Îmblânzirea fiarelor

Prieteni noi. Vulpile, crescute generaţii la rând pentru a fi prietenoase cu oamenii la fel cum sunt câinii, sunt luate în braţe (şi la propriu) de Liudmila Trut (centru) şi de alţi angajaţi la Institutul de Citologie şi Genetică, din Novosibirsk, Siberia. Foto: Vincent J. Musi

Doar puţine specii de animale sălbatice au fost prăsite cu succes pentru a trăi pe lângă oameni. Motivul – spun oamenii de ştiinţă – se găseşte în genele lor.

Text: Evan Ratliff
Foto: Vincent Musi

“Bună! Ce mai faci?” – spune Liudmila Trut, aplecându-se să descuie uşa unei cuşti din sârmă pe care scrie „Mavrik“. Stăm între două rânduri lungi de lăzi similare la o fermă de lângă oraşul Novosibirsk, în Siberia sudică, iar salutul biologului de 76 de ani nu-mi este adresat mie, ci unui locatar cu blană al cuştii. Deşi nu vorbesc rusa, recunosc în glasul ei adoraţia maternă pe care o adoptă stăpânii de câini când se adresează animalelor lor.
Mavrik, obiectul atenţiei lui Trut, e cam de mărimea unui câine ciobănesc Shetland, cu blană portocalie şi o pată albă pe gât şi pe piept. Îşi joacă rolul la rândul său: dă din coadă, se rostogoleşte pe spate, gâfâie entuziasmat în aşteptarea atenţiei. În cuştile alăturate, aliniate pe laturile adăpostului îngust, fără pereţi, zeci de canide fac la fel, scheunând şi vociferând într-o explozie blănoasă de entuziasm nestăpânit. „După cum vedeţi – spune Trut peste larmă –, toţi sunt dornici de contact cu oamenii.“ Astăzi însă Mavrik este norocosul beneficiar. Trut se întinde şi îl scoate, apoi mi-l dă. Cuibărit în braţele mele, molfăindu-mi cu blândeţe mâna, e docil ca orice căţel de apartament.
Numai că, în acest caz, Mavrik nu e deloc câine. E un vulpoi. Ascuns pe această proprietate lăsată în paragină, flancată de păduri de mesteacăn şi închisă de o poartă ruginită de metal, el şi alte sute de rude de-ale lui alcătuiesc singura populaţie de vulpi argintii domesticite din lume. (Majoritatea au, într-adevăr, o culoare argintie sau cenuşiu-închisă; blana portocalie a lui Mavrik e rară). Iar prin „domesticite“ nu vreau să spun prinse şi îmblânzite sau crescute de oameni şi condiţionate prin hrană să tolereze ocazionalele mângâieri. Înţeleg reproduse pentru domesticire, blânde ca o pisică domestică sau un labrador. De fapt – spune Anna Kukekova, cercetătoare la Universitatea Cornell care studiază vulpile –, îmi amintesc mult de golden-retrieveri, care, în esenţă, nu sunt conştienţi că există oameni buni, oameni răi, oameni pe care i-au mai întâlnit sau nu înainte.“ Vulpile acestea tratează pe oricine ca pe un potenţial prieten, acest comportament fiind produsul unui experiment de selecţie considerat de unii ca fiind cel mai remarcabil realizat vreodată.

Crescut ca să fie rău. Manifestarea furiei acestui şobolan-maroniu în faţa fotografului reflectă 73 de generaţii selecţionate pentru a obţine ostilitate faţă de oameni. Cercetătorii de la Novosibirsk şi din Germania compară genomul şobolanului agresiv cu cel al şobolanilor selecţionaţi pentru caracterul prietenos, încercând să descifreze legăturile dintre ADN şi comportament. Foto: Vincent J. Musi

 

 

 

 

 

A început cu peste o jumătate de secol în urmă, când Trut era încă doctorand. Conduşi de biologul Dmitri Beliaev, cercetătorii de la Institutul de Citologie şi Genetică, din apropiere, au adunat 130 de vulpi de la fermele de blănuri. Apoi au început să le prăsească pentru a recrea evoluţia lupilor în câini, o transformare care a pornit acum peste 15.000 de ani.

La fiecare generaţie de pui de vulpe, Beliaev şi colegii săi le testau reacţiile la contactul cu oamenii, selectându-i pe cei mai abordabili pentru a crea următoarea generaţie. La mijlocul anilor ’60, experimentul îi depăşise deja aşteptările. Produceau vulpi precum Mavrik, cărora nu numai că nu le era teamă de oameni, dar căutau în mod activ să relaţioneze cu ei. Echipa lui chiar a repetat experimentul la alte două specii, nurci-americane şi şobolani de laborator.
Ca prin minune, Beliaev comprimase milenii de domesticire în câţiva ani. Dar nu încerca doar să demonstreze că poate crea vulpi prietenoase. Avea o bănuială că le putea folosi să dezlege misterele moleculare ale domesticirii. Se ştie că animalele domesticite au o serie de caracteristici comune, fapt documentat de Darwin în Variaţia animalelor şi plantelor sub influenţa domesticirii. Acestea tind să fie mai mici, cu urechi mai pleoştite şi cozi mai încârligate decât strămoşii lor nedomesticiţi. Astfel de trăsături tind să facă animalele copilăroase şi atractive pentru oameni. Blănile lor sunt uneori pestriţe – bălţate, în termeni ştiinţifici –, în timp ce strămoşii lor sălbatici au o culoare uniformă. Aceste caracteristici, uneori denumite fenotip al domesticirii, există în diferite grade la o serie deosebit de largă de specii, de la câini, porci şi vaci la unele care nu sunt mamifere, precum găinile şi chiar câţiva peşti.
Beliaev bănuia că, pe măsură ce se domesticeau, şi vulpile ar putea începe să prezinte aspecte ale fenotipului domesticirii. Din nou a avut dreptate: selectarea vulpilor pentru reproducere doar în funcţie de cât de bine se împăcau cu oamenii părea să le modifice înfăţişarea fizică odată cu personalitatea. După doar nouă generaţii, cercetătorii au
înregistrat pui de vulpe cu urechi mai pleoştite. Pe blănile lor au apărut modele bălţate. Acum, vulpile deja scânceau şi dădeau din coadă în prezenţa unui om, comportamente neobservate vreodată la cele sălbatice.
Acele schimbări – afirma Beliaev – erau determinate de un grup de gene care conferea o înclinaţie spre blândeţe – un genotip pe care probabil vulpile îl aveau în comun cu orice specie care putea fi domesticită. Aici, la ferma de vulpi, Kukekova şi Trut caută în prezent tocmai acele gene. În alte părţi, cercetătorii examinează ADN-ul porcilor, găinilor, cailor şi al altor specii domesticite, vrând să identifice diferenţele genetice care au ajuns să le deosebească de strămoşii lor. Cercetarea, accelerată de progresele recente din domeniul secvenţierii rapide a genomului, încearcă să răspundă la o întrebare biologică fundamentală: „Cum este posibilă această uriaşă transformare, din animale sălbatice în animale domestice?“ – spune Leif Andersson, profesor de biologie a genomului la Universitatea Uppsala, din Suedia. Răspunsul este important pentru a înţelege nu doar cum am domesticit animalele, ci şi cum ne-am îmblânzit pe noi înşine.
Dominaţia asupra plantelor şi animalelor este poate cel mai important eveniment din istoria omenirii. Alături de cultivarea pământului, capacitatea de a creşte şi a îngriji animale domesticite – dintre care lupii au fost probabil primii, dar găinile, vitele şi alte specii pentru hrană au fost cele mai importante – a schimbat alimentaţia omului, pregătind terenul pentru dezvoltarea aşezărilor şi, până la urmă, pentru apariţia statelor. Prin contactul nemijlocit dintre oameni şi animale, domesticirea a creat şi vectorii bolilor care au modelat societatea.

Totuşi procesul prin care s-au întâmplat toate s-a încăpăţânat să rămână de nepătruns. Oasele de animale și ciopliturile în piatră pot, câteodată, indica momentul și locul în care fiecare specie s-a alăturat oamenilor. Mai greu de descâlcit este cum s-a î tâmplat. Oare câțiva mistreți curioși s-au strecurat mai aproape de populațiile umane, hrănindu-se cu resturi de la acestea și devenind, puțin câte puțin, cu fiecare generație, parte a alimentației noastre? Oare oamenii au capturat găina-sălbatică-asiatică, strămoșul găinii moderne, direct din sălbăticie – sau pasărea a făcut prima mișcare? Din 148 de specii de mamifere mari de pe Pământ, de ce nu au fost domesticite mai mult de 15? De ce am putut îmblânzi și prăsi cai timp de mii de ani, dar niciodată pe ruda lor apropiată, zebra, în ciuda numeroaselor încercări?

Daisy Mae, un porc vietnamez pitic, stă tolănită ca un membru al familiei în West St. Paul, Minnesota. Foto: Vincent Musi

De fapt, oamenii de știință au reușit cu greu chiar și să definească exact domesticirea. Știm cu toții că animalele pot fi dresate individual pentru a trăi lângă oameni. Un pui de tigru hrănit cu mâna, obișnuindu-se cu cei ce l-au capturat, i-ar putea trata ca pe familia lui când va crește. Dar puii acelui tigru, la naștere, vor fi la fel de sălbatici ca strămoșii săi. Domesticirea, în schimb, nu este o însușire obținută prin dresaj, ci una creată într-o întreagă populație prin generații care trăiesc în apropierea oamenilor. Multe, dacă nu majoritatea instinctelor sălbatice ale speciei s-au pierdut de mult. Cu alte cuvinte, domesticirea stă mai ales în gene.

Totuși granițele dintre domestic și sălbatic sunt adesea fluide. Tot mai multe dovezi arată că, istoric, animalele domesticite au avut probabil un rol important în propria îmblânzire, obișnuindu-se ele însele cu oamenii înainte ca noi să intervenim activ în proces. „Ipoteza mea de lucru este că pentru majoritatea primelor animale, mai întâi câinii, apoi porcii, oile și caprele, a existat probabil o lungă perioadă în care comportamentul uman l-a influențat neintenționat pe cel al animalelor“ – spune Greger Larson, expert în genetică și domesticire la Universitatea Durham, din Marea Britanie. Cuvântul domesticire „presupune ceva de sus în jos, ceva ce oamenii au făcut intenționat. Dar povestea complexă este mult mai interesantă“ – adaugă el.

Rolul experimentului de la ferma de vulpi în lămurirea acestei complexități este și mai remarcabil prin modul în care a început. Institutul de biologie sovietic de la mijlocul secolului al XX-lea, condus în timpul lui Iosif Stalin de către infamul agronom Trofim Lâsenko, a scos în afara legii cercetarea în genetica mendeliană. Însă Dmitri Beliaev și fratele său mai mare, Nikolai, ambii biologi, erau interesați de posibilitățile științei. „Sub influența fratelui său, a căpătat acest interes deosebit pentru genetică – spune Trut despre mentorul ei. Însă în vremurile acelea genetica era considerată o pseudoștiință.“ Când frații au ignorat interdicția și și-au continuat studiile bazate pe genetica mendeliană,  Beliaev și-a pierdut postul de director al Departamentului de Creștere a Animalelor pentru Blană. Soarta lui Nikolai a fost mai tragică: a fost exilat într-un lagăr de muncă, unde în cele din urmă a murit.

În secret, Beliaev a rămas devotat geneticii, deghizându-și munca în cercetarea fiziologiei animale. Era în special preocupat  de modul în care a putut să apară o asemenea diversitate de câini din strămoșii lor lupi. Știa că răspunsul trebuia să se afle la nivel molecular. Dar chiar și în afara Uniunii Sovietice, în anii ’50, tehnologia de secvențiere a genomului unui animal – și încercarea de a înțelege cum s-au schimbat genele sale de-a lungul istoriei – era un vis imposibil. Așa că Beliaev s-a hotărât să reproducă el însuși istoria. Vulpea-argintie, canid și ea și văr apropiat al câinilor, niciodată domesticită, părea alegerea perfectă.

Prima slujbă ca doctorand a Liudmilei Trut, în 1958, a fost deplasarea la fermele de blană sovietice și selectarea celor mai calme vulpi pe care le putea găsi pentru a servi ca populație de bază pentru experimentul lui Beliaev. Interdicția asupra studiilor genetice fusese ridicată după moartea lui Stalin în 1953, iar Beliaev s-a instalat în Siberia la nou creatul Institut de Citologie și Genetică. Totuși a avut grijă să încadreze studiul numai în termeni fiziologici, omițând orice menționare a genelor. Trut își amintește că, atunci când liderul sovietic Nikita Hrușciov a venit să inspecteze institutul, a fost auzit întrebând: „Ce, geneticienii aceia mai sunt pe aici? Nu au fost distruși?“  Protejat de politica prudentă a șefului lui Beliaev și de articolele favorabile despre genetică scrise de fiica jurnalistă a lui Hrușciov, experimentul de la ferma de vulpi a început discret.

În 1964, a patra generație începea deja să corespundă așteptărilor cercetătorilor. Trut încă își aduce aminte când a văzut prima oară o vulpe dând din coadă la apropierea ei. În curând, cele mai blânde semănau atât de mult cu câinii, încât săreau în brațele cercetătorilor și îi lingeau pe față. Uneori, gradul de îmblânzire al animalelor îi surprindea chiar și pe cercetători. O dată, în anii ’70, un lucrător a luat acasă temporar o vulpe, ca animal de companie. Când l-a vizitat, Trut l-a găsit pe stăpân ducându-și vulpea la plimbare, fără lesă, „întocmai ca pe un câine. I-am zis: «Nu face asta, o s-o pierdem și aparține institutului!» – își amintește ea. Mi-a spus: «Așteaptă numai», apoi a fluierat și a zis: «Coca!» Vulpea s-a întors imediat.“

În același timp, mai multe vulpi începeau să prezinte semne ale fenotipului domesticirii: urechile pleoștite păstrate mai mult în timpul dezvoltării și pete albe caracteristice pe blană. „La începutul anilor ’80, am observat un fel de schimbare explozivă a înfățișării exterioare“ – spune Trut. Cercetarea se extinsese, incluzând șobolani, în 1972, urmați de nurci-americane și, pentru scurt timp, de vidre-de-râu. Vidrele s-au dovedit a fi greu de crescut și experimentul a fost în cele din urmă abandonat, dar oamenii de știință au reușit să modeleze comportamentul celorlalte două specii în paralel cu cel al vulpilor.

Tocmai când instrumentele genetice deveniseră disponibile pentru a îndeplini obiectivul final al lui Beliaev, depistarea legăturii dintre progresul domesticirii și ADN-ul animalelor, proiectul a dat de greu. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, fondurile pentru știință au început să se diminueze, iar cercetătorii nu prea puteau face altceva decât să țină în viață populația de vulpi. În 1985, când Beliaev a murit de cancer, Trut a preluat cercetarea și a luptat pentru finanțare. Dar la începutul secolului al XXI-lea era în pericol să fie nevoită să oprească experimentul.

Cam în aceeași perioadă, Anna Kukekova, cercetător postdoctoral în genetică moleculară la Cornell, originară din Rusia, a citit despre dificultățile proiectului. Era fascinată de ani de zile de munca de la ferma de vulpi, iar acum s-a hotărât să-și concentreze propria cercetare asupra experimentului. Cu ajutorul lui Gordon Lark, de la Utah, și al unei burse de la National Institutes of Health (NIH), s-a alăturat lui Trut în încercarea de a termina ce începuse Beliaev.

S-a dovedit că nu toate vulpile de la ferma din Novosibirsk sunt la fel de prietenoase ca Mavrik. Vizavi de el și de celelalte vulpi blânde este un adăpost identic plin de cuști din sârmă, în fiecare aflându-se una dintre ceea ce cercetătorii numesc „vulpile agresive“. Pentru a studia biologia îmblânzirii, oamenii de știință trebuiau să creeze un grup separat de  animale neîmblânzite. Așadar, într-o imagine în oglindă a vulpilor prietenoase, puii din populația agresivă sunt evaluați după ostilitatea comportamentului lor. Numai cei mai agresivi sunt selectați pentru generația viitoare. Aceștia sunt frații cei răi ai lui Mavrik care dă din coadă, parcă scoși dintr-un film horror de mâna a doua: șuieră, își arată colții, se reped în partea din față a cuștii când se apropie orice om.

„Aș vrea să vă atrag atenția asupra acestei vulpi – spune Trut, arătând spre un animal din apropiere care mârâia. Vedeți cât de agresivă este. A fost născută de o mamă agresivă, dar crescută de o mamă blândă.“ Schimbarea, ca urmare a neputinței mamei agresive de a-și hrăni puiul, a demonstrat printr-o  întâmplare fericită ceva: reacția vulpilor la oameni ține mai mult de natură decât de creștere. „Aici, genetica este cea care se schimbă“ – adaugă ea.

Însă identificarea amprentei genetice exacte implicate în îmblânzire se dovedește o știință extrem de dificilă. Mai întâi, cercetătorii trebuie să găsească genele responsabile pentru crearea comportamentului prietenos și a celui agresiv. Însă astfel de trăsături generale de comportament sunt, de fapt, combinații ale unora mai precise – frica, îndrăzneala, pasivitatea, curiozitatea –, care trebuie decelate, măsurate și urmărite până la genele individuale sau seturile de gene care funcționează în combinație. Odată cu identificarea acelor gene, cercetătorii pot testa dacă cele care influențează comportamentul sunt răspunzătoare și pentru urechile pleoștite, blănile bălțate și alte trăsături tipice speciilor domesticite. O teorie în rândul oamenilor de știință de la Novosibirsk susține că genele dirijează comportamentul animalelor modificând substanțele chimice din creierul lor. La rândul lor, schimbările din aceste substanțe neurochimice influențează „indirect“ aspectul fizic al animalelor.

Deocamdată însă Kukekova se concentrează asupra primului pas: stabilirea legăturii dintre comportamentul blând și gene. Spre sfârșitul fiecărei veri, călătorește de la Cornell la Novosibirsk pentru a evalua puii nou-născuți din acel an. Interacțiunea fiecărui cercetător cu un pui este standardizată și filmată: deschiderea cuștii, întinderea unei mâini, atingerea vulpii. Mai târziu, Kukekova vizionează casetele, folosind criterii obiective pentru a cuantifica poziția corpului, vocalizele și alte comportamente ale vulpilor. Acele date sunt suprapuse peste o genealogie –înregistrări care țin evidența vulpilor blânde, agresive și „încrucișate“ (cele cu părinți din ambele grupuri).

Echipa de cercetare americano-rusă extrage apoi ADN din mostre de sânge ale fiecărei vulpi studiate și caută diferențe clare în genomurile celor apreciate ca agresive sau blânde la evaluările comportamentale. Într-o lucrare în curs de publicare în Behavior Genetics, grupul anunță descoperirea a două regiuni foarte diferite la cele două tipuri de comportament și care ar putea astfel conține importante gene ale domesticirii. Tot mai mult, se pare că domesticirea este determinată nu de o singură genă, ci de o serie de modificări genetice. „Domesticirea pare a fi un fenotip foarte complex“ – concluzionează lucrarea.

Întâmplător, la 4.500 km spre vest, în Leipzig, Germania, un alt laborator se află în aceeași situație în înțelegerea genelor domesticirii la șobolani. Frank Albert, cercetător la Institutul de Antropologie Evoluționară Max Planck, a obținut 30 de descendenți ai șobolanilor lui Beliaev (15 blânzi, 15 agresivi), aduși din Siberia în 2004, în două lăzi de lemn. „Am descoperit regiuni ale genomului care influențează blândețea și agresivitatea. Dar nu știm care gene cauzează aceste semnale“ – spune Albert. La fel ca grupul condus de Kukekova, „suntem pe cale să reducem numărul“ – adaugă el.

Odată ce unul dintre grupuri va putea să indice cu precizie unul sau mai multe trasee genetice implicate, ei sau alți cercetători pot căuta genele paralele la alte specii domesticite. „Într-o situație perfectă, am dori să definim genele exacte implicate în comportamentul blând și în cel agresiv. Chiar și când le vom găsi, nu vom ști dacă sunt genele responsabile pentru domesticire până când nu le vom compara cu cele ale altor animale“ – spune Kukekova.

Până la urmă, cea mai mare răsplată a cercetării ar putea proveni din descoperirea genelor similare la specia domesticită cel mai profund dintre toate: ființele umane. „Va fi incredibil de instructiv să înțelegem ce s-a modificat la aceste animale – spune Elaine Ostrander, de la Institutul American de Cercetare a Genomului Uman, al NIH. Toată lumea așteaptă cu mare nerăbdare rezultatul.“

Nu toți cercetătorii din domeniu cred că vulpile-argintii ale lui Beliaev vor dezlega secretele domesticirii. Leif Andersson, de la Universitatea din Uppsala, care studiază genetica animalelor de fermă – și care prețuiește contribuția adusă de Beliaev și colegii săi în domeniu – crede că relația dintre îmblânzire și fenotipul domesticirii s-ar putea dovedi mai puțin directă decât sugerează studiul vulpilor. „Selecționezi după o singură trăsătură și vezi modificări ale altor trăsături – explică Andersson –, dar niciodată nu a fost demonstrată vreo legătură cauzală.“

Pentru a înțelege cum diferă opinia lui Andersson de cea a cercetătorilor de la Novosibirsk, e util să încercăm să ne imaginăm cum ar fi putut evolua cele două teorii. Ambele sunt de acord că animalele cu probabilitatea cea mai mare de a fi domesticite au fost cele predispuse contactului cu oamenii. O mutație sau o serie de mutații din ADN-ul lor le-au făcut să le fie mai puțin teamă de oameni și astfel să devină dispuse să trăiască mai aproape de ei. Poate s-au hrănit cu resturi de la oameni sau au beneficiat neintenționat de protecție împotriva prădătorilor. La un moment dat, oamenii au constatat, la rândul lor, unele beneficii  din vecinătatea cu aceste animale și au început să ajute procesul în continuare, selectându-le în mod activ pe cele mai prietenoase și prăsindu-le. „La începutul procesului de domesticire, acționa doar selecția naturală. Pe parcurs, aceasta a fost înlocuită de cea artificială“ – crede Trut.

Unde diferă opinia lui Andersson este la ce se întâmplă în continuare. Dacă Beliaev și Trut au dreptate, autoselecția și apoi selecția umană a animalelor mai puțin temătoare au adus cu ele și alte componente ale fenotipului domesticirii, cum ar fi cozile încolăcite și corpurile mai mici. În opinia lui Andersson, acea teorie minimalizează rolul jucat de oameni în selecția acelor trăsături. Desigur, curiozitatea și lipsa fricii puteau fi la baza procesului, dar odată ce animalele erau controlate de oameni, ele erau și protejate de prădători. Mutațiile aleatorii creatoare de trăsături fizice ce ar fi putut fi eliminate rapid în sălbăticie, precum petele albe pe o blană de culoare închisă, au fost lăsate să existe. Apoi au prosperat, în parte pentru că, ei bine, le plăceau oamenilor. „Nu pentru că animalele se comportau altfel, ci pentru că erau drăguțe“ – spune Andersson.

În 2009, Andersson și-a susținut teoria comparând mutațiile  genetice legate de culoarea blănii la mai multe rase de porci domestici și sălbatici. Rezultatele – a comunicat el – „demonstrează că primii fermieri au selecționat intenționat  porci cu o culoare de păr neobișnuită. Motivele lor puteau fi simple, precum preferința pentru exotic sau selecția unei camuflări reduse.“

În propria goană după genele domesticirii, Andersson    studiază în detaliu animalul domestic cu cea mai numeroasă populație de pe Pământ: găina. Strămoașele ei, găinile-sălbatice-asiatice, rătăceau libere în junglele din India, Nepal și în alte locuri din Asia de Sud și Sud-Est. Cam în urmă cu 8.000 de ani, oamenii au început să le prăsească pentru hrană. Anul trecut, Andersson și colegii săi au comparat întregul genom al găinilor domestice cu cel al populației de găini-sălbatice-asiatice din grădinile zoologice. Au identificat o mutație, într-o genă cunoscută ca TSHR, găsită doar la populațiile domestice. Asta înseamnă că, în consecință, TSHR a jucat un rol în domesticire, iar acum echipa încearcă să determine ce anume controlează mutația TSHR. Andersson presupune că ar putea juca un rol în ciclurile reproductive ale păsărilor, permițându-le găinilor să se reproducă mai frecvent în captivitate decât găinile-sălbatice-asiatice în sălbăticie – o trăsătură pe care primii fermieri ar fi dorit să o perpetueze. Aceeași diferență există între lupi, care se reproduc o dată pe an și în același anotimp, și câini, care se pot înmulți de mai multe ori pe an, în orice anotimp.

Dacă teoria lui Andersson este corectă, consecințele ar putea fi interesante pentru propria noastră specie. Richard Wrangham, biolog la Universitatea Harvard, susține că și noi am fi trecut printr-un proces de domesticire care ne-a modificat biologia. „Chestiunea diferenței dintre un porc domestic și un mistreț sau deosebirea dintre o găină de fript și o pasăre sălbatică din junglă este similară cu cea a diferenței dintre un om și un cimpanzeu“ – mi-a spus Andersson.

Câinii, dar nu și cimpanzeii, vor urmări cu privirea un deget îndreptat către hrana ascunsă – dovada strânsei lor legături sociale cu oamenii. În acest experiment de la Universitatea Duke, va prefera Tasmania ceea ce îi este arătat de un îngrijitor cunoscut (în stânga) sau de un străin? Foto: Vincent Musi

 

Oamenii nu sunt doar cimpanzei domesticiți, dar înțelegerea geneticii domesticirii găinilor, câinilor și a porcilor ne-ar putea spune surprinzător de multe despre sursele comportamentului nostru social. Acesta e unul dintre motivele pentru care studiul coordonat de Kukekova la ferma de vulpi este finanțat de NIH. „Există peste 14.000 de gene implicate activ în funcționarea  creierului și puține sunt înțelese“ – precizează ea.

Identificarea genelor legate decomportamentul social e o treabă dificilă; evident, nu se pot face experimente de reproducere pe oameni, iar studiile care susțin că găsesc diferențe de comportament înnăscute între indivizi sau populații sunt cel puțin problematice.

Dar studierea amănunțită a ADN-ului celor mai apropiați prieteni ai omului poate oferi niște dezvăluiri ispititoare. În 2009, biologul de la UCLA Robert Wayne a coordonat un studiu care compara genomurile de lup și de câine. Descoperirea, care a ajuns pe prima pagină a ziarelor, arăta că acesta din urmă provine nu din lupii-cenușii din Asia de Est, cum susținuseră alți cercetători, ci de la cei din Orientul Mijlociu. Mai puțin observată de presă a fost o mică notă în care Wayne și colegii săi anunțau că au identificat o secvență scurtă de ADN, lângă o genă numită WBSCR17, foarte diferită la cele două specii. Acea regiune a genomului – au sugerat ei – ar putea fi o potențială țintă pentru „genele importante în domesticirea timpurie a câinilor“. La oameni –remarcau cercetătorii în continuare – WBSCR17  este cel puțin parțial responsabilă pentru o boală genetică rară, numită sindromul Williams-Beuren. Acesta se caracterizează prin trăsături de elf, șaua nasului scurtată și „sociabilitate ieșită din comun“ – suferinzii fiind adesea excesiv de prietenoși și încrezători cu străinii.

După publicarea lucrării – relatează Wayne –, primul e-mail primit a fost de la părinții copiilor suferinzi de Williams-Beuren. Spuneau: «Referitor la capacitatea lor de a citi comportamentul și la lipsa de bariere sociale, de fapt copiii noștri ne amintesc de câini.»“ Trăsăturile de elf păreau și ele să corespundă unor aspecte ale fenotipului domesticirii. Wayne   avertizează împotriva corespondențelor biunivoce între genele domesticirii și ceva atât de complex din punct de vedere genetic precum Williams-Beuren. Cercetătorii sunt „intrigați“ – spune el – și speră să exploreze mai departe legătura.

În 2003, Brian Hare, un tânăr cercetător de la Universitatea Duke, s-a deplasat la Novosibirsk. Hare este cunoscut pentru munca lui de catalogare a comportamentului unic al câinilor și lupilor, indicând modurile în care câinii au evoluat pentru a urma indiciile oamenilor precum arătatul cu degetul și mișcările ochilor. Când a efectuat teste similare pe puii de vulpe din Siberia, a descoperit că aceștia s-au descurcat la fel de bine ca și cățeii de aceeași vârstă. Rezultatele, deși preliminare, sugerează că eliminarea fricii și a agresivității – ceea ce Hare numește „reactivitate emoțională“ – a creat vulpi nu doar blânde, dar și cu o capacitate similară câinilor de a interacționa cu oamenii, folosindu-se de indiciile sociale ale acestora.

„N-au vrut să obțină prin selecție o vulpe mai inteligentă, ci o vulpe mai drăguță – spune Hare. Dar s-au ales cu o vulpe inteligentă.“ Această cercetare are consecințe și asupra originilor comportamentului social uman. „Suntem domesticiți în sensul în care sunt câinii? – se întreabă Hare. Nu. Dar pot spune că primul lucru care trebuie să se întâmple pentru a obține un om dintr-un strămoș similar maimuței  este creșterea substanțială a toleranței reciproce. O schimbare trebuie să se fi produs în sistemul nostru social.“

Cercetarea lui Hare mi-a venit în minte în ultima după-amiază în Novosibirsk, când, împreună cu Kukekova și interpreta mea, Luda Mekertâceva, m-am jucat cu Mavrik într-un țarc din spatele clădirii laboratorului fermei de vulpi. L-am privit alergând după o minge și luându-se la trântă cu o altă vulpe, apoi alergând înapoi ca să-l putem ridica și să-l lăsăm să ne lingă fețele. Dar toți aveam avioane de prins și, după o oră, Kukekova l-a dus înapoi spre adăposturi. Mavrik părea să simtă că se întorcea în cușca lui și scâncea din ce în ce mai agitat. Era un animal condiționat biologic de atenția umană, la fel ca orice câine. După ce i-o oferisem, brusc mă simțeam vinovat că i-am luat-o.

Experimentul de la ferma de vulpi este, desigur, doar atât: un experiment științific. Zeci de ani, proiectul a fost obligat să-și controleze populația vânzând adevăratelor ferme de blănuri vulpile insuficient de prietenoase sau agresive, care nu puteau fi incluse în cercetare. Pentru oamenii de știință, alegerea celor care rămân și care pleacă este un proces chinuitor. Trut spune că a delegat de mult această sarcină altcuiva și stă departe de fermă în perioada selecției. „Emoțional, e foarte greu“ – mi-a spus ea.

În ultimii ani, institutul a încercat să obțină autorizații pentru a vinde surplusul de vulpi îmblânzite ca animale de companie, atât local, cât și în alte țări. Ar fi o cale nu doar de a găsi un cămin mai bun pentru vulpile nedorite, dar și de a strânge bani pentru continuarea activității – sugerează cercetătorii. „În prezent, facem tot posibilul să ne păstrăm populația – spune Trut. Facem studii genetice împreună cu partenerii noștri din America. Dar acest experiment mai are multe probleme nerezolvate.“

Cât despre Mavrik, Luda Mekertâceva a fost atât de fermecată de vulpoiul portocaliu și de un alt tovarăș de joacă, încât a decis să-i adopte. Câteva luni mai târziu, au ajuns la casa lor de la țară, de lângă Moscova, și la scurt timp mi-a trimis noutăți prin e-mail. „Mavrik și Peter îmi sar în spate când mă las în genunchi să le dau de mâncare, se așază când îi mângâi și iau vitamine din mâna mea – scria ea. Îi iubesc mult.“

 

Evan Ratliff scrie pentru Wired, The New Yorker și alte reviste. Colaboratorul nostru frecvent Vincent Musi a fost mușcat doar de două ori în această misiune.


Articolul a apărut în ediția din martie 2011 a revistei National Geographic România



2 Comments

  1. Salut!

    … Daca ar fi sa cautam o explicatie in acea “selectare”.. poate un adevarat motiv ar fi “nivelarea” comportamentului animalelor. De exemplu.. un cal naravas, ce nu putea fi imblanzit, cu nici un chip, era sacrificat, fie pentru hrana fie ca sa nu consume. In trecut foarte putine animale erau “cultivate” pentru a fi “feroce” insa.. nu e exclus sa existe, de altfel, acest lucru se intampla si in zilele noastre, desi se neaga: cainii si cocosii pentru lupte. Totusi, luand in considerare… “nu sunt conştienţi că există oameni buni, oameni răi, oameni pe care i-au mai întâlnit sau nu înainte.” aceasta ar putea fi “adevarata” natura a unui animal domestic, problema pe care mi-o pun este: de ce procesul nu poate fi invers? Din experienta.. stiu ca e mai usor sa strici decat sa construiesti, oare… orice inceput nu are si un sfarsit ? Adica.. de ce trebuie privita o problema doar dintr-o perspectiva: ce a fost si.. nu si ce este sau ce va fi?

  2. sunt experimente realmente de laudat, ani la rand au incercat mai multi savanti inblinzirea vulpilor polare si in final se apropie de un rezultat pozitiv. cu multa stima si consideratie, pentru munca si efortul d-vostra, adela.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*