De-am avea aripi

1935: Întinzându-şi aripile din pânză de vele făcute chiar de el, „omul-pasăre“ Clem Sohn sare de la 3.000 de metri şi e purtat de vânt 75 de secunde. Doi ani mai târziu, mulţimea îngrozită vede cum paraşuta artistului-cascador nu se mai deschide. Foto: Underwood&Underwood

Visul îndrăzneţ de a zbura ca o pasăre.

Pe creasta unei dune bătute de un vânt rece, în Carolina de Nord, mă pregăteam să-mi împlinesc un vis pe care îl aveam de mult în comun cu Leonardo da Vinci: să zbor. Geniul Renaşterii şi-a petrecut ani de zile descifrând zborul păsărilor şi proiectând maşini individuale de zbor. Pe patul de moarte, în 1519, Leonardo spunea că printre regretele lui se numără acela că nu reuşise să zboare. Cei cinci sute de ani de inovaţii ce au trecut de atunci se întruchipează în deltaplanul în care mă aflu, suficient de simplu şi de sigur ca să servească drept distracţie pentru turişti. Dar, în ciuda secolelor de aventură şi experimente, zborul individual – puterea de a ţâşni de la sol ca o ciocârlie, de a plonja ca un şoim, de a săgeta aerul iute ca un colibri – ne rămâne inaccesibil.
Nu că n-am fi încercat. S-au pierdut multe vieţi şi s-au risipit multe averi în goana după visul zborului; nici azi, oamenii de ştiinţă, inventatorii şi aventurierii n-au renunţat la încercări.
Leonardo a desenat sute de imagini cu păsări în zbor, în încercarea de a le desluşi secretele, şi a făcut planuri meticuloase pentru maşini de zbor ce amintesc de planoarele şi elicopterele de azi. Dar n-a reuşit să descifreze fizica zborului. După 300 de ani de experimente eşuate, Sir George Cayley, inginer britanic, a stabilit că pentru zbor e nevoie de portanţă, propulsie şi control. Pentru a genera portanţă, a construit un planor cu o aripă curbă. Apoi, i-a cerut vizitiului său să se urce în el şi i-a pus pe ţărani să-l tragă în josul unei pante, până a căpătat destulă viteză încât să zboare. Din păcate, îi lipsea controlul. Aparatul s-a prăbuşit după un zbor de câteva sute de metri. Vizitiul a supravieţuit, dar se spune că n-a fost prea încântat.
Deltaplanul meu pentru începători era conceput aproape la fel de rudimentar ca al lui Cayley şi, deşi ştiam că poate zbura, era clar că mai sunt probleme cu controlul. Instructorii de la Şcoala de Zbor Kitty Hawk Kites, din Kill Devil Hills, la câţiva kilometri de locul primului zbor motorizat al fraţilor Wright, din 1903, mi-au explicat că pentru pilotaj îţi trebuie doar cinci mişcări simple: înclinare stânga-dreapta pentru viraje; ridicarea-coborârea barei pentru controlul vitezei; ridicarea manşei pentru aterizare. Dar elevii din grupa mea tot se înşurubau în nisip. Unul a căzut atât de urât, încât a rupt cadrul solid de aluminiu al deltaplanului. Eram cu atât mai hotărâtă să reuşesc.
Dintotdeauna mi-a plăcut să zbor, chiar şi în greoaiele jumbo. Când cei de la Kitty Hawk Kites l-au citat pe Leonardo – „căci odată ce aţi gustat zborul, veţi păşi pe Pământ cu ochii la cer“ –, am oftat, recunoscându-mă.

Forţând limitele, Jeb Corliss testează un prototip de costum cu aripi la 3.600 m deasupra oraşului Perris, California. Noile modele permit un zbor mai lung. Scopul lui final este să planeze până la pământ fără paraşută: „Acesta este Everestul meu.” Foto: Jeb Corliss

Acum câţiva ani am învăţat să pilotez un avion monomotor, dar zborul cu un avion mic e cum ai sta la masa de pocher. Speram ca deltaplanul să-mi ofere esenţa nediluată a zborului, asta chiar dă spaime. ţineam degetele încleştate dureros pe bara de control, alergând în jos, pe buza dunei. Dintr-odată, m-am pomenit alergând prin aer. Zbor! După câteva secunde, instructorul a strigat: „Aterizare!“. Am împins bara de control deasupra capului şi am aterizat – nesigur, dar în picioare –, apoi am urcat iarăşi panta. Voiam să simt din nou momentul acela ciudat, superb, de suspendare.
Aripa deltaplanului generează destulă portanţă, dar zborul meu de câteva secunde a demonstrat că nu aduni cine ştie ce viteză coborând în fugă o dună. Zborul cu deltaplanul e o coborâre controlată; piloţii nu câştigă altitudine decât dacă prind un curent ascendent care să-i ridice. Păsările nu au asemenea probleme; zboară cu foarte mare eficienţă şi mai precis decât avioanele. Furtunarul-cenuşiu – sau pasărea-furtunii, cum i se mai spune –, parcurge 64.000 km în migraţia lui din Noua Zeelandă în Alaska şi înapoi, iar colibriul-cu-gât-rubiniu poate zbura 20 de ore fără întrerupere când traversează Golful Mexic în migraţii. Oamenii de ştiinţă îşi bat capul să priceapă fiziologia zborului păsărilor. Oasele uşoare şi o colaborare complexă între muşchii pieptului şi ai aripilor par să fie esenţiale. La colibri, muşchii pieptului constituie 20% din masa corporală – spune Bret Tobalske, fiziolog la Universitatea din Montana. „La o fiinţă umană, o asemenea masă musculară ar ieşi în relief ca un butoi – adaugă el. Ar fi de-a dreptul monstruoasă.“
Legenda spune că Icar a căzut din cer fiindcă trufia l-a mânat prea aproape de Soare, care a topit ceara folosită la lipirea penelor pe aripi. E mai probabil că i-au cedat braţele. De-a lungul secolelor, au murit nenumăraţi „oameni-pasăre“ după ce au sărit de pe turnuri sau stânci, fără să-şi dea seama că nu pot mişca aripile artizanale destul de tare sau de repede încât să se menţină în zbor. Urmaşii lor moderni, practicanţii de BASE jumping, sar de pe clădiri, stânci şi poduri, se bucură câteva momente de plonjon, apoi deschid paraşuta ca să-şi încetinească aterizarea. Unii poartă „wing suits“, costume cu aripi textile umflate, care generează destulă portanţă cât să-i propulseze în faţă pe purtători cu până la 250 km/h în cădere. J. T. Holmes, din Squaw Valley, California, care are la activ circa o mie de sărituri cu costume cu aripi, spune: „Mai mult de-atât nu te poţi apropia de zborul păsărilor.“

Text: Nancy Shute
Vezi articolul complet în revistă

Forţând limitele, Jeb Corliss testează un prototip de costum cu aripi la 3.600 m deasupra oraşului Perris, California. Noile modele permit un zbor mai lung. Scopul lui final este să planeze până la pământ fără paraşută: „Acesta este Everestul meu.” Foto: Jeb Corliss


4 Comments

  1. Omul nu este nici mierla,nici ciocirlie sau mai stiu e ce alta pasare , ca sa zboare o face in felul lui , ca fiinta prea sensibila pentru acest univers , dar o face ,,, incet si sigur .

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*