Şi ele gândesc

Uek | Stăncuţă-neocaledoniană. Rezolvă probleme, confecţionează şi foloseşte unelte – cândva considerându-se că e doar domeniul primatelor. Universitatea Oxford, Oxford, Marea Britanie. Foto: Vincent J. Musi

Cercetările despre cunoaşterea la animale arată că oamenii nu sunt singurii capabili să inventeze, să plănuiască sau să contemple.

Azy are o viaţă mintală bogată – spune Rob Shumaker despre cel care, de 25 de ani, îi e subiect de studiu şi prieten. Urangutanii sunt, cognitiv, pe picior de egalitate cu maimuţele antropoide din Africa, ba chiar le întrec la îndeplinirea unor sarcini.“ Azy nu numai că-şi comunică gândurile folosind simbolurile abstracte ale unei tastaturi, dar şi înţelege perspectiva altui individ şi face alegeri logice, gândite, care arată o flexibilitate mintală ce le lipseşte unora dintre cimpanzei. În sălbăticie, urangutanii menţin tradiţii culturale inovatoare: unele grupuri îşi construiesc unelte, cu care extrag insectele din scorburi; altele folosesc frunze pe post de apărători de ploaie, şerveţele, perne sau pălmare când se caţără pe un arbore cu spini. Mai rar, urangutanii răsucesc frunze într-un fel de suluri, pe care le leagănă ca pe nişte păpuşi.
Text: Jennifer S. Holland

Ce vede un elefant când se uită în oglindă? Se pare că pe sine însuşi – o trăsătură cognitivă rară, care înainte era cunoscută doar la oameni, primate şi delfini. Elefanţii-asiatici studiaţi în faţa oglinzii explorează mai întâi oglinda ca pe un obiect. Examinând-o mai atent însă, pot să-şi dea seama că se văd pe ei înşişi. Fac mişcări atipice şi îşi ating în mod repetat un semn pictat pe cap, pe care nu l-ar putea vedea fără oglindă. La anumiţi peşti-ciclizi-africani, masculii îi urmăresc pe ceilalţi luptându-se pentru a-şi evalua competitorii, iar femelele, când sunt fertile, se furişează lângă cei mai activi masculi. Pe de altă parte, masculii subordonaţi pot adopta coloritul femelelor pentru a şterpeli hrana din teritoriul altui mascul. „Pot face toate astea când au opt săptămâni şi creierul de mărimea unui bob de mazăre“ – spune Russell Fernald, care studiază cum sunt afectate celulele cerebrale ale peştilor de contactele sociale.

Spuneţi-le oilor că toate arată la fel şi s-ar putea să fie de altă părere. Ca şi în cazul primatelor, studiile au arătat că oile recunosc diferite chipuri (aproximativ 50 ale altor oi şi 10 ale oamenilor), pe care încă le ştiu doi ani mai târziu. Sunt liniştite de feţe familiare şi recunosc expresiile vesele şi supărate (le preferă pe primele). Acestea sunt capacităţi sofisticate pentru nişte animale care nu sunt recunoscute pe scară largă pentru isteţimea lor. Cum codifică creierul oii identitatea facială şi indiciile emoţionale ar putea fi relevant pentru anumite tulburări la om. Machiii-cu-coadă-inelată, pe de altă parte, au abilităţi numerice impresionante. Elizabeth Brannon, de la Duke, raportează că animalele repetă secvenţe arbitrare pe un ecran tactil, pe care îl ating cu nasul, şi pot face deosebirea între cantităţi. „Fac sute de încercări“ – spune ea –, devenind tot mai buni în timp, pe măsură ce „învaţă cum să înveţe“.

Câte gânduri se ascund în spatele acestor ochi? Multe, în acest caz. În vârstă de şase ani, „Betsy“ poate recunoaşte nume de obiecte mai rapid decât o maimuţă antropoidă, iar vocabularul ei, de 340 de cuvinte, e în creştere. Inteligenţa ei a fost evidentă de timpuriu: la zece săptămâni, se aşeza jos la comandă şi în scurtă vreme „înţelegea“ numele obiectelor, pe care se repezea să le recupereze: minge, frânghie, hârtie, cutie, chei şi alte câteva zeci. Acum cunoaşte după nume cel puţin 15 persoane, iar în cadrul testelor ştiinţifice s-a dovedit pricepută la stabilirea legăturii între fotografii şi obiectele pe care le reprezintă.

Tânărul Kanzi a început să înveţe un limbaj pe cont propriu observându-i pe oamenii de ştiinţă care încercau să o instruiască pe mama lui. La 27 de ani, el „vorbeşte“ folosind peste 360 de simboluri de pe o tastatură şi înţelege mii de cuvinte rostite. Formează propoziţii, îndeplineşte noi instrucţiuni şi îşi meştereşte unelte din piatră. Cântă chiar şi la pian (o dată a improvizat cu Peter Gabriel). Dacă am sta împreună cu bonobo timp de 15 generaţii – spune William Fields, de la Refugiul pentru Antropoide –, „bonobo ar fi mai puţin bonobo, iar omul mai puţin om“. Fields analizează acum pronunţiile lui Kanzi. „Credem că s-ar putea ca el să spună cuvinte în engleză, dar prea rapid şi prea piţigăiat pentru ca noi să le putem decoda.“

Nu vă lăsaţi păcăliţi de creierul cât o castană. Gaiţele-californiene-cu-pene-fine fac uneori adevărate raţionamente. Ele schimbă locul unde au ascuns hrana dacă o altă gaiţă le vede când au ascuns-o, amintindu-şi că şi ele au furat hrana altora. Gaiţele fac în mod spontan planuri referitoare la micul dejun de a doua zi, bazându-şi proviziile de hrană pe foamea viitoare, indiferent de nevoile actuale. Marmozetele comune cu colţi scurţi, ca şi sugarii, învaţă ce să mănânce privindu-i pe cei mai în vârstă şi, la fel ca antropoidele, pot imita acţiunile altora – una dintre cele mai complexe forme de învăţare. Dar, în cazul primatelor, durata scurtă a atenţiei le poate împiedica să-şi dezvolte comportamente mai complexe.

În 1977, Irene Pepperberg, proaspătă absolventă a Universităţii Harvard, a făcut ceva foarte îndrăzneţ. Într-o perioadă în care animalele încă erau considerate un fel de automate, şi-a propus să afle ce se întâmpla în mintea altei fiinţe, vorbind cu ea. A adus un papagal-Jaco de un an, pe care l-a numit Alex, în laboratorul ei, ca să-l înveţe să reproducă sunetele limbii engleze. „M-am gândit că, dacă învaţă să comunice, l-aş putea întreba cum vede el lumea.“
Când Pepperberg şi-a început dialogul cu Alex, care a murit în septembrie anul trecut, la vârsta de 31 de ani, mulţi oameni de ştiinţă credeau că animalele nu sunt capabile să gândească. Ele sunt simple maşinării, roboţi programaţi să reacţioneze la stimuli, dar incapabili să gândească sau să aibă sentimente. Oricine are un animal de companie nu va fi de acord. Vedem dragostea din ochii câinilor noştri şi ştim că, bine-înţeles, Grivei are gânduri şi emoţii. Însă asemenea afirmaţii rămân foarte controversate. Atunci, cum demonstrează un om de ştiinţă că un animal poate să gândească – adică poate să dobândească informaţii despre lume şi să acţioneze pe baza lor?
„De-asta mi-am început studiile cu Alex“ – a spus Pepperberg. Cei doi erau aşezaţi – ea, la birou, el, pe colivia lui – în laboratorul ei, o încăpere fără ferestre, cam de mărimea unui vagon de marfă, la Universitatea Brandeis. Podeaua era acoperită cu ziare; pe rafturi erau stivuite coşuri cu jucării strălucitoare. Cei doi erau în mod clar o echipă – şi, datorită muncii lor, ideea că animalele pot să gândească nu mai este atât de fantezistă.
Anumite abilităţi sunt considerate semne-cheie ale unor capacităţi mentale superioare: o bună memorie, o înţelegere a gramaticii şi simbolurilor, conştiinţa de sine, înţelegerea motivelor celor din jur, imitarea altora, creativitatea. Puţin câte puţin, prin experimente ingenioase, cercetătorii au demonstrat aceste talente şi în cazul altor specii, demontând treptat ceea ce, credeam noi, ne face să fim deosebiţi ca oameni şi permiţându-ne să întrezărim de unde provin propriile noastre capacităţi. Gaiţele-cu-pene-fine ştiu că alte gaiţe sunt hoaţe şi că mâncarea ascunsă poate fi furată; oile pot să recunoască chipuri; cimpanzeii folosesc o diversitate de unelte pentru a sonda muşuroaiele de termite şi chiar folosesc arme pentru a vâna mamifere mici; delfinii pot să imite poziţiile corpului uman; peştele-arcaş-vărgat, care ameţeşte insectele cu un jet brusc de apă, poate învăţa cum să atingă ţinta cu acest jet pur şi simplu dacă urmăreşte un peşte experimentat făcând-o. Iar papagalul Alex s-a dovedit a fi un vorbitor surprinzător de bun.
La treizeci de ani după începerea studiilor asupra lui Alex, Pepperberg şi o echipă prin care s-au perindat mai mulţi asistenţi încă îi dădeau lecţii de limba engleză. Oamenii, împreună cu alţi doi papagali mai tineri, erau şi stolul lui Alex, oferindu-i cadrul social după care tânjesc toţi papagalii. Ca orice stol, şi acesta – oricât ar fi fost de mic – a avut partea lui de dramatism. Alex îi domina pe ceilalţi papagali, era ţâfnos când prin preajmă se afla Pepperberg, le tolera pe celelalte femei şi devenea tandru când trecea câte un asistent să-i facă o vizită. („Dacă erai bărbat – a spus Pepperberg, după ce a remarcat ce distant era Alex cu mine –, s-ar fi urcat într-o clipă pe umărul tău, regurgitându-ţi fructe de anacard în ureche.“) Pepperberg l-a cumpărat pe Alex dintr-un magazin de animale de companie din Chicago. A lăsat-o pe vânzătoare să-l aleagă, pentru că nu a vrut ca mai târziu alţi oameni de ştiinţă să spună că a ales în mod deliberat pentru munca ei o pasăre deosebit de inteligentă. Cum Alex avea un creier de mărimea unei nuci cu coajă, cei mai mulţi cercetători au considerat că studiul lui Pepperberg despre comunicarea între specii va fi inutil.
Cimpanzeii, bonobo şi gorilele au învăţat să folosească limbajul semnelor şi simboluri ca să comunice cu noi, adesea cu rezultate impre-sionante. De pildă, un bonobo, pe nume Kanzi, poartă cu el plăcuţa pentru comunicare cu sim-boluri, ca să poată „vorbi“ cu cercetătorii umani, şi a inventat combinaţii de simboluri ca să-şi exprime gândurile. Cu toate acestea, tot nu e acelaşi lucru ca atunci când un animal se uită la tine, îşi deschide gura şi vorbeşte.
Pepperberg s-a dus în spatele încăperii, unde Alex stătea pe colivia lui, curăţându-şi cu pliscul penele de un cenuşiu perlat. Când ea s-a apropiat, s-a oprit şi şi-a deschis ciocul.
„Vrei strugure“ – a zis Alex.
„Încă nu a luat micul dejun – a explicat Pepperberg –, aşa că e puţin iritat.“
Alex a reînceput să-şi cureţe penele, în timp ce o asistentă a pregătit un bol cu boabe de struguri, fasole verde, felii de măr şi de banană, plus un ştiulete de porumb.
Sub îndrumarea plină de răbdare a lui Pepperberg, Alex a învăţat cum să-şi folosească aparatul fonator pentru a imita aproape o sută de cuvinte englezeşti, incluzând sunetele pentru toate aceste alimente, deşi el numeşte mărul o „bana-ciră“.
„Pentru el, merele au puţin gust de banană şi aspect de cireaşă, aşa că a inventat acest cuvânt pentru ele“ – a spus Pepperberg. Alex ştia să numere până la şase şi învăţa sunetele pentru „şapte“ şi „opt“.
„Sunt sigură că deja ştie ambele numere – a spus Pepperberg. Probabil va reuşi să numere până la zece, dar încă învaţă să spună cuvintele. Pentru a-l învăţa anumite sunete, durează mult mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată.“
După micul dejun, Alex şi-a curăţat din nou penele, păstrând un ochi pe stol. Când şi când, se apleca înainte şi îşi deschidea ciocul: „Şa… te“. „Foarte bine, Alex – îi răspundea Pepperberg. Şapte. Numărul se numeşte şapte.“
„Şa… te! Şa… te!“„Exersează – a explicat ea. Aşa învaţă el. Se gândeşte cum să rostească acel cuvânt, cum să-şi folosească aparatul fonator ca să scoată sunetul corect.“
Sună puţin aiurea ideea ca o pasăre să exerseze lecţii şi să facă asta de bunăvoie. Dar, după ce l-am ascultat şi l-am urmărit pe Alex, a fost greu să contrazic explicaţiile date de Pepperberg pentru comportamentul lui. Nu-l recompensa cu mâncare pentru munca repetitivă, nici nu îl atingea pe gheare ca să-l facă să rostească sunetele.
„Trebuie să audă cuvintele de foarte multe ori până să poată să le imite corect“ – a spus Pepperberg, după ce a pronunţat pentru Alex „şapte“ de cel puţin 10 ori la rând. „Nu încerc să văd dacă Alex poate să înveţe un limbaj uman – a adăugat ea. Nu mi-am propus niciodată acest lucru. De la bun început, am urmărit să folosesc capacitatea lui de a imita, pentru a înţelege mai bine cunoaşterea la păsări.“
Cu alte cuvinte, pentru că Alex a reuşit să producă o aproximare relativ fidelă a sunetelor unor cuvinte în limba engleză, Pepperberg îi putea pune întrebări despre înţelegerea fundamentală a lumii de către o pasăre. Nu-l putea întreba la ce se gândeşte, dar putea să-l întrebe ce ştie despre numere, forme şi culori. Pentru a demonstra, Pepperberg l-a purtat pe Alex pe braţ până la un suport înalt de lemn din mijlocul camerei. A luat apoi o cheie verde şi o ceşcuţă verde, dintr-un coş de pe un raft. A ţinut cele două obiecte în dreptul ochiului lui Alex.
„Ce este la fel?“ – a întrebat ea.
Fără să ezite, Alex şi-a deschis ciocul:
„Culoare.“
„Ce este diferit?“ – a întrebat Pepperberg.
„Forma“ – a spus Alex.
În următoarele 20 de minute, Alex şi-a parcurs testele, făcând deosebirea între culori, forme, mărimi şi materiale (lână, diferită de lemn, diferită de metal). A făcut nişte operaţiuni aritmetice simple, cum ar fi numărarea cuburilor galbene dintr-un teanc de cuburi de diverse culori. Şi apoi, parcă pentru a oferi dovada finală asupra minţii din creierul lui de pasăre, Alex a vorbit. „Vorbeşte clar!“ – a comandat el când una dintre păsările mai tinere, învăţate şi ele de Pepperberg, a pronunţat greşit cuvântul verde. „Vorbeşte clar!“ „Nu face pe deşteptul!“ – i-a spus Pepperberg, clătinând din cap spre el. „El ştie toate astea, aşa că se plictiseşte şi îi întrerupe pe ceilalţi sau dă răspunsuri greşite doar din căpoşenie. În stadiul ăsta, e ca un fiu adolescent; are toane şi nu sunt niciodată sigură ce mai urmează să facă.“
„Vreau să merg copac“ – a spus Alex cu o voce mititică. Alex a trăit toată viaţa în captivitate, dar ştia că, dincolo de uşa laboratorului, existau un coridor şi o fereastră înaltă, care încadra un ulm cu coroana bogată. Şi îi plăcea să vadă copacul, aşa că Pepperberg a întins mâna, invitându-l să se caţere „la bord“. L-a dus până la capătul coridorului, în lumina verzuie filtrată prin frunzişul copacului. „Bun băiat!“ – a zis Alex, legănându-se pe mâna ei.
„Da, eşti un băiat bun.“ Şi l-a sărutat pe căpşorul acoperit cu pene. A fost o păsărică bună până la sfârşit, iar Pepperberg a avut bucuria să relateze că, atunci când a murit, reuşise în sfârşit să pronunţe corect „şapte“.

Multe dintre abilităţile cognitive ale lui Alex, ca de pildă capacitatea de a înţelege concepte precum „identic“ şi „diferit“, sunt în general atribuite doar mami-ferelor superioare, în special primatelor. Dar papagalii, ca şi maimuţele antropoide (şi oamenii), trăiesc multă vreme în societăţi complexe. Ca şi primatele, aceste păsări trebuie să ţină evidenţa dinamicii relaţiilor şi a mediului, care se schimbă în permanenţă.
„Trebuie să poată distinge culorile ca să ştie dacă un fruct e copt sau crud – a remarcat Pepperberg. Trebuie să clasifice lucrurile – ce e şi ce nu e comestibil – şi să ştie forma prădătorilor. Şi te ajută să stăpâneşti conceptul de număr, dacă vrei să ţii evidenţa stolului tău şi să ştii cine e singur şi cine are pereche. Dacă eşti o pasăre care trăieşte mult timp, nu poţi face toate astea din instinct. Trebuie implicată cunoaşterea.“
Capacitatea mintală de a împărţi lumea în categorii abstracte simple s-ar părea că e o abilitate preţioasă pentru multe organisme. Să fie atunci această abilitate o componentă a forţei evolutive care a dus la formarea inteligenţei umane?
Charles Darwin, care a încercat să explice cum s-a format inteligenţa umană, şi-a extins teoria evoluţiei asupra creierului uman: ca şi restul fiziologiei noastre, inteligenţa trebuie să fi evoluat de la organismele mai simple, pentru că toate animalele se confruntă cu aceleaşi provocări generale ale vieţii. Trebuie să-şi găsească perechea, hrana şi calea în pădure, în mare sau în văzduh; cerinţe care – susţinea Darwin – necesită capacităţi de clasificare şi rezolvare de probleme. Într-adevăr, Darwin a mers până acolo, încât a sugerat că râmele sunt fiinţe cognitive, pentru că, pe baza observaţiilor sale atente, trebuie să emită judecăţi referitoare la materia frunzelor pe care le folosesc pentru a-şi bloca tunelurile. Darwin nu se aşteptase să întâlnească nevertebrate care gândesc şi a remarcat că indiciul referitor la inteligenţa râmelor „m-a surprins mai mult decât orice alt aspect în privinţa viermilor“.
Pentru Darwin, descoperirea legată de râme a demonstrat că diverse grade de inteligenţă pot fi întâlnite în întregul regn animal. La începutul secolului al XX-lea s-a renunţat însă la abordarea darwiniană a inteligenţei animalelor, când cercetătorii au decis că observaţiile din teren erau pur şi simplu nişte „anecdote“, de obicei contaminate de antropomorfism. În încercarea de a fi mai riguroşi, mulţi au îmbrăţişat behaviorismul, care considera că animalele sunt puţin mai mult decât maşinăriile, şi şi-au concentrat studiile asupra şoarecilor-albi-de-laborator – pentru că o „maşinărie“ anume s-ar comporta la fel ca oricare alta. Dar, dacă animalele sunt nişte simple maşinării, cum poate fi explicată apariţia inteligenţei umane? Fără perspectiva lui Darwin asupra evoluţiei, abilităţile cognitive superioare ale oamenilor nu ar avea sens din punct de vedere biologic. Treptat, pendulul s-a îndepărtat de modelul animalului ca maşinărie şi a revenit spre Darwin. O serie întreagă de studii pe animale sugerează acum că rădăcinile cunoaşterii sunt profunde, larg răspândite şi extrem de maleabile.

Câinii ilustrează probabil cel mai bine cât de uşor pot să se formeze noi capacităţi mintale. Cei mai mulţi stăpâni vorbesc cu câinii lor şi se aşteaptă ca aceştia să-i înţeleagă. Însă acest talent canin nu a fost pe deplin apreciat până când un border collie, pe nume Rico, nu a apărut la o emisiune-concurs, pe un post de televiziune din Germania, în 2001. Rico ştia nu-mele a aproximativ 200 de jucării şi îşi însuşea cu uşurinţă numele unor jucării noi. Cercetătorii de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă, din Leipzig, au auzit de Rico şi au stabilit o întâlnire cu el şi stăpânii săi. Aceasta a dus la un raport ştiinţific care dezvăluia neobişnuitele abilităţi de limbaj ale lui Rico: el putea să înveţe şi să-şi amintească diverse cuvinte la fel de uşor ca un copil mic. Alţi oameni de ştiinţă au demonstrat că un copil de doi ani – care îşi însuşeşte aproximativ zece cuvinte noi pe zi – are un set înnăscut de principii care îl călăuzesc în rezolvarea acestei sarcini. Această abilitate este cosiderată una dintre cărămizile de bază în însuşirea limbajului. Oamenii de ştiinţă de la Institutul Max Planck bănuiesc că aceleaşi principii îl ghidează şi pe Rico în învăţarea de cuvinte şi că tehnica folosită de el pentru a învăţa cuvinte este la fel ca a omului.
Pentru a găsi mai multe exemple, oamenii de ştiinţă au citit toate scrisorile trimise de sute de persoane care susţineau că şi câinii lor au talentul lui Rico. De fapt, numai alţi doi câini – ambii border collie – aveau abilităţi comparabile. Unul dintre ei – o căţea botezată de cercetători Betsy – are un vocabular de peste 300 de cuvinte. „Chiar şi cele mai apropiate rude ale noastre, maimuţele antropoide, nu pot să facă ce face Betsy: nu pot să audă un cuvânt doar o dată sau de două ori şi să ştie că acel model acustic semnifică ceva“ – spune Juliane Kaminski, specializată în psihologie cognitivă, care a lucrat cu Rico şi acum o studiază pe Betsy. Împreună cu colegul ei Sebastian Tempelmann, ea a mers acasă la Betsy, în Viena, pentru a-i aplica o nouă serie de teste. Kaminski o mângâia pe Betsy, în timp ce Tempelmann instala camera video.
„Felul cum înţeleg câinii formele umane de comunicare este ceva nou, care a evoluat“ – a spus Kaminski –, ceva care s-a dezvoltat în ei datorită asocierii de lungă durată cu oamenii.“ Deşi Kaminski încă nu a testat şi lupi, se îndoieşte că ar avea şi ei asemenea abilităţi de limbaj. „Poate că aceşti collie sunt în mod deosebit buni la aşa ceva pentru că sunt câini utilitari şi extrem de bine motivaţi, iar în misiunile pe care le au de îndeplinit în mod tradiţional pe lângă turme, trebuie să-şi asculte stăpânii cu mare atenţie.“
Oamenii de ştiinţă cred că domesticirea câinilor a avut loc în urmă cu aproximativ 15.000 de ani, o perioadă de timp relativ scurtă în care să evolueze abilităţile lor de limbaj. Dar cât de asemănătoare sunt aceste abilităţi cu cele ale oamenilor? Pentru gândirea abstractă, noi folosim simboluri, lăsând un anumit lucru să reprezinte un altul. Kaminski şi Tempelmann au verificat dacă şi câinii pot să facă acest lucru. Stăpâna lui Betsy – al cărei pseudonim este Schaefer – a chemat-o pe Betsy, care s-a întins ascultătoare la picioarele lui Schaefer, cu ochii fixaţi pe faţa ei. Ori de câte ori Schaefer vorbea, Betsy îşi înclina atentă capul dintr-o parte în alta. Kaminski i-a înmânat lui Schaefer un teanc de fotografii color şi i-a cerut să aleagă una. Fiecare imagine reprezenta o jucărie pentru câini, pe un fundal alb – jucării pe care Betsy nu le mai văzuse niciodată. De fapt, nu erau jucării, ci doar imagini ale unor jucării. Putea Betsy să facă legătura între o imagine bidimensională şi un obiect tridimensional?
Schaefer a ridicat fotografia unui disc pufos, colorat în nuanţele curcubeului, şi a îndemnat-o pe Betsy să-l găsească. Betsy a studiat fotografia şi chipul lui Schaefer, apoi a fugit în bucătărie, unde discul era aşezat printre alte trei jucării şi fotografii ale fiecărei jucării. De fiecare dată, Betsy i-a adus lui Schaefer fie discul, fie fotografia discului.
„Nu ar greşi dacă ar aduce doar fotografia – a spus Kaminski. Dar cred că Betsy poate să folosească o fotografie, fără un nume, pentru a găsi un obiect. Totuşi va fi nevoie de multe teste pentru a demonstra acest lucru.“
Chiar şi atunci, Kaminski nu este sigură că şi alţi oameni de ştiinţă vor accepta vreodată descoperirea ei, pentru că această capacitate de abstractizare a lui Betsy, oricât de minoră ni s-ar părea nouă, ar putea aduce totul prea aproape de gândirea umană. Totuşi noi rămânem specia inventivă. Niciun alt animal nu a construit zgârie-nori, nu a scris sonete, nu a creat un computer. Totuşi cei care studiază animalele spun că şi creativitatea, ca alte forme de inteligenţă, nu apare, pur şi simplu, din senin. Şi această calitate a evoluat.
„Oamenii au fost surprinşi să descopere că cimpanzeii îşi confecţionează unelte“ – a spus Alex Kacelnik, de la Universitatea Oxford, specializat în ecologie comportamentală, referindu-se la paiele şi beţele pe care cimpanzeii le modelează pentru a scoate termitele din muşuroaiele lor. „Dar oamenii şi-au spus: «Mda, au aceiaşi strămoşi ca şi noi, sigur că sunt inteligenţi.» Acum descoperim aceste tipuri de comportamente excepţionale şi la unele specii de păsări. Însă cu păsările nu mai avem niciun strămoş comun recent. Istoria evoluţiei lor este foarte diferită; ultimul nostru strămoş comun cu toate păsările a fost o reptilă care a trăit în urmă cu mai bine de 300 de milioane de ani.
Nu e un fapt mărunt – a continuat Kacelnik. Înseamnă că evoluţia poate să inventeze forme similare de inteligenţă avansată nu doar o singură dată – că nu e ceva rezervat doar primatelor sau mamiferelor.“ Kacelnik şi colegii lui studiază una dintre aceste specii inteligente, stăncuţa-neocaledoniană, care trăieşte în pădurile insulei cu acelaşi nume din Pacific. Stăncuţa-neocaledoniană se numără printre păsările cele mai pricepute la crearea şi folosirea uneltelor, făcându-şi sonde şi cârlige din beţe şi codiţe de frunze pentru a scotoci prin coroana palmierilor, unde se ascund larvele grase. Dar folosirea de către ele a uneltelor este rigidă şi limitată sau pot fi inventive? Au ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „flexibilitate mintală“? Cimpanzeii o au, cu siguranţă. În sălbăticie, un cimpanzeu poate folosi patru beţe de mărimi diferite pentru a extrage mierea dintr-un stup de albine. Răspunsul la această întrebare în ceea ce le priveşte pe stăncuţele-neocaledoniene – păsări extrem de timide – nu a fost uşor de găsit. Chiar şi după ani întregi în care le-au studiat în sălbăticie, cercetătorii nu au reuşit să stabilească dacă este vorba de o abilitate înnăscută sau dacă ele învăţau să facă şi să folosească unelte urmărindu-se una pe alta. Dacă era o abilitate moştenită genetic, puteau şi ele, ca şi cimpanzeii, să-şi folosească acest talent în diverse moduri creative?
Pentru a afla, Kacelnik şi studenţii lui au adus 23 de stăncuţe de diverse vârste (toate, în afară de una, prinse în sălbăticie) şi le-au pus într-o cuşcă pentru păsări, în laboratorul lui de la Oxford, unde le-au lăsat să se împerecheze. Patru rânduri de pui au fost crescuţi în captivitate şi toţi puii au fost ţinuţi cu grijă departe de adulţi, pentru a nu avea ocazia să înveţe cum să-şi facă unelte. Totuşi, la scurt timp după ce le-au crescut penele, toţi puii au luat beţe cu care au sondat insistent diverse crăpături şi şi-au creat unelte din diferite materiale. „Acum ştim deci un lucru: cel puţin elementele de bază ale folosirii uneltelor sunt moştenite – a spus Kacelnik. Iar întrebarea este ce altceva mai pot face ele cu aceste unelte?“ Foarte multe.
În biroul lui, Kacelnik ne-a prezentat filmul unui test realizat de el cu una dintre stăncuţele prinse în sălbăticie, Betty, care murise cu puţin timp în urmă, din cauza unei infecţii. În film, Betty zboară printr-o încăpere. E o pasăre de un negru strălucitor, cu ochii sclipitori şi cercetători ai oricărei ciori, care remarcă imediat testul din faţa ei: un tub de sticlă cu un coşuleţ aşezat în centru. În coşuleţ se află puţină carne. Cercetătorii aduseseră în încăpere şi două bucăţi de sârmă. Una era îndoită în formă de cârlig, cealaltă era dreaptă. S-au gândit că Betty va alege cârligul ca să ridice coşul de mâner. Dar experimentele nu merg întot-deauna conform planului. O altă stăncuţă furase cârligul, înainte ca Betty să-l găsească. Însă Betty nu se descurajează. Se uită la carnea din coş, apoi zăreşte bucata de sârmă dreaptă. O ia în cioc, o înfige cu un capăt într-o fisură din podea şi îndoaie în formă de cârlig celălalt capăt, folosindu-şi ciocul. Astfel înarmată, ridică din tub coşul.
„Era prima dată când Betty vedea o bucată de sârmă ca aceasta – a spus Kacelnik. Dar a ştiut că o poate folosi ca să facă un cârlig şi a ştiut exact unde trebuia să o îndoaie, ca să obţină mărimea dorită.“ I-au dat şi alte teste lui Betty, fiecare necesitând o soluţie uşor diferită, cum ar fi confecţionarea unui cârlig dintr-o bucată plată de aluminiu, nu dintr-o sârmă. De fiecare dată, Betty a inventat un instrument nou şi a rezolvat problema.
„Asta înseamnă că are o reprezentare mintală a obiectului pe care vrea să-l facă. Iar aceasta – a spus Kacelnik – reprezintă un fel important de sofistică privind cunoaşterea.“
Aceasta este marea lecţie pe care ne-o dau cercetările despre cunoaşterea la animale: ne mai taie din nas. Nu suntem singurii care au capacitatea de a inventa, de a plănui sau de a ne autocontempla – şi nici măcar de a complota şi a minţi.
Actele înşelătoare necesită o formă com-plicată de gândire, pentru că trebuie să fii capabil să atribui intenţii altei persoane şi să-i anticipezi comportamentul. Cim-panzeii, urangutanii, gorilele şi bonobo împărtăşesc şi ei această capacitate. În sălbăticie, cercetătorii primatelor au văzut maimuţe antropoide ascunzând mâncarea de masculul dominant sau făcând sex ferindu-se de acesta.
Şi păsările pot să înşele. Studiile de laborator arată că gaiţele-californiene-cu-pene-fine pot să cunoască intenţiile altei păsări şi să acţioneze pe baza acestei informaţii. O gaiţă care a furat deja ceva de mâncare, de exemplu, ştie că, dacă o altă gaiţă o urmăreşte în timp ce ascunde o nucă, există şansa ca nuca aceea să-i fie furată. Ca urmare, prima gaiţă se va întoarce să mute nuca, după ce gaiţa cealaltă pleacă.
„Sunt unele dintre cele mai bune dovezi de până acum privitoare la anticiparea experienţelor viitoare în cazul altor specii – a spus Nicky Clayton, în laboratorul ei aviar de la Universitatea Cambridge. Acest studiu, realizat de Clayton şi colegul ei, Nathan Emery, este primul care arată genul de presiuni ecologice, cum ar fi nevoia de a ascunde hrană pentru iarnă, care duc la evoluţia unor astfel de capacităţi mintale. În mod provocator, cercetările ei demonstrează că unele păsări posedă ceea ce considerăm adesea a fi o capacitate exclusiv umană: abilitatea de a ne aminti un anumit eveniment produs în trecut. Gaiţele-cu-pene-fine, de pildă, par să ştie cu cât timp în urmă au ascuns un anumit tip de hrană şi reuşesc să o recupereze înainte să se strice.
Experţii în psihologie cognitivă umană numesc acest tip de memorie „memorie episodică“ şi susţin că poate să existe doar în cazul speciilor care se pot întoarce mintal în timp. În ciuda studiilor lui Clayton, unii refuză să accepte că gaiţele au această capacitate. „Animalele sunt încremenite în timp“ – a explicat Sara Shettleworth, specialistă în psihologie comparată, de la Universitatea din Toronto, Canada, ceea ce înseamnă că nu fac distincţia între trecut, prezent şi viitor, aşa cum o fac oamenii.
Un asemenea scepticism reprezintă o provocare pentru Clayton. „Avem dovezi solide că gaiţele ştiu ce au ascuns, când şi unde, ceea ce formează definiţia originală a memoriei episodice. Însă acum ştacheta s-a ridicat.“ Este un motiv răspândit de nemulţumire în rândul celor care fac cercetări pe animale. Ori de câte ori găsesc o capacitate mintală a unei specii care aminteşte de o abilitate umană specială, experţii în cunoaştere umană schimbă definiţia.
„Uneori, specialiştii în psihologie cognitivă umană pot fi atât de fixaţi pe definiţiile lor, încât uită cât de extraordinare sunt aceste descoperiri despre animale – a spus Clive Wynne, de la Universitatea din Florida, care a studiat cunoaşterea la porumbei şi marsupiale. Întrezărim inteligenţa în tot regnul animal, aşa cum ar trebui să ne aşteptăm. Este vorba de un tufiş, nu de un copac cu un trunchi unic şi o unică ramură, care conduce doar către noi.“
Unele dintre ramurile acestui tufiş au condus spre asemenea grade de inteligenţă, încât ar trebui să roşim pentru că am gândit vreodată că un animal ar putea fi o simplă maşinărie.

La sfârşitul anilor 1960, un specialist în psihologia cunoaşterii, pe nume Louis Herman, a început să studieze abilităţile cognitive ale delfinilor-cu-bot-gros. Ca şi oamenii, delfinii sunt foarte sociali şi cosmopoliţi, trăind peste tot în lume, de la mediile subpolare până la cele tropicale; ei se exprimă vocal abundent; au abilităţi senzoriale speciale, cum ar fi ecolocaţia. În anii 1980, studiile cognitive ale lui Herman erau concentrate asupra unui grup de patru delfini tineri – Akeakamai, Phoenix, Elele şi Hiapo – în Laboratorul pentru Mamifere Marine „Bazinul Kewalo“, din Hawaii. Curioşi şi jucăuşi, delfinii au transferat ceva din sociabilitatea lor lui Herman şi studenţilor săi.
„În munca noastră cu delfinii, aveam o filosofie călăuzitoare – spune Herman –, şi anume, că puteam să scoatem la lumină potenţialul deplin al intelectului lor, la fel cum educatorii încearcă să valorifice la maximum potenţialul unui copil. Delfinii au creiere mari şi extrem de complexe. Mi-am zis: «Bun, deci aveţi un creier frumuşel. Ia să vedem ce puteţi face cu el.»“
Ca să comunice cu delfinii, Herman şi echipa lui au inventat un limbaj al semnalelor făcute cu mâna şi braţul, completat cu elemente de gramatică simplă. De exemplu, o mişcare ca de pompă a pumnului închis însemna „cerc“, iar ambele braţe întinse deasupra capului (ca într-un exerciţiu de gimnastică) însemna „minge“. Un gest de „vino încoace“ cu un singur braţ le spunea să facă „aport“. Răspunzând la cerinţa „aport, minge, cerc“, Akeakamai împingea mingea prin cerc. Dar dacă ordinea cuvintelor se schimba în „aport, cerc, minge“, ea ducea cercul la minge. În timp, a ajuns să înţeleagă cerinţe mai complexe din punct de vedere gramatical, de pildă „disc, stânga, în, coş, dreapta“, ea răspunzând prin a pune discul din stânga ei în coşul din dreapta ei. Inversând „stânga“ cu „dreapta“ în instrucţiuni, acţiunile Akeakamaiei se inversau şi ele. Akeakamai putea să îndeplinească asemenea cerinţe de prima dată când erau formulate, demonstrând o înţelegere profundă a gramaticii limbajului.
„Sunt o specie care se exprimă vocal foarte mult – adaugă Herman. Studiile noastre au demonstrat că pot să imite sunete arbitrare pe care le emitem în bazinul lor, o abilitate care ar putea fi legată de propria lor nevoie de comunicare. Nu spun că delfinii au un limbaj. Dar sunt capabili să înţeleagă instrucţiunile noi pe care le transmitem într-un limbaj învăţat; creierul lor are această capacitate.
„Sunt multe lucruri pe care ei le pot face, dar oamenii s-au îndoit întotdeauna când a fost vorba de animale. De exemplu, delfinii au interpretat corect, încă de la prima ocazie, instrucţiunile date prin gesturi de către o persoană care apărea pe un ecran de televizor, în spatele unei ferestre subacvatice. Au recunoscut acele imagini de la televizor ca fiind reprezentări ale lumii reale, pe baza cărora au putut să reacţioneze în acelaşi mod ca în lumea reală.“
Au imitat prompt şi comportamentele motorii ale instructorilor lor. Dacă un instructor se apleca pe spate şi ridica un picior, delfinul se întorcea pe spate şi îşi ridica în aer coada. Chiar dacă imitaţia era cândva considerată o abilitate a minţilor simple, în ultimii ani ştiinţa cunoaşterii a dezvăluit că e extrem de dificilă, solicitând imitatorului să-şi formeze mai întâi o imagine mintală a corpului şi poziţiei celeilalte persoane, apoi să-şi aducă în aceeaşi poziţie propriile părţi ale corpului – acţiuni care implică o conştiinţă de sine.
„Iat-o pe Elele“ – spune Herman, prezentând un film în care femela urmărea indicaţiile unei instructoare. „Atingere, aripioara dorsală, placa de surf.“ Instantaneu, Elele înoată până la placă şi, aplecându-se într-o parte, îşi aşterne uşor aripioara dorsală pe ea, un comportament pentru care nu fusese antrenată. Instructoarea şi-a întins braţele în sus, semnalând „Ura!“, iar Elele a ţâşnit în aer, chiţăind şi clămpănind încântată.
„Elelei îi plăcea grozav să nu greşească – a spus Herman. Şi îi plăcea să inventeze chestii. Am inventat un semn pentru «a crea», care îi cerea delfinului să-şi creeze propriul comportament.“
Delfinii îşi sincronizează adesea mişcările în sălbăticie – de pildă, sar în aer şi se scufundă unul lângă altul –, dar oamenii de ştiinţă nu ştiu ce semnale folosesc pentru a-şi păstra atât de bine coordonarea. Herman s-a gândit că ar putea să descifreze tehnica ajutat de elevii săi. În film, Akeakamaiei şi lui Phoenix li se cere să creeze un număr şi să-l facă împreună. Cei doi delfini se îndepărtează de marginea piscinei înotând, se învârt împreună pe sub apă aproximativ zece secunde, apoi sar în aer, se răsucesc în sensul acelor de ceasornic pe axul lung al corpului şi
împroaşcă apă pe gură, fiind perfect sincronizaţi în realizarea fiecărei manevre. „Nu fuseseră instruiţi să facă nimic din toate astea – spune Herman – şi ni se pare un mister total. Nu ştiu cum fac sau cum au făcut aşa ceva.“
Nu va putea să afle niciodată. Akeakamai şi Phoenix, împreună cu alţi doi delfini, au murit accidental în urmă cu patru ani. Cu ajutorul acestor delfini, el a realizat unele dintre cele mai extraordinare progrese revoluţionare obţinute vreodată în înţelegerea minţii altei specii – o specie pe care chiar şi Herman o descrie ca fiind „extraterestră“, având în vedere viaţa lor acvatică şi faptul că delfinii şi primatele au evoluat în direcţii diferite încă de acum câteva milioane de ani. „Acest tip de convergenţă cognitivă sugerează că trebuie să existe nişte presiuni similare care favorizează intelectul – a spus Herman. Nu avem o biologie sau o ecologie comună cu delfinii. Mai rămân doar similitudinile sociale – nevoia de a stabili relaţii şi alianţe, suprapusă pe o perioadă îndelungată de îngrijire maternă şi longevitate – ca forţă de impulsionare posibil comună.“
„I-am iubit pe delfinii noştri, aşa cum sunt sigur că şi dv. vă iubiţi animalele de companie – spune Herman. Dar a fost mai mult de atât, mai mult decât iubirea pe care o ai faţă de un animal de companie. Delfinii au fost colegii noştri. Acesta e singurul cuvânt potrivit. Au fost partenerii noştri în această cercetare, călăuzindu-ne să aflăm toate capacităţile minţilor lor. Când au murit, a fost ca şi când ne-am fi pierdut copiii.“
Herman a scos o fotografie din dosarul său. În imagine, el e în piscină cu Phoenix, care îşi odihneşte capul pe umărul lui. El zâmbeşte şi îşi întinde braţul pentru a o îmbrăţişa. Ea e zveltă, argintie, cu ochi mari, frumoşi; pare să zâmbească, aşa cum par toţi delfinii. E o imagine despre iubirea dintre două fiinţe. În acel bazin, cel puţin în acel moment, s-au întâlnit cu siguranţă două inteligenţe.

Text: Virginia Morell

Articol publicat în ediția din martie 2008 a revistei National Geographic România

Galerie de imagini:



2 Comments

  1. Nu sunt de acord cu afirmatia Sara Shettleworth. Este o afirmatie care nu are nici o dovada evidenta. Daca animalele ar trai intr-o “incremenire a timpului”, cred ca ele ar disparea. Trebuie sa ne gandim cum pasarelele se intorc la cuiburile lor, cainii isi recunosc stapanul etc, asta nu cred ca tine neaparat de instinct, ci si de memorie de constiinta trecutului. Este adevarat cateii isi folosesc mirosul pentru a identifica lucrurile, dar oare nu are nevoie si de constiinta trecutului pentru a-si identifica stapanul?

  2. Sunt de acord cu ideea ca animalele, pasarile, pestii si insectele au, pe langa instinctele primare -instincte care la om , din pacate , au disparut in proportie de 80 – 90%- au deci ,memorie ,ceva logica si abilitatea , ce e drept mai slaba sau mai greoaie de a invata .

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*