timp, aplicațiile comerciale continuă să se răspîndească. Proprietarii de case au acum opțiunea de a instala ferestre fabricate de PPG Industries, o companie care folosește particule de dioxid de titan la scară nano pentru a fabrica o sticlă pe care nu rămîn dîre și care nu trebuie spălată niciodată. Companiile de produse alimentare au început experimentele cu ambalaje nano care-și schimbă culoarea atunci cînd alimentul se alterează sau cînd conține bacterii precum E. coli. Prefixul a pătruns încetul cu încetul chiar și în cultura populară, devenind ultima modă în publicitate, unde companii ca General Motors sau Apple fac reclamă unui “nano” Hummer sau unui player digital muzical iPod Nano.

“Uimitor este cît de rapid evoluează lucrurile – spune Colvin. Cu numai 10 ani în urmă, o mulțime de asemenea aplicații ni s-ar fi părut destul de nerealiste.”

Toată această explozie l-a făcut pe Richard Smalley total nostalgic. “Nano e un copil care s-a făcut mare” –  spunea el cu puțin înainte de moarte. Poate că așa e, însă tot ne mai rezervă surprize în anii ce vin.

Articolul a apărut în ediția din iunie 2006 a revistei National Geographic România.



1 Comment

  1. Desii are ceva vechime de cand sa definit nanotehnologia ,sunt rare articolele cu descoperirile din acest domeniu, de parca le e frica sa le faca publice .Este o tehnologie care nu poate fi la indemana unui neutilat sau neinitiat . Avem facultate in acest domeniu dar locuri de munca ,,ba .Avem oameni scoliti dar au plecat afara neavand ce face aici.Gradina Romaniei este mare si bogata….pacat .

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*