Cu ochii pe tine

Pentru tehnologia de identificare pe baza irisului îi puteţi mulţumi posesorului acestui chip, informaticianul John Daugman (aici, el poartă lentile de contact speciale, imprimate cu harta digitală a propriilor irisuri). Creaţia lui e doar una dintre tehnologiile ce revoluţionează supravegherea spaţiului public. Foto: George Steinmetz

Viitorul e aici, unde camerele te pot filma oriunde, unde celularul te poate da de gol unde te afli, unde o privire poate dezvălui exact cine eşti.

Foarte curînd – la aeroport, în holul companiei tale, la bancă – un scanner îţi va citi privirea şi un computer îţi va stabili identitatea.
Paul Moskowitz ar fi de-a dreptul încîntat dacă neobosiţii cercetători, mereu dispuşi să experimenteze ceva nou, care lucrează cu echipa antitero de la Laboratorul Naţional Brookhaven ar da buzna într-o bună zi în biroul său şi i-ar spune că au inventat ceva măcar pe jumătate eficient ca nasul unui cîine.

“Este un instrument atît de evoluat” – spune el  cu o voce răguşită. Un cîine antrenat poate detecta fără greş cea mai mică urmă de substanţă chimică – uneori de la metri buni distanţă – chiar dacă mirosul e mascat de altele, puternice. Cu toate inovaţiile secolului XX – spune Moskowitz – “nu avem nimic care să atingă astfel de performanţe.”

Ne aflăm în biroul lui, ticsit de rapoarte, la 110 kilometri de New York, discutînd despre recent restaurata gară Grand Central din centrul Manhattanului, unul dintre simbolurile universului civilizat. În contextul ameninţării teroriste, e ca şi cum Grand Central ar avea pictată pe pardoseală o ţintă uriaşă. Gara pare ţinta perfectă pentru următorul atac terorist. Asta îi obsedează pe cercetătorii şi specialiştii ca Moscowitz din dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001. Unde este următorul punct de impact? Şi ce se poate face pentru a-l proteja?

Poliţia are, desigur, camere de supraveghere care îi observă pe cei 700.000 de călători care trec zilnic prin Grand Central, alături de o gamă întreagă de alte detectoare pentru explozibili convenţionali, nucleari, bombe capcană, arme chimice şi biologice. Sute de detectivi, cu şi fără uniformă, stau şi ei cu ochii în patru. Dar nimic din acest arsenal de supraveghere nu se compară nici pe departe – spune Moscowitz – cu aparatul de supraveghere olfactivă, uşor umed, perfecţionat  de familia Canidae în cei peste patru miliarde de ani de evoluţie a vieţii. Un singur nas de cîine ar putea salva într-o zi Grand Central de la distrugere.


Pentru a se ridica la înălţimea acestor experţi cu blăniţă, meşterii meşteresc tîrziu în noapte, încercînd să grăbească procesul de inovaţie. În peisajul de după 11 septembrie, avem nevoie de echivalentele nasului de cîine în recunoaşterea facială, a spălării de bani, e-mail-urilor codate, armelor biologice şi focoaselor nucleare de servietă – şi asta imediat.

Evoluţia, inventatorul suprem, este prea lentă pentru asemenea sarcini. Dintr-o dată, toată lumea şi-a dat seama de profundele noastre lipsuri în ale supravegherii. Se pare că agenţii noştri de informaţii nu pot să detecteze şi să urmărească în mod eficient teroriştii; că nu putem detecta focoasele nucleare de pe vapoare sau din camioane; şi că, deşi cerul e plin de sateliţi şi de avioane de spionaj teleghidate, căutarea celui mai vînat om de pe planetă, Osama bin Laden, nu a dus decît la piste false în cei doi ani de după 9/11.

Ne îndreptăm spre urmărirea electronică permanentă – a duşmanilor şi a noastră. Lumea noastră devine una a controalelor de identitate, a camerelor de supraveghere, arhivelor de amprente, filtrelor de mesagerie electronică şi a interceptării telefoanelor mobile. La care se adaugă alte dispozitive terestre, de zi cu zi, precum camere de supravegheat bona şi copilul, monitoare cardiace fără fir, cartele de acces în şcoli şi la birou şi cartele E-Z, care se fixează pe parbriz şi fac plata electronică a taxei de autostradă din contul personal. Şi vei începe să-ţi dai seama de noua vigilenţă electronică ce se conturează, de peisajul permanent cercetat, permanent urmărit, al supravegherii totale.
La sfîrşitul unei zile de toamnă, la centrul acvatic din Ancenis, Franţa, s-a întîmplat, pe tăcute, ceva îngrozitor. Cu cele două piscine bine îngrijite, centrul serveşte drept bază modernă de înot pentru toată Bretania, atrăgînd anual 150.000 de francezi din zona rurală. Jean-François LeRoy, un tînăr de 18 ani, venea aici cu regularitate, seara, să înoate în bazinul de 25 de metri.

Înecurile sînt adesea greu de observat; rareori se-ntîmplă cu mişcări agitate şi bolboroseli, cum vezi la televizor. Majoritatea sînt episoade aproape silenţioase, în care victima dispare rapid sub apă. Poate că în acea zi membrii echipei de salvare n-au fost suficient de atenţi. Cu siguranţă şi-au imaginat că atleticul LeRoy nu era un înotător care să prezinte riscuri.

Dar în seara aceea, LeRoy exersa înotul în apnee – încercînd să vadă cît de mult poate înota pe sub apă cu o singură gură de aer – şi, la un moment dat, fără să tulbure vizibil sau sonor suprafaţa apei, şi-a pierdut cunoştinţa. Salvatorii nu au observat cînd a încetat să înoate şi LeRoy s-a scufundat la capătul mai adînc al piscinei. Cu braţele încrucişate deasupra capului şi cu picioarele zvîcnind, tocmai se îneca. În circa patru minute ar fi murit.

Deşi oamenii care păzeau piscina nu ştiau, 12 ochi mari electronici, plasaţi sub apă, urmăreau totul şi înregistrau orice lucru neobişnuit. Cu doar nouă luni înainte, centrul instalase un sistem de supraveghere ultrasofisticat, numit Poseidon, o reţea de camere conectate la un computer programat să utilizeze o serie de algoritmi matematici complecşi pentru a face distincţia între înotul normal şi cel în stare de panică. Poseidon acoperă întreaga suprafaţă de înot a piscinei şi poate face diferenţa dintre reflexii, umbre şi înotători reali.  Poate, de asemenea, să detecteze dacă înotătorii se mişcă altfel decît ar trebui. Cînd computerul constată o posibilă problemă, activează instantaneu un dispozitiv de alertare a supraveghetorilor şi afişează locaţia exactă pe un monitor. Restul depinde de oamenii de pe marginea apei.
La 16 secunde după ce Poseidon a observat masa în coborîre liberă care era Jean-FranÁois LeRoy, echipa de salvare îl scosese deja din piscină şi îi dădea primul ajutor. În curând a început să respire din nou. După o noapte petrecută la spital, a fost externat fără probleme. Poseidon – mai exact, grupul de matematicieni francezi care l-au creat – îi salvase viaţa.

Aparate precum Poseidon vor redefini felul în care trăim. Gîndeşte-te la viaţa ta înainte de robotul telefonic, de bancomat, de e-mail. Gîndeşte-te la viaţa bunicilor dinainte de apariţia televiziunii şi a avioanelor. Gîndeşte-te la viaţa străbunicilor dinainte de telefon. Cu alte cuvinte, schimbarea va fi la fel de substanţială.

Aparatele ne vor recunoaşte chipurile şi amprentele. Vor urmări constant înotătorii cu probleme, teroriştii cu germeni patogeni sau materiale radioactive, şoferii care trec pe roşu sau vitezomanii de autostradă, diabeticii şi cardiacii. Imaginează-ţi aparate care monitorizează ritmul respiraţiei bebeluşilor în leagăn, îi urmăresc pe copii cînd se joacă la creşă sau cînd se duc şi se întorc de la şcoală; care au grijă de stocul nostru de suc de portocale şi ne anunţă cînd s-a acrit laptele. Aparatele pot supraveghea cîte calorii consumăm şi cîte ardem, pot monitoriza calitatea aerului din locuinţe şi pot urmări prezenţa gîndacilor şi a şoarecilor.

Imaginează-ţi senzori mari cît peretele şi mici cît globulele din sînge transmiţînd semnale silenţioase către computerele din jur, care vor procesa şi-ţi vor comunica informaţie ţie, medicului tău, avocatului, băcanului din colţ, administratorului de bloc, mecanicului tău auto, departamentului local de poliţie sau de pompieri. Noi sperăm că aceşti ochi, aceste urechi şi nasuri digitale ne vor apăra şi oraşele de cataclisme. Dar, cum subliniază extrem de clar Paul Moskowitz şi alţii ca el, încă n-am ajuns acolo.

Exemplu: la 10 septembrie 2002, în timp ce oraşul New York se pregătea pentru prima  comemorare a atacurilor din 9/11, iar lumea se întreba cum are de gînd Al-Qaida să marcheze evenimentul, Palermo Senator, un vas cargo de 216 metri, se îndrepta încet dinspre Mediterană către New York ca să descarce sute de conteinere de 12 metri.

În fiecare zi, sosesc în SUA 19.000 de astfel de containere. O bombă nucleară ascunsă într-unul din ele ar putea ucide milioane de oameni şi ar putea devasta New Yorkul sau orice alt port. Din cauza volumului transporturilor, porturile maritime sînt considerate poate cele mai vulnerabile căi de pătrundere a armelor de distrugere în masă.

În acea zi de rău augur, autorităţile primiseră informaţia că o navă care se apropia ar fi putut avea la bord o asemenea armă. Au fost abordate mai multe nave suspecte. După o inspecţie riguroasă la bordul vasului Palermo Senator, cineva a detectat radiaţii pe navă. Era o situaţie fierbinte.

Oficialităţile au trimis imediat nava la o distanţă mai sigură, la 10 kilometri în afara portului, unde Paza de Coastă, FBI-ul, experţii Departamentului pentru Energie şi o echipă din trupele speciale ale marinei militare au petrecut două zile, căutînd amănunţit sursa radiaţiilor. Pînă la urmă au identificat o încărcătură mare de plăci de ceramică. Radiaţiile erau naturale şi nepericuloase. Alarmă falsă.

Însă incidentul a fost extrem de îngrijorător şi a demonstrat cît de anevoios şi de costisitor poate fi să găseşti acul nuclear în carul cu fîn din port. Iar o alarmă falsă rămîne totuşi o alarmă; alarmele cer resurse. După 9/11, drame iscate de alarme false similare au loc la scară mai mică în fiecare zi: călătorul din aeroport care se întîmplă să poarte acelaşi nume cu teroristul de pe lista neagră, scannerul sau detectorul de metale care pare obsedat de nişte chei de maşină. Mulţi ofiţeri de poliţie newyorkezi poartă acum nişte detectoare ieftine de radiaţii, mici cît un pager, suficient de sensibile ca să identifice surse minore de radiaţii, dar suficient de rudimentare încît să fie declanşate de echipamente medicale inofensive – sau chiar de bolnavi de cancer recent iradiaţi.
“Rezultatele pozitive false duc la întîrzieri de necontrolat şi, de asemenea, pot crea ceea ce noi numim oboseală organizaţională – spune Paul Moskowitz. Responsabilii cu securitatea obosesc şi devin mai puţin vigilenţi”. Astfel, singurul scop al oricărui sistem de supraveghere nou este de a detecta efectiv ameninţările serioase, în timp ce menţine pozitivele false la un nivel neglijabil.

În domeniul detectării nucleare, cheia o reprezintă instrumentele care identifică particule specifice – ca anumite raze gamma sau neutroni – prezente în materialele utilizate la fabricarea bombelor. În acelaşi timp, detectoarele trebuie să fie suficient de rezistente pentru a suporta folosirea îndelungată şi fără menajamente.

Una dintre provocări este integrarea noilor instrumente extraordinare de supraveghere în infrastructura obişnuită. Detectoarele pot fi ataşate cu succes de macarale sau încastrate în rampele de ieşire de pe autostrăzi. “Ne-am gîndit chiar să plasăm detectoare mari de raze gamma sub Podul Verrazano-Narrows, pentru a urmări vasele care trec pe sub el” – a explicat Peter Vanier de la Brookhaven. Sau detectoarele ar putea fi ataşate de elicoptere sau pilotine ca să examineze navele înainte de intrarea în port.

Chiar dacă nu vor fi genul care văd razele gamma, anumite instrumente de supraveghere vor ajunge într-o bună zi  în fiecare buzunar. Un număr de ţări din Europa şi Asia sînt pe cale să introducă un card pe post de carte naţională de identitate. El poate conţine fişa medicală personală,  informaţii despre asigurări sociale şi poate servi drept paşaport, abonament de tren, carte de debit şi credit, cartelă telefonică pentru convorbiri internaţionale şi permis de bibliotecă. Un card universal.

Acesta s-ar putea conecta la sisteme care comunică între ele, unind lumea confortului consumerist cu cea a supravegherii cetăţenilor.
Contul de e-mail va şti de telefonul mobil, ce va şti de lista de cumpărături, care va şti de reţeta electronică de la farmacie, care va şti de coletele expediate prin poştă, toate datele potenţial disponibile marketer-ilor – sau hacker-ilor – fiind la un singur pas de orice investigare oficială. Reţeaua de Combatere a  Infracţiunilor Financiare (FinCEN) a Departamentului Trezoreriei S.U.A. a reunit deja baze de date financiare, judiciare şi comerciale, precum şi numeroase agenţii guvernamentale, într-o amplă încercare de eliminare a spălării de bani şi a altor infracţiuni financiare. Un nou soft comercial de computer, numit Coplink, utilizează algoritmi de inteligenţă artificială pentru a căuta pe Internet şi în baze de date confidenţiale referitoare la infracţiuni, ajutînd agenţiile guvernamentale să pună lucrurile cap la cap într-o investigaţie complexă.

În regimurile totalitare, care de la bun început nu recunosc dreptul cetăţenilor la viaţă privată, acest tip de sistem de supraveghere atotştiutor şi atotvăzător riscă, evident, să se transforme în înfricoşătorul Frate mai Mare imaginat de George Orwell. Însă ce nu a prevăzut Orwell în romanul lui 1984 este cît de cuprinzătoare va fi supravegherea în societăţile libere, unde nu a fost introdusă de tirani, ci în numele libertăţii şi securităţii.

Să luăm Marea Britanie, ţara natală a lui Orwell. În decursul anilor ’70 şi ’80, primăriile au început timid să instaleze camere de televiziune cu circuit închis (CCTV) pe străzi, în parcuri, în gări, pe stadioane şi în centre comerciale. Apoi, în anii ’90, atacurile Armatei Republicane Irlandeze şi înmulţirea ameninţătoare a atentatelor urbane au dus la o proliferare masivă a CCTV-urilor. În ultimul deceniu au fost instalate atît de multe camere, încît guvernul le-a pierdut şirul.

Cu peste 4 milioane de camere instalate în toată ţara, Marea Britanie este pe primul loc în lume în acest domeniu. Turistul obişnuit venit la Londra, estimează sociologul britanic Clive Norris, este surprins pe video de 300 de ori într-o singură zi. Într-un studiu exhaustiv al tendinţelor de supraveghere din Regatul Unit, Norris şi colegul lui Michael McCahill conchid că prezenţa camerelor a devenit atît de omniprezentă, încît britanicii ar trebui să accepte că sînt monitorizaţi în afara locuinţei. Să nu fii public supravegheat a ajuns în scurt timp o excepţie.

Actuala eficienţă a camerelor este necunoscută. Cele mai riguroase studii arată “un efect de reducere constantă şi spectaculoasă a criminalităţii în anumite zone – conform lui Norris şi McCahill – şi un impact neglijabil în altele”. Cu toate acestea, publicul pare să fie de acord cu prezenţa lor.

Încurajat de sprijinul public, guvernul britanic trece acum la următoarea fază: un sistem ambiţios de supraveghere a vehiculelor, menit “să reducă crimele grave şi numărul incidentelor, interzicîndu-le  infractorilor să folosească drumurile”. Printr-o sincronizare între softurile de recunoaştere optică a literelor şi cifrelor şi bazele de date despre infractori, camerele fixe şi mobile din dotarea tuturor secţiilor de poliţie din Anglia şi }ara Galilor vor citi numerele de înmatriculare şi le vor identifica pe cele suspecte. Supravegherea publică din Marea Britanie, sugerează urbanistul Stephen Graham, a devenit al cincilea serviciu public, alături de apă, gaz, electricitate şi telefonie.

În secolul al XVIII-lea, juristul Jeremy Bentham şi-a imaginat o structură sinistră numită panopticon (din greacă, însemnînd “atotvăzător”). Structura avea în centru un turn de pază, din care fiecare cetăţean putea fi urmărit, fără să ştie, în orice moment. Varianta britanică modernă este panopticonul voluntar – în care cetăţenii sînt foarte încîntaţi să fie supravegheaţi. Ceea ce s-a propus iniţial ca o posibilă unealtă ideală de constrîngere a devenit acum un fel de scut ce apără societatea liberă de ea însăşi.

Sistemele video publice se extind acum la Melbourne, Sydney, Viena, Berlin, Bruxelles, Dublin, Baltimore, Palm Springs şi în multe alte oraşe. La Ierusalim, autorităţile israeliene au înţesat aleile întortocheate din Vechiul Oraş cu dispozitive de supraveghere. La Paris, camerele pentru fluidizarea traficului sînt omniprezente şi circa 2.000 de camere instalate în autobuze servesc la detectarea şi descurajarea infracţiunilor. Poliţia din Monaco a pus atîtea camere pe străzi, pentru a le face sigure, încît toate eventualele infracţiuni stradale vor fi înregistrate.

Astfel, la doar cîţiva ani după încheierea războiului rece, care, în linii mari, a fost o bătălie între regimurile poliţieneşti şi cele deschise, democratice, cîştigătorii democraţi adoptă propria lor versiune de invadare a spaţiului public, în numele confortului şi al securităţii.
Un tip de vigilenţă mai puţin democratic se dezvoltă rapid în lumea corporaţiilor: trei sferturi din companiile americane importante recunosc acum că monitorizează e-mail-urile angajaţilor, paginile accesate pe Internet, apelurile telefonice sau fişierele din computere. Şi deşi puţini angajaţi s-ar putea declara încîntaţi de această extindere a supravegherii la locul de muncă, marea majoritate o tolerează.
Lipsa protestelor sau a unei dezbateri publice serioase îi descurajează pe susţinătorii dreptului la viaţă privată. “Camerele nu vor apărea, sînt deja aici – avertizează Norman Siegel, avocat de drept civil. A fost o explozie a sistemelor de urmărire video în spaţiile publice fără nici o dezbatere pro sau  contra. E remarcabil. Te-ai fi aşteptat totuşi să se organizeze undeva vreun referendum.”

Siegel, care nu se declară un oponent al supravegherii publice, oferă cîteva sugestii pentru politica în domeniu:
Toate zonele urmărite şi camerele să fie listate într-un registru public accesibil la orice bibliotecă sau pe Internet.
Fiecare zonă supravegheată să fie semnalizată.
Accesul la înregistrări să fie strict limitat, iar materialele care nu includ nici o infracţiune să fie arhivate doar temporar.
Un avocat pe probleme de supraveghere, desemnat de fiecare comunitate, să asigure aplicarea regulilor.

În panopticonul lui Jeremy Bentham, oamenii simt puterea covîrşitoare a supravegherii pentru că niciodată nu ştiu sigur cînd sînt urmăriţi. Noua versiune democratică funcţionează pe acelaşi principiu: ea vizează atît investigarea, cît şi descurajarea infracţiunilor. Noţiunea de descurajare este îmbrăţişată în Marea Britanie cu atîta ardoare, încît plăcuţe cu “CCTV în funcţiune” apar chiar şi acolo unde nu există nici o cameră.

SUA au pornit clar pe urmele britanicilor. Un exemplu a ceea ce ar putea urma a avut loc la Olimpiada de Iarnă din 2002, de la Salt Lake City, Utah. După 9/11, jocurile olimpice reprezentau o potenţială ţintă pentru terorişti.

Acolo, în Salt Lake City, cuibărită discret printre zecile de mii de atleţi, demnitari şi turişti, s-a aflat o echipă de agenţi de la FBI, FAA (Administraţia Federală a Aviaţiei) Serviciile Secrete, Departamentul de Stat, Garda Naţională din Utah şi alte agenţii federale, statale şi locale. Împreună, ei au desfăşurat o operaţiune de securitate fără precedent, care a transformat regiunea într-o adevărată casă cu pereţii de sticlă.

În centrul operaţiunii s-a aflat Sensormatic Intellex DV16000, un sistem video digital care procesează informaţia de la mai multe camere, arhivează totul pentru vizionare ulterioară, afişează semnale ale problemelor preprogramate, ca mişcări suspecte sau schimbări de lumină, şi distribuie anumite selecţii din înregistrare oricărui computer autorizat din sistem. În orice moment pe parcursul celor 17 zile ale Jocurilor, imaginile video – din interiorul şi exteriorul centrelor sportive, din toată zona satului olimpic din Salt Lake City şi din unghiuri-cheie din jurul obiectivelor importante de infrastructură ale oraşului – au putut fi urmărite simultan la Centrul Olimpic, la sediile FBI din Washington şi, la nevoie, în Sala pentru situaţii de urgenţă a Casei Albe.

În dimineaţa dinaintea deschiderii, Matt Lauer, de la NBC, l-a intervievat pe Brian Stafford, directorul Serviciilor Secrete, şi l-a întrebat cît de vizibile vor fi măsurile de securitate, din seara respectivă, pe stadionul olimpic. Stafford i-a răspuns: “Veţi putea vedea nişte lunetişti, nişte echipe de comando. Şi multe altele pe care nu le veţi vedea”.

De vreme ce descurajarea e un obiectiv atît de important al supravegherii, oficialii securităţii din Salt Lake City au fost foarte bucuroşi să poată spune că partea cea mai mare a sistemului de urmărire era invizibilă. După ce a inspectat sistemul de securitate înainte de Olimpiadă, ministrul justiţiei, John Ashcroft, a declarat: “Este o premieră. Ceea ce s-a făcut aici va stabili un nou etalon.”

Să fi stabilit Salt Lake City şi un nou mod de viaţă? Îngrijorarea extremă de după 9/11 a impus măsuri extraordinare de securitate la Jocurile din 2002, fără ca publicul sau apărătorii dreptului la viaţă privată să protesteze.  Dar se va menţine oare această bunăvoinţă faţă de supravegherea sporită de la Olimpiadă şi atunci cînd va fi transferată asupra locurilor publice obişnuite?

Indiciile ar fi că da. În staţiunea de coastă Virginia Beach, poliţia a instalat un sistem de recunoaştere facială care urmăreşte oameni ce se sustrag arestărilor. La Washington, D.C., Serviciul Naţional al Parcurilor instalează camere de supraveghere în jurul monumentelor federale. Şi în acelaşi oraş, la Liceul Woodrow Wilson, apelul de dimineaţă a fost înlocuit de un sistem electronic de recunoaştere individuală, care nu numai că monitorizează totul, de la prezenţa la ore la amenzile de la bibliotecă, ci le şi aminteşte oamenilor, prin melodii personalizate cîntate la zilele de naştere ale fiecărui elev în parte, că supravegherea este individuală. Cu fiecare măsură luată, cetăţenii democratici de mîine sînt condiţionaţi să trăiască în viitoare panopticonuri voluntare.

Între timp, la New York, un nou bar la modă, din cartierul Bowery, situat între “ground zero” şi Grand Central, a inaugurat un fel de stil de supraveghere. Barul Remote Lounge e înţesat de camere video şi monitoare, iar la intrare are un anunţ luminos:  “Dacă intraţi în acest local, numele, imaginea, vocea şi portretul vă pot fi difuzate în direct pe Internet… Sînteţi deci de acord să renunţaţi la orice pretenţie de intimitate pentru orice gesturi sau afirmaţii făcute în acest spaţiu.”

Este, pe de-o parte, derogare de răspundere, pe de alta, un act de provocare socială. Înăuntru, clienţii “se plimbă” constant pe monitor, spionînd pe toată lumea şi spionaţi de toţi la rîndul lor. Într-un oraş şi într-o lume care se simte dintr-o dată mult mai puţin sigură, a fi urmărit îţi poate crea un disconfort, o stare de siguranţă sau chiar un fior. Este clar deocamdată că, de bine-de rău, supravegherea ne surprinde şi ne modelează.

Text: David Shenk

Articol publicat în ediția de noiembrie 2003 a revistei National Geographic România 



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*