Creiere frumoase

Austin Brown (centru) nu mai participase la un asemenea concert – o petrecere dance numită Dayglow, în care mulţimea era stropită cu jeturi de vopsea fluorescentă, în centrul oraşului Austin. Lumina ultravioletă îi făcea să strălucească. „Ori dansai, ori stăteai aiurea, plin de vopsea – spune Brown. Nu e cine ştie ce distracţie.“ Uneori, fuga după nou sfârşeşte prost, când adolescenţii încearcă să vâneze senzaţii tot mai tari. Dar tot aşa îşi pot găsi calea. Brown, pasionat de concerte încă din liceu, studiază acum tehnica luminilor de scenă la facultate. Foto: Kitra Cahana

Cu toane. Impulsivi. Exasperanţi. De ce se poartă adolescenţii aşa? Din perspectiva evoluţiei, trăsăturile lor cele mai înnebunitoare ar putea fi cheia succesului lor ca adulţi.

Text: David Dobbs

Deşi ştii că fiul tău adolescent îşi asumă riscuri, uneori e şocant să afli ce a făcut.
Nu de mult, într-o bună dimineaţă de mai, fiul meu cel mare, pe atunci de 17 ani, m-a sunat să-mi spună că de câteva ore e la secţia de poliţie.
Pare-se că-l prinseseră conducând „puţin cam repede“. Cam cât „de repede“? – l-am întrebat. Ei bine, produsul genelor mele, crescut cu drag, băiatul-bărbat pe care-l înfăşasem, cocoloşisem, alintasem şi-l adusesem cu chiu cu vai până în pragul maturităţii, zburase pe autostradă cu 182 km/h.
„Asta-i mult mai mult decât «puţin cam repede»“ – i-am spus.
M-a aprobat. Părea chiar abătut şi spăşit. N-a obiectat când i-am spus că el va plăti amenda şi probabil şi avocatul. N-a replicat nici când i-am amintit că, la asemenea viteză, orice s-ar fi întâmplat – câine pe drum, cauciuc explodat, strănut – însemna moarte. Ba a fost aproape enervant de rezonabil. A spus chiar că poliţistul a făcut bine că l-a oprit, fiindcă – zicea el – „nu se poate să mergem toţi cu 182 la oră“.
A obiectat totuşi la un lucru. L-a deranjat că una dintre citaţii era pentru nechibzuinţă la volan. „A, da? – am răbufnit eu, prinzând ocazia să ţip în sfârşit la el. Şi cum i-ai spune?“
„Dar nu e aşa – a spus el calm. «Nechibzuit» sună de parcă nu eram atent. Dar eram. Intenţionat am ales o şosea liberă şi uscată, ziua în amiaza mare, cu marcaje clare şi fără trafic. Nu aveam de gând să calc pedala ca nebunul. Conduceam. Cam asta voiam să-ţi spun. Dacă te face să te simţi mai bine, eram foarte atent.“
Chiar m-am simţit mai bine. Ceea ce mă deranja, fiindcă nu înţelegeam de ce. Acum înţeleg.

Glumele fac parte din comunicarea zilnică dintre Deborah Kipp şi fiica ei, Anastassia. Adolescenta de 18 ani vede în mama ei un model, care o susţine mereu şi n-o priveşte de sus. Neurologul B. J. Casey, cunoscută pentru studiile asupra creierului adolescent, spune: „Cea mai neinspirată idee e să-i spui adolescentului tău ce să facă – va fugi ca de foc.“ E firesc ca adolescentul să pună la îndoială părerile părintelui. E un lucru normal şi sănătos, prin care adolescentul îşi dezvoltă identitatea. Foto: Kitra Cahana

Aventura băiatului meu vitezoman ridică eterna întrebare a oricui a contemplat categoria umană numită adolescenţi: ce naiba avea în cap? Adesea, părinţii o formulează mai colorat. Oamenii de ştiinţă o spun mai detaşat. Ei se întreabă: cum le explicăm comportamentul? Dar nu sunt decât variante ale întrebării: ce e în neregulă cu ei? De ce se poartă aşa? Întrebarea îi cataloghează din start.

De-a lungul vremii, majoritatea răspunsurilor au dat vina pe forţe întunecate care afectează doar adolescenţii. În urmă cu peste 2.300 de ani, Aristotel constata că „natura îi aprinde pe tineri aşa cum vinul îi aprinde pe beţivi“. Un păstor din Poveste de iarnă, a lui Shakespeare, îşi dorea „să nu fie vârstă între zece şi douăzeci şi trei de ani sau tinerii să-şi petreacă ăst răgaz în somn; căci alta nu fac decât să lase fetele grele, să mânie capete cărunte, să fure şi să se încaiere“. Plângerea lui are ecou şi în cercetările ştiinţifice moderne. G. Stanley Hall, a cărui lucrare din 1904, Adolescenţa: Psihologia şi legăturile sale cu fiziologia, antropologia, sociologia, sexul, delictele, religia şi educaţia, a pus bazele studiilor asupra adolescenţei, credea că această perioadă de „tulburare şi stres“ oglindeşte stadii mai timpurii şi mai puţin civilizate ale evoluţiei umane. Freud vedea adolescenţa ca o exprimare a conflictului psihosexual chinuitor; Erik Erikson, ca pe cea mai tumultuoasă criză de identitate a vieţii. Adolescenţa: eterna problemă.
Astfel de mentalităţi s-au propagat până la sfârşitul secolului al XX-lea, când noile tehnologii de scanare a creierului au permis cercetătorilor să analizeze creierul adolescent în suficiente detalii, încât să-i identifice dezvoltarea fizică şi tiparele de activitate. Scanările ofereau o nouă abordare a aceleiaşi întrebări – ce-i cu tineretul ăsta? – şi dădeau un răspuns care a surprins aproape pe toată lumea. S-a dovedit că, de fapt, creierele noastre se dezvoltă mult mai lent decât credeam. Descoperirea dădea atât o explicaţie simplistă, deloc măgulitoare, pentru comportamentul exasperant al adolescenţilor, cât şi o explicaţie mai complexă şi favorabilă.

Fusese un fel de provocare: faci tu, fac și eu. Taylor Dicristofalo (în dreapta) spunea că probabil nu și-ar fi pus cercel în limbă dacă n-ar fi tras-o după ea cea mai bună prietenă, într-o „aventură palpitantă și periculoasă“ în centrul orașului Austin. A încercat să ascundă piercingul de părinți evitând să vorbească, dar și-au dat seama. Câteva luni mai târziu, și-a scos cercelul. Gaura s-a astupat. Tatăl ei, fericit, a comparat dispariția piercingului cu un timpuriu cadou de Crăciun. Foto: Kitra Cahana

Prima serie completă de imagini scanate ale creierului adolescent în dezvoltare – un proiect al Institutelor Naţionale de Sănătate (NIH) din S.U.A., care a studiat peste o sută de tineri în curs de maturizare, în anii ’90 – a arătat că în creier, între 12 şi 25 de ani, are loc o reorganizare masivă. Practic, creierul nu creşte prea mult în această perioadă. La şase ani, deja şi-a atins 90% din mărime; o mare parte din creşterea ulterioară vine din îngroşarea craniului. Dar, în adolescenţă, creierul este intens remodelat, ca o actualizare a reţelelor şi conexiunilor.
Pentru început, axonii – fibrele nervoase lungi prin care neuronii îşi trimit semnale – se izolează tot mai puternic cu o substanţă grasă, numită mielină (materia albă din creier), care le sporeşte viteza de transfer de până la o sută de ori. În acelaşi timp, dendritele, extensiile ramificate prin care neuronii primesc semnale de la axonii învecinaţi, continuă să se ramifice, iar cele mai folosite sinapse – conexiunile chimice minuscule prin care axonii şi dendritele fac schimb de informaţii – devin mai complexe şi mai puternice. În acelaşi timp, sinapsele rar folosite încep să degenereze. Această tăiere selectivă a sinapselor face cortexul – stratul extern de materie cenuşie care generează o mare parte din gândirea conştientă şi complexă – mai subţire, dar mai eficient. Laolaltă, aceste schimbări fac din creier un organ mult mai rapid şi sofisticat.
Procesul de maturizare, despre care se credea că e aproape încheiat în anii de şcoală primară, continuă în adolescenţă. Scanările făcute după anii ’90 arată că aceste schimbări fizice înaintează lent din partea posterioară spre partea frontală a creierului, din zonele vecine trunchiului cerebral, care controlează funcţii mai vechi şi esenţiale pentru comportament, precum vederea, mişcarea, instinctele şi reacţiile la stimuli, spre zonele de gândire din faţă, mai noi şi mai complicate din punct de vedere evolutiv. Corpul calos, care uneşte emisfera stângă cu cea dreaptă şi conţine informaţii esenţiale pentru multe funcţii cerebrale avansate, se îngroaşă tot mai mult. De asemenea, legături mai puternice se dezvoltă între hipocamp, un fel de depozitar de memorie, şi zonele frontale, care stabilesc scopuri şi evaluează decizii; ca urmare, ne integrăm mai bine memoria şi experienţa în deciziile pe care le luăm. În acelaşi timp, zonele frontale devin mai rapide şi dezvoltă conexiuni mai puternice şi mai eficiente, care ne permit să generăm şi să evaluăm mult mai multe variabile şi decizii decât înainte.
Când dezvoltarea se desfăşoară normal, ne echilibrăm mai bine impulsurile, dorinţele, scopurile, interesele personale, regulile, principiile şi chiar altruismul, ceea ce produce un comportament mai complex şi, cel puţin uneori, mai mult discernământ. Dar alteori, mai ales la început, creierul e neîndemânatic. E greu să coordonezi atâtea rotiţe.

Beatriz Luna, profesor de psihiatrie la Universitatea din Pittsburgh, care studiază creierul adolescent cu ajutorul scanării neurale, a folosit un test simplu, care ilustrează curba de învățare. Luna a scanat creierele copiilor, adolescenților și tinerilor peste 20 de ani în timp ce operau un joc video, în care nu trebuie să privești o lumină care apare brusc. Pe un ecran, semnul plus roșu din centru dispare din când în când dacă o lumină clipește în altă parte a ecranului. Instrucțiunile: nu privi spre lumină, ci în direcția opusă. Un senzor detectează orice mișcare a ochiului. Sarcina e dificilă, fiindcă orice licărește ne atrage automat atenția. Pentru a reuși, trebuie să-ți suprimi atât impulsul normal de a asimila o nouă informație, cât și curiozitatea pentru ceva interzis. Neurologii numesc fenomenul inhibarea reacției.
Subiecții de zece ani obțin rezultate dezastruoase – eșuând în circa 45% din timp. Adolescenții se descurcă mult mai bine. De fapt, de la 15 ani obțin rezultate la fel de bune ca adulții, dacă sunt motivați, rezistând tentației în cam 70-80% din timp. Dar pentru Luna, nu rezultatele, ci scanările cerebrale din timpul testului au fost cele mai interesante. Comparativ cu adulții, adolescenții tindeau să-și folosească mai puțin zonele cerebrale care monitorizeazăperformanța, identifică erorile, planifică și mențin concentrarea – zone pe care adulții par să le activeze automat. Astfel, adulții foloseau o varietate de resurse cerebrale și rezistau mai bine tentației, în timp ce adolescenții le foloseau mai rar și cedau mai ușor impulsului de a privi lumina clipitoare – exact ca la volan, atunci când e foarte probabil să-și ia ochii de la șosea ca să citească un mesaj.
Dacă însă li se oferea o recompensă, adolescenții demonstrau că pot pune la lucru acele regiuni funcționale

și-și pot îmbunătăți rezultatele. De la 20 de ani, creierele lor reacționează la astfel de sarcini aproape la fel ca adulții. Luna presupune că îmbunătățirea vine dintr-o eficientizare a zonei funcționale, datorită creșterii complexității rețelelor și vitezei conexiunilor.
Aceste studii explică parțial comportamentul frustrant de schimbător al adolescenților: drăguți dimineața, morocănoși seara; hotărâți lunea, somnambuli sâmbăta. Pe lângă lipsa experienței în general, ei încă învață să-și folosească noile rețele cerebrale. Stresul, oboseala sau obstacolele îi pot face săgreșească. Abigail Baird, psiholog la Colegiul Vassar, care studiază adolescenții, numește procesul „stângăcie neurală“ – echivalentul stângăciei fizice de care dau dovadă adolescenții uneori, când își folosesc corpul în creștere.
Curba unei dezvoltări lente și neuniforme dezvăluită de scanări dă o explicație tentant de precisă pentru nebuniile adolescenților care conduc cu 182 km/h, mânie capete cărunte, lasă fetele însărcinate (sau rămân însărcinate): acționează astfel pentru că nu sunt întregi la cap! Uite, se vede la scaner!

Perspectiva exploziei de studii științifice și articole obișnuite despre „creierul adolescent“ îi prezintă pe adolescenți ca pe o „lucrare neterminată“, ființe cu „creiere imature“, care te fac să te întrebi dacă nu sunt „într-o stare de retardare mintală“.
Dar povestea de față arată o altfel de relatare științifică despre creierul adolescent. În ultimii cinci ani, deși varianta „lucrării neterminate“ s-a răspândit în cultura noastră, studierea creierului a evoluat la rândul ei. Câțiva cercetători  au început să vadă descoperirile recente despre creier și genetică în lumina mai încurajatoare oferită de teoria evoluționistă. Rezultatul: așa-numita poveste a adolescentului adaptabil îl prezintă nu ca pe o ciornă, ci ca pe o creatură extrem de sensibilă și adaptabilă, aproape perfect programată să treacă de la siguranța căminului la lumea complicată de afară.

Versiunea asta le-ar putea pica mai bine adolescenților. Mai important: se potrivește mai bine cu selecția naturală, principiul fundamental al biologiei. Selecția e spaima trăsăturilor disfuncționale. Dacă adolescenții dețin o adevărată colecție de astfel de trăsături – neliniște, stupiditate și grabă; impulsivitate, egoism și stângăcii necugetate –, cum de au supraviețuit selecției? N-aveau cum, dacă erau acestea caracteristicile esențiale ale vârstei.
Răspunsul e că, de fapt, aceste trăsături buclucașe nu caracterizează adolescența; ele doar sar cel mai mult în ochi, fiindcă ne supără sau ne pun copiii în pericol. B. J. Casey, neurolog la Colegiul Medical Weill Cornell, care de aproape un deceniu  s-a concentrat asupra studiilor neurologice și genetice pentru înțelegerea adolescenței, spune: „Suntem foarte obișnuiți să vedem adolescența ca pe o problemă. Dar cu cât înțelegem mai bine ce anume face unică această vârstă, cu atât mai mult ea pare o perioadă foarte funcțională, chiar adaptivă. E exact ce ne trebuie să ne rezolvăm treburile specifice  tranziției spre maturitate.“
Pentru a vedea adolescentul adaptabil de dincolo de cel zăpăcit care ne distrage atenția, trebuie să privim nu comportamentele specifice, uneori surprinzătoare, precum coborâtul scărilor pe skateboard sau partenerii schimbați de la o zi la alta, ci trăsăturile de ansamblu din spatele lor.

Viața de zi cu zi în preajma adolescneților poate fi o provocare majoră. Foto: Kitra Cahana

Să începem cu atracția adolescenților pentru senzațiile tari. Tuturor ne plac lucrurile noi și incitante, dar nicicând nu le apreciem mai mult ca în adolescență, în culmea căutării de senzații, cum îi spun cercetătorii care studiază comportamentul: vânăm emoțiile tari, șocul ineditului sau al imprevizibilului.
Căutarea senzațiilor nu e neapărat impulsivă. O astfel de experiență se poate plănui – parașutarea, condusul în viteză – conștient, precum fiul meu. Impulsivitatea tinde să scadă de-a lungul vieții, începând de pe la 10 ani, dar atracția față de senzațiile tari atinge apogeul în jurul a 15 ani. Și, deși poate produce comportamente periculoase, rezultatele pot fi și pozitive: dorința de a cunoaște mai mulți oameni, de exemplu, ne poate crea un cerc mai larg de prieteni, ceea ce tinde să ne facă mai sănătoși, mai fericiți, mai protejați și mai de succes.
Acest avantaj explică probabil de ce deschiderea la nou, deși uneori poate fi riscantă, rămâne un punct important în dezvoltarea adolescentului. Atracția pentru nou duce direct la experiențe utile. În sens mai larg, vânătoarea de senzații e cea care ne face să „ieșim din casă“ și să explorăm noi teritorii, cum spune Jay Giedd, de la NIH, un pionier  al cercetării dezvoltării creierului adolescent.
La apogeu în adolescență (și care îi mânie, probabil, cel mai tare pe adulți) este și asumarea de riscuri. Ca adolescenți, căutăm riscul mai avizi ca niciodată. Studiile de laborator o dovedesc: adolescenții își asumă mai multe riscuri în experimentele controlate, fie că implică jocuri de cărți sau condus pe simulator. O dovedește și realitatea: între 15 și 25 de ani ne băgăm în cele mai riscante situații, cu rezultate nefericite. Membrii acestui grup de vârstă mor foarte des în accidente de toate felurile (altele decât cele de muncă). Majoritatea abuzurilor cronice de stupefiante sau alcool încep în adolescență; chiar și cei care mai târziu beau alcool cu măsură abuzează frecvent de el în adolescență. Tributul plătit este sângeros, în special în culturile în care adolescenții pot șofa: în S.U.A., unul din trei adolescenți morți cade victimă accidentelor de mașină, multe cauzate de alcool.

Chiar n-au nimic în cap? Așa sună explicația tipică: nu gândesc sau, conform teoriei „lucrării neterminate“, creierașele lor în curs de dezvoltare îi lasă de izbeliște.
Dar astfel de explicații nu stau în picioare. După cum arată Laurence Steinberg, de la Universitatea Temple, psiholog pe probleme de dezvoltare care studiază adolescența, chiar și tinerii între 14 și 17 ani – care-și asumă cele mai multe riscuri – folosesc aceleași strategii cognitive ca adulții și, de obicei, abordează problemele la fel de rațional ca ei. Contrar convingerii răspândite, și ei sunt conștienți că pot muri. Și, ca și adulții – spune Steinberg –, „adolescenții chiar supraestimează riscul“.
Așadar, dacă gândesc și recunosc riscurile la fel de bine ca adulții, de ce riscă mai mult? Ca și în alte cazuri, e vorba mai mult de ceea ce le prisosește decât de ceea ce le lipsește în comparație cu adulții. Adolescenții riscă mai mult nu fiindcă nu înțeleg pericolele, ci fiindcă apreciază diferit riscul raportat la recompensă: atunci când riscul le poate aduce ce-și doresc, acordă mai multă valoare recompensei decât adulții.
Un joc video folosit de Steinberg ilustrează bine situația. În el, jucătorul încearcă să traverseze orașul cu mașina în cel mai scurt timp posibil. Pe traseu, întâlnește câteva semafoare care, ca și în viața reală, trec uneori de la verde la galben când mașina se apropie, forțând o alegere rapidă: oprești sau continui. Jucătorul câștigă timp și mai multe puncte dacă trece de semafor înainte să apară lumina roșie. Dar, dacă încearcă să treacă pe roșu și nu reușește, pierde mai mult timp decât dacă ar fi oprit. Asfel, jocul recompensează asumarea unui anumit nivel de risc, dar pedepsește depășirea lui.
Când adolescenții joacă singuri, în ceea ce Steinberg numește situația emoțională „relaxată“ dată de o cameră goală, își asumă cam aceleași riscuri ca și adulții. Dar, dacă apar mize pe care adolescenții le consideră totuși importante, altfel stau lucrurile. În acest caz, Steinberg a adăugat factorul „prieteni“. Când un prieten venea să-l urmărească, subiectul adolescent risca de două ori mai mult, încercând să treacă rapid de semafoarele la care mai înainte se oprise. Adulții însă nu-și schimbau stilul de condus în prezența prietenilor.
După Steinberg, rezultatele arată clar că asumarea de riscuri nu decurge din gândirea imatură, ci dintr-un interes mai mare pentru recompensă.
„Nu riscau mai mult fiindcă brusc ar fi subapreciat pericolul – spune Steinberg –, ci fiindcă apreciau mai mult recompensa.“

Cercetători precum Steinberg și Casey cred că această evaluare cost-recompensă  care favorizează riscul a fost selectată fiindcă, de-a lungul evoluției umane, disponibilitatea de a ne asuma riscuri la vârsta aceasta oferă un avantaj adaptiv. Pentru reușită, trebuie adesea să ieșim din casă și să ne confruntăm cu situații mai puțin sigure. „Cu cât cauți noul mai mult și îți asumi riscuri, cu atât ai mai mult succes“ – spune Baird. Așadar, sensibilitatea la recompensă funcționează ca și dorința de senzații noi: ne scoate din casă, trimițându-ne în teritorii neexplorate.
Așa cum sugerează testul lui Steinberg, adolescenții sunt foarte sensibili la recompense sociale. Atât fiziologia, cât și teoria evoluționistă explică aceastătendință. Fiziologic, în adolescență creierul este cel mai sensibil la dopamină, un neurotransmițător care pare săpregăteascăși să activeze circuitele ce răspund la recompense și care ajută la învățarea modelelor și la luarea deciziilor. Așa se explică viteza de învățare a adolescenților și receptivitatea lor extraordinară la recompense – precum și reacția lor intensă, adesea melodramatică, la succes și eșec.

Creierul adolescent este la fel de sensibil și la oxitocină, alt hormon neural, care (printre altele) sporește în special interesul pentru legăturile sociale. Dinamica și rețelele neurale asociate cu recompensele obișnuite și cu interacțiunile sociale se suprapun în mare parte. Declanșează-le pe unele și, adesea, le vei declanșa și pe celelalte. Activează-le în adolescență și e prăpăd.
Asta ne ajută să explicăm o altă trăsătură care marchează adolescența: tinerii preferă compania celor de-o vârstă cu ei, mai mult decât înainte sau dupăaceastă etapă a vieții. Într-un fel, pasiunea pentru un anturaj de vârstă apropiată exprimă, pe tărâm social, atracția adolescentului pentru nou: ei își oferă unii altora mult mai multă noutate decât o face vechea familie, pe care o cunosc bine.
Adolescenții gravitează spre un anturaj și dintr-un motiv mai puternic: pentru a investi în viitor, nu în trecut. Intrăm într-o lume creată de părinții noștri. Dar trăim o  mare parte din viață, cu succes (sau nu), într-una condusă și remodelată de cei de-o seamă cu noi. Cunoașterea, înțelegerea și interacțiunea cu ei influențează enorm succesul. De exemplu, șobolanii sau maimuțele cu aptitudini sociale tind să obțină cele mai bune culcușuri sau teritorii, cea mai multă hrană și apă, mai mulți aliați și mai mult sex cu parteneri mai buni și mai capabili. Și nicio specie nu e mai complexă și mai profund socială decât oamenii.
Această trăsătură supremă a oamenilor aduce relațiile cu semenii în centrul atenției. Unele studii bazate pe scanări ale creierului sugerează chiar căreacția creierului uman la excluderea socială seamănă mult cu răspunsul la amenințări asupra sănătății fizice sau a sursei de hrană. Altfel spus, la nivel neural, percepem respingerea socială ca o amenințare la propria existență. Asta ne poate ajuta să suportăm isteria unui adolescent de 13 ani dezamăgit de un prieten sau mâhnirea unuia de 15 ani care n-a fost invitat la o petrecere. Ce oameni! – ne plângem noi. Reacționează la situațiile sociale de parcă soarta le-ar depinde de ele! Au dreptate. Chiar depinde.
Entuziasmul, noul, pericolul, compania anturajului. Par să nu ducă decât la noi năzbâtii cu prietenii. Dar, privind mai atent, vedem că aceste trăsături definitorii ale adolescenței ne fac mai adaptabili, atât ca indivizi, cât și ca specie. Fără îndoială că de aceea aceste caracteristici, clar definite, tind săapară practic în toate culturile umane, atât moderne cât și tribale. Poate se concentrează și se exprimă mai puternic în culturile occidentale moderne, în care adolescenții petrec mult timp împreună. Dar antropologii au descoperit că, practic, toate culturile lumii recunosc adolescența ca pe o perioadădistinctă, în care tinerii preferă noutatea, senzațiile tari și anturajul de aceeași vârstă. Această recunoaștere aproape universală infirmă ideea unui principiu cultural.

Cultura modelează în mod clar adolescența. Îi influențează exprimarea și, poate, și durata. Îi poate intensifica manifestările. Dar cultura nu creează adolescența. Perioada este unică datorită genelor și proceselor de dezvoltare selectate pe parcursul a mii de generații, care au avut un rol semnificativ în această tranziție esențială: producerea unei creaturi perfect adaptate pentru a părăsi un cămin sigur și a se mișca într-un teritoriu necunoscut.
Plecarea de acasă e cel mai greu și mai important pas pe care-l facem – nu doar ca indivizi, ci și ca specie cu o aptitudine de inegalat pentru supunerea unor noi medii provocatoare. În termeni științifici, se prea poate ca adolescenții să ne stea în gât. Dar ar putea fi și ființele umane cu cea mai completăși mai necesară adaptabilitate. Fără ei, poate că omenirea nu ar fi fost atât de pregătită să se răspândească pe glob.

Oricât de corectă ar fi varianta adolescenței adaptive, uneori e greu de acceptat – mai ales pentru părinții de adolescenți care trec prin momente dificile, îndărătnice sau de-a dreptul înfricoșătoare. E liniștitor să consideri comportamentele îngrijorătoare ca semne ale  adaptării organismului la mediu. Dar selecția naturală e nemiloasă, iar momentele de rătăcire au uneori urmări extrem de tragice. Nu mai riscăm să murim în lupte ritualice sau mâncați de leoparzi, dar drogurile, alcoolul, viteza la volan și infracțiunile își iau un tribut uriaș. Fiul meu trăiește bine mersi fără mașină, la facultate. Dar unii dintre prietenii lui din liceu au murit în accidente auto. Copiii noștri își poartă plasticitatea adaptivă printre riscuri mărunte, dar terifiante.
Firește, mai greșim și noi, părinții, când încercăm să facem echilibristică pe linia neclară dintre a-i ajuta și a-i încurca în calea spre maturitate. S.U.A. cheltuiesc circa un miliard de dolari pe an pe programe de consiliere a adolescenților pe probleme de violență, anturaj periculos, sinucidere, sex, abuz de alcool,  droguri și alte posibile capcane. Puține au efect.

Dar putem ajuta și chiar o facem. Putem îndepărta cele mai mari pericole și îi putem îndruma cum să reacționeze corect la celelalte. Studiile arată că, atunci când părinții se implică și îi îndrumă cu o mână blândă dar sigură, dându-le destulă libertate, dar rămânând pe-aproape, adolescenții tind să se descurce mult mai bine în viață. Vor să învețe în special, dar nu exclusiv, de la prietenii lor. La un moment dat și
într-o anumită măsură (părintele trebuie să afle care), adolescentul recunoaște că părintele îi poate da mici lecții de înțelepciune – cunoștințe valoroase nu fiindcă vin de la autoritatea parentală, ci fiindcă decurg chiar din strădaniile părintelui de a învăța mersul lumii. Adolescenta simte, pe bună dreptate, că trebuie să înțeleagă nu doar lumea părinților, ci și lumea în care intră ea. Dar, dacă i se permite, poate înțelege că și părinții ei s-au confruntat cu aceleași probleme și își mai amintesc, poate, câteva lucruri ce merită știute.
Până atunci, în perioadele grele, inspirați-vă dintr-o altă trăsătură distinctivă a creierului adolescent – un ultim element-cheie atât pentru stângăcie, cât și pentru remarcabila lui adaptabilitate. E vorba de plasticitatea prelungită a acelor zone frontale care se dezvoltă târziu, pe măsură ce se maturizează lent. Cum am mai spus, sunt ultimele zone pe care se depune izolația de mielină grasă – materia albă din creier – care accelerează transferul de informații. La prima vedere, asta ar fi o veste proastă: dacă avem nevoie de zonele frontale pentru procesul complex al intrării în lume, de ce nu funcționează la vitezămaximă tocmai când întâlnim cele mai descurajante provocări?
Răspunsul e că dăm la schimb flexibilitatea pe viteză. În timp ce stratul de mielină accelerează în mare măsură viteza axonului, în același timp inhibăcreșterea de noi ramuri ale acestuia. Douglas Fields, neurolog la NIH, care a dedicat ani de studiu mielinei, spune: „De aceea, perioada depunerii de mielină e crucială pentru învățare – rețeaua se actualizează, dar, odată ce procesul se termină, e mai greu de schimbat.“
Intervalul în care experiența restructurează cel mai ușor conexiunile variază mult de la o zonă cerebrală la alta. Astfel, centrii de limbaj din creier sunt izolați aproape complet în primii 13 ani de viață, când copilul învață limba. Izolarea completă consolidează informațiile dobândite – dar îngreunează cu mult însușirea de informații noi, cum ar fi limbile străine, mult mai greu de învățat.
La fel se întâmplă și cu mielinarea zonelor frontale la sfârșitul adolescenței, în jurul vârstei de 20 de ani. Această maturizare întârziată – o întârziere a finalizării – ne sporește flexibilitatea în timp ce luăm contact cu lumea în care intrăm și cu care vom avea de-a face ca adulți.

Acest val de dezvoltare lung, lent, din zona posterioară spre zona frontală, care se încheie de-abia în jurul vârstei de 25 de ani, pare să fie o adaptare specifică oamenilor. Este, poate, și cea mai importantă. Poate părea absurd că noi, oamenii,  nu „ne deșteptăm“ mai devreme. Dar dacă ne-am deștepta mai devreme, am fi mai „adormiți“ tot restul vieții.

Articolul a apărut în ediția din octombrie 2011 a revistei National Geographic România



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*