Omul care nu a fost Darwin

La vest de linie, in Sumatra, Wallace a vazut o specie de fluture-frunza ale carui cele mai apropiate rude sunt in Africa si Asia.

Alfred Russel Wallace a trasat o linie despartitoare imensa intre vietuitoare – si si-a gasit propria cale spre teoria evolutiei.

Text: David Quammen

Insula Ternate e un con vulcanic scund si gratios, care se ridica infrunzit din mare in nord-vestul Indoneziei, la 1.000 km spre est de Borneo. Desi e un loc izolat, inghesuit intre insule mult mai mari, Ternate era odinioara un centru comercial al imperiului olandez, de unde vapoarele transportau spre vest mirodenii si alte marfuri tropicale pretioase.

Azi, zona docurilor, aglomerata, pietele de fructe si peste, moscheile, vechile forturi, palatul sultanului si casele de beton ordonate se insira ca luminile caruselului pe marginea unicei sosele, in forma de cerc, care urmeaza linia tarmului. Pantele care urca sunt in mare parte impadurite si nepopulate, iar in paduri, norocosii ar mai putea inca zari o anumita pasare, splendida, cu pieptul verde ca smaraldul si doua pene lungi si albe, care atarna ca o capa de pe fiecare umar, al carei nume stiintific – Semioptera wallacii – il omagiaza pe cel care a adus-o prima data in atentia stiintei.

Acel om a fost Alfred Russel Wallace, un tanar naturalist englez care a facut munca de teren peste tot in Arhipelagul Malaez la sfarsitul anilor 1850 si inceputul anilor 1860. Dar in Ternate nu veti vedea nicio placa mare sau statuie care sa comemoreze locul lui Wallace in istoria stiintei sau faptul ca, pe 9 martie 1858, a trimis de pe aceasta insulita, cu un vas postal cu aburi olandez ce naviga spre vest, o scrisoare ale carei consecinte au fost decisive.

Scrisoarea ii era adresata domnului Charles Darwin. In plic, Wallace a introdus si un scurt articol cu titlul “Despre tendinta varietatilor de a se indeparta fara limite de tipul original”. Era rezultatul a doua nopti de scris precipitat, in timpul unei febre, venita in schimb dupa mai bine de zece ani de speculatii si cercetari atente.

Articolul descria o teorie a evolutiei (desi nu cu acest nume) prin selectie naturala (nu in aceiasi termeni) remarcabil de asemanatoare cu cea pe care insusi Darwin, pe atunci un naturalist eminent, cu reputatie mai degraba conventionala, o dezvoltase, dar inca nu o publicase.

E un episod clasic in istoria stiintei: formularea, aproape simultana, a teoriei pe care o consideram ca fiind „a lui Darwin“, de catre acesta si un tanar incepator, Alfred Russel Wallace. Desi celebru in timpul vietii ca tanar partener al lui Darwin si ca autor al altor contributii la gandirea stiintifica si sociala, Wallace a cazut in obscuritate dupa moarte, in 1913.

In ultimele decenii, faima i-a fost reabilitata. Acum, portretul lui sta, alaturi de unul mai vechi al lui Darwin, in sala de intruniri a Societatii Linnean, din Londra, aceeasi societate stiintifica la care a fost anuntata descoperirea simultana, acum 150 de ani.Scrierile lui, pe teme variind de la teoria evolutionista si dreptatea sociala la viata pe Marte, se retiparesc sau sunt publicate pe internet.

E recunoscut printre istoricii stiintei ca fondatorul biogeografiei evolutioniste, ca pionier al biogeografiei insulare in special (din care s-a dezvoltat biologia conservationista), ca unul dintre primii teoreticieni ai mimetismului adaptiv si ca o voce vizionara care sustinea ceea ce noi numim in ziua de azi biodiversitate.

Cu alte cuvinte, e o figura proeminenta in tranzitia de la istoria naturala de moda veche la biologia moderna. Wallace a fost si un prolific colector de exemplare, adunand fara scrupule minuni ale naturii; specimenele lui de insecte si pasari au imbogatit mult colectiile muzeelor si taxonomia.

Totusi cei mai multi oameni care care stiu ceva despre Alfred Russel Wallace il considera doar corespondentul secret al lui Charles Darwin, omul care a descoperit odata cu el teoria evolutiei prin selectie naturala, dar nu a avut parte de aceeasi faima.

Povestea lui Wallace e complicata, eroica si uimitoare. Lasand deoparte faptul ca e unul dintre cei mai mari biologi de teren din sec. al XIX-lea, era un om de o independenta irascibila si de un entuziasm ezitant, un suflet fara odihna, niciodata pe deplin multumit de locul in care se afla, credea in spiritualism si in spiritism, era sustinator convins al frenologiei, amator in hipnotism, contestatar, mai tarziu, al teoriei darwiniene privind dezvoltarea creierului uman, adversar al vaccinului impotriva variolei si sustinator al nationalizarii latifundiilor, care, prin aceste excentricitati si prin altele, le-a oferit detractorilor lui motive sa-l respinga ca pe un ciudat.

Ceea ce au si facut. Intrebarea la care n-a raspuns multumitor niciun cercetator sau biograf este: cum pot convietui asemenea succese stralucite, convingeri radicale si credinte imprudente intr-un caracter uman – cel al unui empirist convins si naturalist de teren?

Daca acest Alfred Wallace n- r fi existat, ar fi fost nevoie de un romancier victorian deosebit pentru a-l crea. P rimul punct crucial in biografia lui Alfred Wallace e ca, in cazul lui, dar nu si al lui Darwin, saracia a fost mama inventiei. A fost un baiat iscoditor dintr-o familie fara bani. La 14 ani, in 1837, paraseste scoala si pleaca la munca.

Darwin, pe atunci un tanar de 28 de ani ale carui aventuri erau sprijinite de tatal lui bogat, tocmai se intorsese din calatoria pe Beagle. Wallace era in mare parte un autodidact care frecventa bibliotecile locale si asociatiile profesionale, in deceniile cat a lucrat ca topograf, constructor si invatator in orasul Leicester.

In perioada cat a lucrat ca topograf, petrecand mult timp in zonele rurale din Wales, a devenit pasionat de natura prin intermediul botanicii, facand plimbari lungi prin mlastini si munti, invatand singur sa identifice familiile de plante cu ajutorul unui ghid dintr-o brosura ieftina.

Munca in invatamant i-a lasat destul timp pentru conspecte eclectice din lecturile sale, care includeau Povestirile personale ale calatoriilor, de Humboldt, si, cel mai important, Eseu despre principiul populatiei, al lui Malthus, care catalizase gandirea lui Darwin asupra luptei pentru supravietuire si avea sa-l influenteze si pe Wallace.

Desi credea despre el ca nu e potrivit pentru a preda, anul petrecut la Leicester i-a adus un eveniment memorabil: s-a imprietenit cu un tanar pe nume Henry Walter Bates, fost ucenic al unui ciorapar, care i-a facut cunoscuta placerea de a colecta insecte. Cartile au fost mereu importante pentru Wallace si el insusi a marturisit ca alte doua l-au ajutat sa-si aleaga cursul vietii.

Una era Jurnalul calatoriei lui Beagle, a lui Charles Darwin, o poveste insufletita, aproape fara urma de idei evolutioniste. Cealalta, mai indrazneata si incendiara, era un best-seller anonim, intitulatVestigii ale istoriei naturale a creatiei, publicat in 1844, care oferea, intr-adevar, o viziune evolutionista asupra vietii pe Pamant. Viziunea prevalenta in cultura occidentala era ca Dumnezeu a modelat toate speciile prin acte de creatie particulare si ca fiecare are o esenta fixa.

O asemenea fixitate era o dogma nu doar religioasa, ci si una stiintifica; William Whewell, specializat in filosofia stiintei, scrisese nu de mult: „Speciile au o existenta reala in natura si nu exista transmutatii de la una la alta.“ Vestigiile opuneau acestui punct de vedere ipoteza unei „legi a dezvoltarii“ vietuitoarelor, conform careia o specie se transforma in alta datorita unor imprejurari exterioare, prin acumulari treptate, de la forme de viata simple la altele complexe, pana la om, inclusiv. Rezultatul era adaptarea.

Dumnezeu inca juca un rol – potrivit Vestigiilor –, dar unul mai indepartat: de proiectant suprem al procesului. Darwin o considera, in cel mai bun caz, slaba. Wallace, mai tanar si mai impresionabil, vedea in ea „o ipoteza ingenioasa“, de dovedit totusi, sau nu, prin viitoare cercetari.

Pentru el, Vestigiile reprezentau atat „o provocare“ pentru colectarea de date privind istoria naturala, cat si o teorie provizorie cu care noile date puteau fi confruntate. Astfel impulsionat, a pus la punct, impreuna cu prietenul lui, Bates, planul unei expeditii in padurea tropicala amazoniana, in cautarea unor astfel de date.

Avand foarte putini bani, si-au finantat calatoria aducand in Anglia specimene de istorie naturala pe care sa le vanda muzeelor si colectionarilor amatori. Erau cautate mai ales fluturi, coleoptere si pasari, cu atat mai mult daca erau si rare, si splendide.

Agentul lor era Samuel Stevens, din Londra, un om loial, care avea sa joace un rol de durata in viata lui Wallace, facandu-i legatura cu cumparatorii si, in cele din urma, cu oamenii de stiinta englezi. Expeditia amazoniana de patru ani – in care Wallace a explorat regiuni ale izvoarelor indepartate, printre altele pe Raul Uaupés, a facut observatii, a colectat specimene, a facut insemnari, a desenat schite – a fost un triumf al perseverentei, inestimabil ca exercitiu de pregatire, dar care s-a incheiat dezastruos.

El s-a intors acasa din Pará (Belém), Brazilia, in august 1852, cu vasul Helen, care a luat foc si s-a scufundat. Wallace a scapat intr-o barca de salvare, dar toate colectiile pe care le luase cu el, continand mii de insecte si probabil de pasari, au disparut. Apoi, vasul care l-a salvat, o ambarcatiune hodorogita numita Jordeson, a fost gata sa se scufunde intr-o furtuna ingrozitoare.

„De cincizeci de ori m-am jurat de cand am plecat din Pará – ii scria Wallace unui prieten – ca, daca ajung in Anglia, n-am sa ma mai aventurez, credea, niciodata pe oceane. Dar hotararile intelepte nu dureaza.“ La cateva zile dupa ce ajunsese, cu chiu, cu vai, pe uscat, Wallace a si inceput sa-si planifice urmatoarea calatorie. De data aceasta, avea sa mearga spre rasarit, intr-o lume a insulelor.

Expeditia indelungata in Arhipelagul Malaez a avut o insemnatate cu mult diferita si de departe mai rodnica in privin- ta specimenelor si a ideilor. Wallace a sosit in Singapore in aprilie 1854 si si-a petrecut urmatorii opt ani intr-un zigzag printre insule. Pe uscat, traia ca localnicii, se adapostea in case cu acoperis de paie si manca orice putea obtine cu bani sau prin troc.

S-a oprit in Sumatra, Java, Bali, Lombock, Borneo, Celebes, Gilolo, Ternate, Batchian, Timor, Ceram, un manunchi de insule numit Aru, la extremitatea estica a arhipelagului, si Peninsula Vogelkop, din Noua Guinee. In unele locuri, de pilda Sarawak si Aru, a zabovit luni de zile ca sa prinda fluturi si coleoptere in padurile din jur, sa impuste pasari sau doar sa-si proceseze specimenele si ideile, sa-si vindece picioarele infectate, sa-si revina dupa accesele de malarie, asteptand sfarsitul ploilor sau schimbarea vantului.

A invatat destula malaeza incat sa faca afaceri in locuri indepartate. Peste tot pe unde a fost, colecta, pregatea si isi ambala insectele, pieile de pasari si blanurile de mamifere cu mare grija, le pastra cu el pana ajungea intr-un port, apoi ii expedia pe mare lui Samuel Stevens marfa, la Londra.

Numai din maruntele Aru, a trimis peste 9.000 de specimene, din 1.600 de specii diferite, multe dintre acestea noi pentru stiinta. Estimase ca pretul total ar putea ajunge la 500 £. Stevens le-a vandut la pret dublu – cam 100.000 $ la valoarea actuala. Numarul specimenelor din Aru, aproape sase din fiecare specie, atrage atentia asupra unei trasaturi importante a lui Alfred Wallace si a felului in care lucra.

Avea nevoie de mai multe exemplare din fiecare specie, nu doar de unul sau doua reprezentative, mai ales daca speciile aveau un aspect impresionant, ca fluturele-pasare, uriasii gandaci-cerambicizi sau pasarile-paradisului. Pe Amazon, prinsese 12 specimene dintr-o pasare spectaculoasa, cu penaj rosu ca focul, cocosul-de- tanca-portocaliu (Rupicola rupicola), si a recunoscut ca ar mai fi ucis inca 50 daca nu erau atat de rare si de tematoare.

Iar mai tarziu, intr-o excursie pe Raul Maros, din Celebes, a prins sase specimene admirabile de Papilio androcles, unul dintre cei mai mari fluturi cu coada de randunica, cu cozi albe, lungi, care atarna ca doua fanioane. Iar din Insula Waigiou a colectat 24 de exemplare de pasarea-paradisuluiros ie (Paradisaea rubra).

Scopul sau de a colecta cat mai mult nu urmarea doar marirea stocurilor cu speciile cele mai decorative pentru vanzare, ci si dorinta de a reprezenta fiecare specie in colectia personala cu o „serie buna“ de exemplare. Consecintele au fost ca Wallace a vazut si a identificat ca fiecare specie prezinta o variatie considerabila intre indivizi. Nu toate specimenele de Papilio androcles au cozile la fel de lungi si de albe.

Nu toate pasarile-paradisului- ari sunt de aceeasi marime. Indivizii se deosebesc genetic, in moduri care s-ar putea manifesta ca diferente vizibile si fiziologice. Acest punct de vedere este crucial pentru ideea de evolutie prin selectie naturala. Variatia individuala ofera materialul diferential pe care opereaza selectia. Darwin a evaluat o astfel de variatie la speciile domestice, dar a devenit constient de prevalenta ei in salbaticie de-abia in timpul indelungatului proiect de clasificare a crustaceelor-ciripede, un ocol de opt ani in cursa lui lenta spre publicarea teoriei sale.

Modelele de distributie in spatiu si timp a speciilor au furnizat alte indicii care au dus la teoria evolutionista. Acele modele ii spuneau prea putin lui Wallace despre mecanismul evolutiei, dar ii confirmau ipoteza (derivata din cartea Vestigii) ca speciile au evoluat una din alta, printr-un fel de proces natural de descendenta si transformare. Desi n-a folosit cuvantul „biogeografie“, practica aceasta ramura a stiintei inca din 1852.

A publicat un articol in care descria distributia speciilor de maimute in bazinul superior al Amazonului si arata ca fiecare e asezata pe un mal sau celalalt al celor trei mari cursuri de apa convergente: Amazonul, cursul principal, Rio Negro si Madeira. Faptul era curios. Daca Dumnezeu a creat toate speciile din nimic si le-a asezat la locul potrivit, de ce nu a pus maimutele pe ambele maluri ale raurilor?

Trei ani mai tarziu, asteptand sfarsitul anotimpului ploios in Borneo intr-o coliba izolata, aproape de gura Raului Sarawak, Wallace s-a intors cu gandul la cateva carti pe care le citise si cataloage de muzeu pe care le consultase. Sursele ofereau o multitudine de date brute despre distributia pe glob a animalelor. Pasarile-colibri isi au originea doar in Americi; nectaridele – doar in Lumea Veche, din Vestul Africii spre rasarit.

Tucanii sunt o familie americana tropicala; pasarile-rinocer ocupa cam aceeasi nisa ca si tucanii, dar in Africa tropicala, Asia si insulele rasaritene. Modele asemanatoare apar si printre insecte, pesti, reptile, mamifere si plante. Wallace isi dorea cu disperare sa stie de ce. Si-a dat seama – cum scria mai tarziu – „ca aceste fapte nu mai fusesera folosite corespunzator ca indicii ale modului in care au aparut speciile“.

De asemenea, si-a mai amintit, din lectura lucrarii in trei volume a lui Charles Lyell despre geologie si marturiile fosile, ca speciile similare par sa fi succedat una alteia in timp. Combinand aceste doua aspecte evidente, Wallace a formulat ceea ce el numea o „lege“ a originii speciilor: „Aparitia fiecarei specii a coincis in spatiu si timp cu o specie preexistenta, strans inrudita.“

A scris o expunere pe aceasta tema si a expediat-o la Londra. Subtextul, clar, dar nementionat, era evolutia – speciile „strans inrudite“ (similare) apar adiacente una cu alta in spatiul geografic si in timpul geologic fiindca se trag din stramosi comuni. Acum, Wallace avea aceasta certitudine. Dar inca nu putea propune un mecanism prin care s-ar produce transformarea.

Articolul a aparut la scurt timp intr-o publicatie de istorie naturala de prestigiu, dar cei mai multi dintre cititori, printre care si Darwin, nu l-au recunoscut ca fiind al doilea mare pas facut de un tanar naturalist anonim spre o teorie a originilor evolutive. In timpul sederii pe insulele Bali si Lombock, separate de o stramtoare adanca, dar ingusta, a observat un alt set de modele prezenta-siabsenta.

„In Bali avem pasari-megalaimide, pasari-frugivore si ciocanitori“ – scria el mai tarziu. Spre Lombock, „acestea nu mai apar, dar abunda cacaduul, pasarile-melifage si pasarilemegapode, care, la randul lor, sunt necunoscute in Bali sau in orice alta insula mai la vest.“

Avea sa vada asemenea disparitati si intre insulele mai mari Borneo si Celebes, ceva mai la nord, situate fata in fata de o parte si de alta a unei alte stramtori adanci. Toate aceste constatari se potrivesc cu o viziune evolutionista asupra biogeografiei mult mai convingatoare decat s-ar potrivi cu o dogma pioasa despre creatia individuala.

Wallace a facut al treilea pas spre teoria lui in 1858, undeva in sau langa Ternate, cand a coroborat dintr-odata indiciile biogeografice cu fenomenul variatiei in interiorul speciilor, ideile lui Malthus despre cresterea excesiva a populatiei, faptul ca hrana si habitatul sunt limitate, desi rata de inmultire nu este, si constatarea ca majoritatea nou- ascutilor din orice specie nu pot supravietui.

„Gandindu-ma in general la distrugerea enorma si constanta pe care o implica aceasta, mi-a trecut prin minte sa pun intrebarea: de ce unii mor si altii traiesc?“ Raspunsul lui a fost ca supravietuiesc variantele cele mai adaptate imprejurarilor. Mai mult, se deduce ca procesul trebuie sa genereze modificari adaptive directionale in specie in general. De ce au girafele gatul lung?

Fiindca cele cu gatul scurt n-au reusit sa lase urmasi. Entuziasmat, i-a expediat manuscrisul lui Darwin, pe care-l cunostea ca fiind un prieten prin corespondenta stiintifica amabil, dar oarecum distant. In scrisoarea de prezentare, Wallace isi exprima speranta ca ideea va fi la fel de noua pentru Darwin pe cat era pentru el. Fireste ca nu era. Pentru Darwin, ideea era veche de 20 de ani si ii apartinea.

Dar dupa doua decenii de cercetare continua, de rafinare a argumentelor, intreruperi cu alte proiecte si ezitari, Darwin nu-i putea dovedi apartenenta cu nicio lucrare publicata. In seara de iulie in care expunerea lui, impreuna cu scrierile nepublicate ale lui Darwin erau citite intr-o prezentare comuna in fata Societatii Linnean, Alfred Wallace era izolat pe coasta Noii Guinee, indurand sezonul ploios, foamea si febra.

Evenimentul, un compromis delicat si intrucatva arogant, oferindu-i lui Darwin ocazia sa-si anunte descoperirea simultan cu Wallace, fusese aranjat de doi dintre prietenii lui Darwin cu influenta in lumea stiintifica. Wallace nu fusese consultat in privinta aranjamentului, dar cand a auzit vestea a fost bucuros si magulit.

In luna noiembrie a anului urmator, 1859, Wallace era tot in Arhipelagul Malaez, tot in cautare de noi specii de fluturi si chinuit de suferinte fizice, in timp ce Charles Darwin publica Originea speciilor, carte scrisa in graba, determinat de socul expunerii lui Wallace.

Acesta a primit un exemplar cu un vas postal cu aburi, ca dar din partea lui Darwin, si l-a citit de cinci-sase ori, din ce in ce mai impresionat de modul in care Darwin tratase unitar subiectul. „E cartea de capatai a istoriei naturale – ii scria el unui prieten vechi. Domnul Darwin a dat lumii o noua stiinta, iar numele lui ar trebui, dupa parerea mea, sa fie asezat mai presus de orice filosof al vremurilor antice sau moderne.“

Daca numele lui Darwin se situa mai presus decat al oricarui filosof, acesta avea sa stea, fara indoiala, mai sus de numele lui Wallace ca autor al teoriei evolutiei. Asa s-a si intamplat. Dar Wallace, un om cu spirit generos, multumit cu propriile puteri si limite, nu i-a purtat pica.

Cam in aceeasi perioada, a trimis la Londra, spre publicare in Jurnalul Societatii Linnean, o alta expunere, „Despre geografia zoologica a Arhipelagului Malaez“. In aceasta, el isi dezvolta observatiile despre distributia animalelor, delimitand doua regiuni biogeografice distincte: cea indiana si cea australiana.

Sa tragem o linie prin stramtoarea dintre Borneo si Celebes, s-o continuam spre sud printre Bali si Lombock: la vest de ea, vom intalni primate, carnivore (inclusiv tigrul, dar pana in Bali si nu mai departe), insectivore, fazani, trogoni, pasari-cu-par si alte specii tipic asiatice; la est de linie, vom vedea cacadu, papagali-cu-lima-perie, casuari, pasarimegapode, cuscus si alte marsupiale, o mult mai mare diversitate de papagali decat de veverite.

Desi conditiile climatice si de habitat sunt asemanatoare, cele doua regiuni adapostesc doua tipuri de fauna. „Astfel de fapte nu se pot explica decat prin acceptarea cu indrazneala a unor vaste schimbari ale suprafetei pamantesti“ – scria Wallace. Ce intelegea prin asta: nu toanele divine au pus speciile unde se gasesc azi. Istoria, evolutia, distributia ecologica si schimbarile geologice au facut-o.

Opt ani mai tarziu, stralucitul anatomist si adept al lui Darwin Thomas H. Huxley a numit granita est-vest „linia lui Wallace“, iar denumirea a supravietuit. Linia lui Wallace, care separa zona Asiei de Sud-Est de cea australiana, a devenit unul dintre conceptele fundamentale ale biogeografiei moderne. In sine, nu era decat o delimitare descriptiva; profunzimea si utilitatea ei veneau din problemele evolutive, ecologice si geologice pe care le-a adus in atentie.

Unul dintre multii cercetatori indatorati lui Alfred Russel Wallace avea sa fie Alfred Wegener, care a propus, la inceputul secolului al XX-lea, teoria derivei continentelor. Cand wallace s-a intors in Anglia, in 1862, Originea speciilor ajunsese la a treia editie, iar Charles Darwin era pe cale de a deveni faimos si recunoscut in intreaga lume.

Darwin i-a urat bun-venit ca unui coleg pretios si l-a invitat sa-l viziteze acasa aproape imediat ce a pus piciorul pe uscat. Wallace estima ca in timpul expeditiei malaeze colectase 125.660 de specimene. Multumita lui Samuel Stevens, il asteptau niste bani. Dar viata n-avea sa-i fie usoara.

A pierdut o mare parte din capital in investitii nechibzuite si a ajutat la sustinerea celorlalti membri ai familiei, inclusiv a mamei lui. A inaintat cereri pentru a obtine diverse slujbe tentante (administrator de muzeu, administrator forestier), dar fara succes, asa ca a trebuit sa se zbata intruna pentru bani. Si-a ocupat deci timpul colaborand cu articole si scriind carti, ceea ce i-a oferit o mare libertate de gandire, dar nicio siguranta.

La inceputul anului 1869, era casatorit si avea doi copii. De asemenea, in acelasi an a publicat Arhipelagul Malaez, marea poveste a calatoriilor lui prin insulele rasaritene. In 1880, cand Wallace se confrunta cu mari lipsuri financiare, Darwin a intervenit pentru vechiul colaborator in descoperiri, insistand si in cele din urma reusind sa obtina pentru el o pensie speciala de la guvern.

Cariera tarzie si diversi vectori ai gandirii lui Wallace sunt reprezentate cel mai bine de operele publicate. Printre cartile sale se numara Contributii la teoria selectiei naturale (1870), Despre miracole si spiritualismul modern (1875), Distributia geografica a animalelor (1876), Natura tropicala si alte eseuri (1878), Viata insulara (1880), Nationalizarea terenurilor (1882), Vremuri grele: eseu despre actuala criza comerciala (1885),

Se poate trai pe Marte? (1907) si Revolta democratiei (1913). In 1889, cand a publicat un tratat complet despre selectia naturala, l-a intitulat, cu modestia-i caracteristica, Darwinismul. Pentru el nu conta eponimia, ci ideile; si a ramas extraordinar de detasat de preocuparea fata de cine si pentru ce a obtinut recunoasterea publica. Pentru un om fara multa educatie si avere, traise din plin. Calatorise in lung si-n lat, in spatiul geografic si in cel intelectual. Isi cunostea linia vietii. Nu existase alta la fel.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*