Puterea de a se divide

Imature şi pline de potenţial, celulele-suşă nu s-au diferenţiat încă în celule specializate ce alcătuiesc părţi ale corpului, ca specimenele de muzeu păstrate în laboratorul din Berlin al patologului Rudolf Virchow. El a lansat printre primii ideea, în anii 1800, că boala începe la nivel celular. Foto: Max Aguilera-Hellweg, dr. med.

 

Celulele suşă ar putea deschide o nouă eră a medicinei, vindecînd boli mortale cu ajutorul unor ţesuturi şi organe prefabricate. Dar e posibil ca nu ştiinţa, ci politica să decidă dacă – şi unde – se va înfăptui această speranţă.

La început, o celulă se transformă în două celule şi două devin patru. Fiind fertile, ele se înmulţesc într-un ghem de celule, o sferă în care pîlpîie potenţialul uman. Cercetătorii visează de mult să culeagă aceste celule neştiutoare dintr-un embrion uman şi să le convingă să execute, în izolare sterilă,miracolul de zi cu zi pe care îl săvîrşesc în pîntecele femeii: să se transforme în toate cele cam 200 de tipuri de celulă ce alcătuiesc corpul uman. Celule hepatice. Cerebrale. Piele, oase şi nervi.
Visul este de a lansa o revoluţie medicală în care organele şi ţesuturile suferinde să poată fi reparate – nu prin dispozitive mecanice rudimentare, ca pompele de insulină sau articulaţiile de titan, ci prin înlocuitori vii, producţie proprie. Ar fi zorii unei noi ere a medicinei regenerative, unul din marile deziderate ale biologiei moderne.
Revoluţiile, din păcate, sînt aproape întotdeauna cu bucluc. Aşa că, atunci cînd James Thomson, cercetător la Universitatea din Wisconsin, cu sediul la Madison, un om cu vorba dulce, a anunţat, în noiembrie 1998, că a reuşit să extragă celule din embrionii neutilizaţi rămaşi la clinicile de fertilizare şi să întemeieze prima cultură de celule-suşă embrionare umane din lume, el şi alţi cercetători s-au văzut puşi în faţa unei reacţii neaşteptate. Era genul de descoperire care, în cele mai multe cazuri, ar fi generat un proiect major de cercetare federală. În loc de aceasta, ea a fost repede înghiţită de apele tulburi ale religiei şi politicii.
Cei mai alarmaţi au fost oamenii care privesc embrionii ca pe nişte membri pe deplin legitimi, vulnerabili ai societăţii şi care condamnă recoltarea celulelor de la embrioni ca pe o formă de canibalism. Ei avertizează asupra unei lumi noi, triumfaliste, cea a „fermelor de embrioni“ şi a „uzinelor de clonare“ pentru cultivarea pieselor de schimb umane. Şi atrag atenţia că cercetătorii pot obţine aceleaşi rezultate folosind celule-suşă adulte – celule imature ce se găsesc în măduva oaselor şi în alte organe din organismul fiinţei adulte, precum şi în cordoanele ombilicale, aruncate de obicei la naştere.
În replică, susţinătorii spun că celulele-suşă adulte, deşi folositoare în tratarea anumitor boli, s-au dovedit pînă acum incapabile să producă întreaga gamă de tipuri de celule pe care le produc celulele-suşă embrionare. Ei arată că frigiderele clinicilor de fertilizare din toată lumea gem de miile de embrioni nedoriţi, ce aşteaptă să fie distruşi. Fiecare din acei embrioni e mai mic decît punctul de la sfîrşitul acestei propoziţii. Nu au trăsături proprii şi nici vreo urmă de sistem nervos. Dacă părinţii sînt de acord să îi doneze, spun susţinătorii ideii, ar fi lipsit de etică să nu fie folosiţi în încercarea de a vindeca bolile oamenilor.
Puţini pun la îndoială potenţialul medical al celulelor-suşă embrionare. Să luăm drept exemplu cel mai mare criminal din SUA: boala de inimă. Celulele-suşă embrionare pot fi pregătite să se transforme în celule musculare cardiace, care, chiar şi într-un recipient de laborator, se strîng laolaltă şi pulsează straniu, la unison. Iar cînd astfel de celule au fost injectate şoarecilor şi porcilor care sufereau de inimă, ele au înlocuit celulele bolnave sau moarte şi au accelerat însănătoşirea. Studii similare recomandă potenţialul celulelor-suşă în cazul diabetului sau al traumatismelor medulare.
Criticii arată cu degetul către unele cercetări îngrijorătoare pe animale, sugerînd că uneori celulele-suşă embrionare se transformă în tumori sau în tipuri nedorite de ţesut – formînd poate, de exemplu, bucăţele periculoase de os în acele inimi pe care se presupune că le repară. Dar susţinătorii răspund că astfel de probleme sînt rare şi că în ultima vreme s-a aflat cum pot fi prevenite.
Există argumente pro şi contra, dar factorii de decizie şi guvernele nu aşteaptă răspunsurile. Unele ţări, precum Germania, temîndu-se de alunecarea pe panta experimentelor umane ce încalcă etica, au interzis deja unele tipuri de cercetare în domeniul celulelor-suşă. Altele, ca SUA, au limitat drastic finanţarea guvernamentală, dar au lăsat sectorul privat să facă ce vrea. Dar altele, ca Marea Britanie, China, Coreea şi Singapore, sînt pe cale să devină epicentrul cercetării celulelor-suşă, furnizînd bani, dar şi supraveghere etică, pentru a încuraja domeniul în cadrul unor limite atent trasate.
În climate politice atît de variate, cercetători de pe tot globul se grăbesc să vadă care tehnici vor furniza primele metode de tratament. Abordările lor variază, dar toţi par să fie de acord cu un singur lucru: felul în care omenirea îşi va folosi controlul asupra misterelor dezvoltării embrionare va spune multe despre cine sîntem şi ce devenim.

Mai bine de jumătate din cei şapte ani ai săi, Cedric Seldon s-a luptat cu leucemia. Acum, că a epuizat opţiunile, e pe cale să devină un pionier în biomedicină – unul din cei aproximativ 600 de americani trataţi anul trecut prin transfuzie de sînge din cordonul ombilical.
Transfuziile de sînge din cordon – considerate terapie cu celule-suşă adulte, pentru că celulele provin de la sugari, nu de la embrioni – au început să fie efectuate din 1988. Ca şi măduva, pe care medicii o transplantează din 1968, sîngele din cordonul ombilical este bogat în acel tip de celule-suşă care dau naştere globulelor roşii purtătoare de oxigen, globulelor albe care se luptă cu bolile şi altor părţi ale sistemelor sangvin şi imunitar. Spre deosebire de o transfuzie de sînge obişnuită, care furnizează o serie de celule menite să moară în cîteva luni, celulele-suşă din măduva spinării şi din sîngele cordonului ombilical pot – dacă totul merge bine – să se cuibărească în oasele unei persoane, să se stabilească acolo definitiv şi să genereze noi celule sangvine şi imunitare tot timpul vieţii. Cedric stă rezemat într-un pat de spital de la Centrul Medical al Universităţii Duke, în timp ce o asistentă descurcă un pumn de tuburi şi atîrnă o pungă cu sînge din cordon ombilical de un suport cromat. În urmă cu numai o oră, urmărisem celulele respective în timp ce erau decongelate şi centrifugate, trezite pentru prima dată după 2001, cînd fuseseră extrase din cordonul ombilical al unei nou-născute şi donate de părinţii acesteia unei bănci de celule din Duke. Sosise timpul ca aceste celule să-şi probeze vestita lor putere.
Zile la rînd, Cedric a suportat doze foarte mari de chimioterapie şi radiaţii, într-o ultimă încercare disperată de a ucide toate celulele canceroase din organismul lui. O terapie atît de puternică are efectul secundar periculos de a distruge celulele-suşă producătoare de sînge ale pacientului, aşa că nu e niciodată aplicată dacă nu sînt disponibile alte celule-suşă care să le înlocuiască. O căutare prin toate băncile de măduvă din ţară nu găsise nimic compatibil cu profilul genetic al lui Cedric şi timpul părea să se scurgă fără soluţii. Apoi, o căutare computerizată a descoperit celulele de sînge congelate din cordonul ombilical de la Duke – care nu erau perfect compatibile, dar suficient cît să merite încercarea.
„Gata?“ – întreabă asistenta. Mama şi tata, care au petrecut ore întregi rugîndu-se, încuviinţează din cap şi o linie roşie şerpuieşte prin tub, introducînd în corpul băiatului primele 600 de milioane de celule. Deşi în camera plină de baloane a lui Cedric pluteşte optimismul, succesul e departe de a fi sigur.
„Creşteţi, celulelor, creşteţi“ – şopteşte tatăl lui Cedric.
Mama lui are ochii înlăcrimaţi. O întreb ce vede cînd se uită la celulele care picură în vinele fiului ei.
„Viaţă – îmi răspunde. E renaşterea lui.“

Va dura o lună pînă cînd analizele vor arăta dacă noile celule ale lui Cedric au prins rădăcini, dar, într-un fel, băiatul are noroc. Tot ce-i mai trebuie acum este o nouă sursă de sînge şi un sistem imunitar, care sînt relativ uşor de recreat. Nenumăraţi alţi pacienţi sînt disperaţi să regenereze mai mult decît atît. Diabeticii au nevoie de noi celule producătoare de insulină. Victimele atacurilor de cord ar putea beneficia de pe urma unor noi celule cardiace. Paraplegicii ar putea să reînceapă chiar să meargă dacă nervii din coloana vertebrală ar putea creşte la loc.
Într-un laborator puternic luminat, la jumătate de drum distanţă, de-a latul ţării, de camera de spital a lui Cedric, trei echipe de cercetători de la Universitatea din Wisconsin, la Madison, învaţă cum să crească celule-suşă embrionare, care să facă posibile astfel de vindecări. Spre deosebire de celulele-suşă adulte, care par să aibă un repertoriu limitat, celulele-suşă embrionare sînt pluripotente – ele putînd deveni, teoretic, orice tip de celulă umană. Celulele cultivate aici sînt descendentele directe ale celor izolate de James Thomson cu şapte ani în urmă.
Ani de-a rîndul, Thomson şi colegii lui au înmulţit cîteva dintre aceste celule-suşă originare în ceea ce se numeşte linii de celule-suşă – colonii de milioane de celule pluripotente care continuă să prolifereze, fără să se diferenţieze în tipuri specializate de celule. Cercetătorii au mutat în mod repetat celulele descendente pentru a micşora aglomerarea în recipientele de laborator, permiţîndu-le să se dividă iar şi iar. Şi în timp ce ei lucrau, naţiunea se străduia să desluşească moralitatea din spatele muncii lor.
A durat aproape doi ani pînă cînd administraţia Clinton a elaborat liniile de conduită etică şi un sistem de finanţare ale noului domeniu. Venirea la putere a lui George W. Bush a împiedicat intrarea în vigoare a planului şi toţi ochii s-au îndreptat întrebător către conservatorul din Texas. Pe 9 august 2001, Bush a anunţat că fondurile federale pot fi folosite pentru a studia celulele-suşă embrionare. Dar pentru a nu lăsa contribuabilii să devină complici la distrugerea embrionilor umani, banii pot fi alocaţi doar pentru studierea liniilor de celule-suşă deja în lucru la data respectivă – un număr care, din motive practice, s-a concretizat în două duzini de linii utilizabile. Cei care doresc să lucreze cu oricare dintre cele peste o sută de linii de celule create după acea dată o pot face numai cu fonduri private.
În fiecare lună, cercetători din toată lumea sosesc la Madison pentru un curs de trei zile despre cum să cultive celulele aprobate. Văzînd ce eforturi depun pentru a face fericite celulele, poţi să-ţi dai seama de ce mulţi se simt împiedicaţi de doctrina Bush. Pe de-o parte – şi din motive nu pe deplin înţelese –, cea mai sigură metodă de a menţine în viaţă aceste celule este de a le aşeza peste un alt strat de celule prelevate din embrionii şoarecilor, o cerinţă consumatoare de timp. Aplecaţi peste mesele de laborator, mînuind cu îndemînare forcepsuri şi pipete prin mănuşile albastre de latex, fiecare cercetător din Madison petrece mai bine de o jumătate de zi disecînd un şoarece gestant, extirpîndu-i uterul şi extrăgînd un şir de embrioni, care arată ca nişte boabe roşii de mazăre într-o păstaie. Apoi îi spală, îi zdrobesc şi le separă celulele, pe care le pun la crescut în recipiente de laborator. Rezultatul e un covor de celule de şoarece, bogat în hormoni, pe care sînt aşezate în final cîteva celule-suşă embrionare umane. Ele cresc acolo răsfăţate ca nişte odrasle princiare.
Dacă servitorii lor, cercetătorii, nu le hrănesc cu nutrienţi lichizi proaspeţi cel puţin o dată pe zi, celulele mor de inaniţie. Dacă fiecare colonie nu este despărţită în două în fiecare săptămînă, moare de supraaglomerare. Şi dacă la fiecare două săptămîni nu este preparat şi servit un nou strat de celule de şoarece, celulele-suşă se transformă în mase bizare, inutilizabile, care în cele din urmă mor. Prin comparaţie, cercetătorii care utilizează fonduri private au dezvoltat linii de celule-suşă embrionare care sunt mai rezistente, mai puţin pretenţioase şi care nu depind de celulele de şoarece. Evitarea folosirii celulelor de şoarece nu numai că uşurează munca, dar elimină şi riscul ca aceste celule-suşă terapeutice să devină purtătoare de virusuri ale rozătoarelor, grăbind prin aceasta, teoretic, aprobarea lor pentru testarea pe oameni.
Aici, la laboratorul din Madison, cercetătorii se plîng cît de fragile sînt preţioasele lor colonii. „E greu să ajungi să le cunoşti – admite Leann Crandall, unul dintre instructorii cursului şi coautoare a manualului de 85 de pagini referitor la îngrijirea şi hrănirea lor. Dar o dată ce ai ajuns să le cunoşti, le iubeşti. Nu te poţi abţine. Sînt formidabile. Eu mă aştept la multe lucruri bune din partea lor.“

Cîţiva cercetători americani au descoperit că entuziasmul lor pentru celulele-suşă este mai uşor tolerat în străinătate. Zeci de noi linii de celule-suşă embrionare au fost create în ultima vreme în afara SUA şi multe state sprijină în mod agresiv dezvoltarea unor terapii pe bază de celule-suşă.
„Cunosc o mulţime de oameni în SUA care ar dori să se angajeze în studiul celulelor-suşă embrionare, dar care nu vor din cauza incertitudinii politice“ – spune Stephen Minger, directorul Laboratorului de Biologie a Celulelor-Suşă, de la King’s College, din Londra, care stă de vorbă cu mine în biroul lui strîmt şi răvăşit. „Cred că SUA sînt într-un pericol real de a rămîne în urmă.“
E posibil ca Minger să aibă dreptate. El este unul din cel puţin doi cercetători de marcă în domeniul celulelor-suşă care au plecat din SUA în Marea Britanie în ultimii cîţiva ani, ceva mai puţin decît o migraţie a creierelor, dar, probabil, un semnal al nemulţumirii care fierbe mocnit.
Climatul de cercetare e bun aici, spune Minger. În 2003, echipa lui a devenit prima din Marea Britanie care a cultivat colonii de celule-suşă embrionare umane. El dezvoltă noi sisteme de creştere a culturilor de celule, care să nu se mai bazeze pe celulele de şoarece, cu potenţial infecţios. Începe, de asemenea, să-şi dea seama cum poate face celulele-suşă să se metamorfozeze în celule cardiace, neurale, pancreatice şi retinale şi se pregăteşte să testeze rezultatele pe animale. Şi în puternic contrast cu felul în care se desfăşoară lucrurile în SUA – spune Minger –, toate acestea le face cu sprijinul şi sub supravegherea guvernului.
Autoritatea pentru Fertilizare Umană şi Embriologie (HFEA), agenţia guvernamentală care supervizează de multă vreme clinicile britanice de fertilitate, reglementează şi cercetarea din domeniul celulelor-suşă embrionare. În şedinţe cu uşile închise, un comitet din 18 persoane, numite de Serviciul Naţional de Sănătate, ia în consideraţie toate cererile de a desfăşura cercetări pe embrioni. Comitetul include oameni de ştiinţă, specialişti în etică, avocaţi şi clerici, dar majoritatea sînt oameni de rînd, care reprezintă publicul.
Comitetul a aprobat în ultimele 18 luni douăsprezece cereri de creare a unor linii de celule-suşă, sporind numărul proiectelor la 35. Majoritatea erau mai mult de rutină, pînă cînd o doctoriţă încăpăţînată, pe nume Alison Murdoch, specialistă în probleme de fertilitate, a decis să ceară permisiunea de a face ceea ce nimeni nu mai făcuse vreodată: să creeze embrioni umani clonaţi ca sursă de celule-suşă.
Dacă cercetarea celulelor-suşă embrionare e controversată, clonarea embrionilor pentru a produce astfel de celule e mult mai dificilă. Multă lume a aflat despre clonare în 1997, cînd cercetătorii au anunţat că au clonat o oaie, pe nume Dolly. Procesul presupune crearea unui animal nu din ovul şi spermă, ci din introducerea nucleului unei celule într-un ovul căruia i s-a înlăturat nucleul. De atunci, metoda a fost folosită pentru a replica şoareci, iepuri, pisici şi vite, printre altele.
Ca în multe alte ţări şi în cîteva state din SUA, în Marea Britanie e ilegal să creezi fiinţe umane clonate (aşa-numita clonare reproductivă), din cauza temerilor că aceste clone ar putea fi biologic anormale şi a controverselor etice legate de crearea unor copii ce ar fi copiile genetice ale unicului lor „părinte“.

În 2001, parlamentul britanic a permis clonarea embrionilor umani – dar nu a copiilor – pentru utilizare în cercetarea medicală (aşa-numita clonare terapeutică). Totuşi, nimeni din HFEA nu era pe deplin împăcat cu ideea.
Dar Murdoch, de la Universitatea din Newcastle upon Tyne, şi-a pledat irezistibil cazul. Dacă ţesuturile înlocuitoare crescute din celulele-suşă ar purta amprenta genetică exactă a pacientului, ar fi mai puţin probabil ca ele să fie respinse de sistemul imunitar al acestuia – a explicat ea în faţa comitetului. Şi ce mod mai bun de a obţine o astfel de compatibilitate poate fi decît să extragi celulele dintr-un embrion clonat chiar din ADN-ul pacientului? Cercetările asupra bolilor ar avea la rîndul lor de cîştigat – a spus ea. Imaginaţi-vă un embrion – şi celulele-suşă ale acestuia – clonat de la o persoană care are boala Lou Gehrig, o disfuncţie genetică fatală a muşchilor şi a sistemului nervos. Cercetătorii ar putea învăţa cîte ceva – argumentează ea – urmărind cum boala afectează celulele musculare şi nervoase obţinute din aceste celule-suşă, iar apoi testînd pe ele diferite medicamente. E genul de experiment care nu poate fi niciodată făcut pe o persoană care suferă de boala respectivă.
HFEA a deliberat timp de cinci luni înainte de a-i acorda lui Murdoch permisiunea de a crea clone de embrioni umani în laboratorul ei de la Centrul pentru Viaţă, din Newcastle. Dar exista şi un clenci: e nevoie de un ovul pentru a obţine o clonă. Iar conform termenilor aprobării HFEA, Murdoch poate folosi doar ovulele aruncate de clinica de fertilitate a centrului după eşecul fecundării la amestecarea cu sperma.
În mai, Murdoch a reuşit să creeze primul ei embrion clonat, dar numai după multe eşecuri, cauzate – spune ea – de calitatea inferioară a ovulelor disponibile. În fond, ovulele care au eşuat la fecundare sînt, prin definiţie, de proastă calitate. „Nu-s grozave – spune ea. Dar Marea Britanie a decis pentru moment că e cel mai etic mod de a le folosi. Aşa că ele sînt tot ce avem.“
Woo-Suk Hwang şi colegii lui de la Universitatea Naţională Seul nu au avut de înfruntat astfel de obstacole în februarie 2004, cînd au devenit primii din lume care au clonat embrioni umani şi au extras din ei celule-suşă. Guvernul sud-coreean permite cercetarea pe embrioni umani clonaţi din ovule sănătoase. În mai, echipa lui Hwang a anunţat că a reuşit să cloneze 11 embrioni umani, perfect compatibili genetic cu pacienţi cu afecţiuni ale măduvei şi boli precum diabetul – un pas mai aproape de înlocuirea celulelor bolnave cu ţesuturi sănătoase de producţie proprie.
Clonarea e un proces laborios, care necesită multă răbdare şi aproape întotdeauna se încheie cu un eşec, deoarece celulele explodează, se rup sau au probleme cu ADN-ul, dar coreenii sînt experţi în clonare, îndemînarea lor perfecţionîndu-se în întreprinderea de clonare pe scară largă a animalelor domestice, finanţată de stat. Doar la laboratorul lui Hwang, tehnicienii produc peste 700 de embrioni clonaţi, de porc sau de vită, în fiecare zi, şapte zile pe săptămînă, în încercarea de a obţine un şeptel cu trăsături genetice precise. „La noi la laborator nu există vacanţe“ – mi-a spus Hwang cu un zîmbet.
Dar mai e şi altceva care le dă coreenilor un avantaj faţă de alţi aspiranţi la clonare – spune Hwang. „După cum ştiţi, în ţările asiatice se mănîncă cu beţişoare, dar numai în Coreea se folosesc beţişoare din oţel. Cele din oţel sînt extrem de greu de folosit. Foarte alunecoase.“ Mă uit la el ca să-mi dau seama dacă glumeşte. O viaţă de mîncat cu beţişoarele de oţel îi face pe coreeni mai buni la manipulat ovule minuscule? „Nu e doar o glumă“ – spune el.
Timpul ne va lămuri dacă o astfel de îndemînare e suficientă pentru a menţine Coreea în frunte, pe măsură ce şi alte ţări recurg la clonare ca sursă de celule-suşă. Competiţia va fi dură. China a lansat o tehnică potenţial inovatoare, care produce embrioni umani clonaţi prin amestecarea celulelor din pielea umană cu ovule de iepure, mai uşor de obţinut decît ovulele umane. Cîţiva cercetători care beneficiază de fonduri private în SUA sînt şi ei angajaţi în proiecte de clonare terapeutică.

Şi totuşi cea mai mare concurenţă în cursa internaţională de găsire a unor terapii pe bază de celule-suşă ar putea veni din partea uneia dintre cele mai mici ţări – o naţiune minusculă, care s-a angajat să devină o superputere a celulelor-suşă. Pentru a găsi acel loc, nu trebuie decît să urmăriţi rutele pe care au migrat cercetătorii de vîrf atraşi din SUA, Australia şi chiar din Marea Britanie. Locul în care au aterizat cu toţii se dovedeşte a fi Singapore.
Printre zecile de insuliţe cu vegetaţie luxuriantă, dar aproape nelocuite, din Marea Chinei de Sud, Singapore se distinge ca un miraj postmodern. Clădirile-turn ale laboratoarelor din Biopolis au fost construite în 2001 pentru a da un impuls industriei biotehnologice din Singapore. Desprins parcă dintr-un roman SF, el găzduieşte clădiri futuriste din metal şi sticlă, purtînd nume precum Matrix, Proteos sau Chromos, conectate prin pasarele, care înlesnesc schimburile între cercetători.
Granturile academice, fondurile de dezvoltare ale corporaţiilor, legi care interzic clonarea reproductivă, dar o permit pe cea terapeutică, şi o forţă de muncă orientată către ştiinţă sînt printre atracţiile care ademenesc aici cercetătorii şi antreprenorii din domeniul celulelor-suşă. Chiar şi Alan Colman – renumitul expert în clonare, membru al echipei care a creat-o pe Dolly, oaia clonată – şi-a părăsit căminul din Marea Britanie şi a devenit directorul executiv al ES Cell International, una din cele cîteva companii majore de cercetare în domeniul celulelor-suşă care au înflorit în mediul fertil din Singapore.
„Nu este nevoie să zbori de la New York la San Diego ca să vezi ce se petrece în alte laboratoare – spune Robert Klupacs, fostul preşedinte al firmei. Nu trebuie decît să treci strada. Singapore este un loc mic, aşa că lucrurile se pot întîmpla repede. Şi nu trebuie să ceri una-două permisiunea Congresului.“
Echipa firmei, de 36 de oameni, cu 15 naţionalităţi reprezentate, a profitat de acest mediu. Au deja şase linii de celule-suşă proprii, create din embrioni convenţionali, neclonaţi, care sînt aprobate pentru finanţare federală americană. Acum perfectează metode de a le transforma în celule pancreatice insulare, de care au nevoie diabeticii, precum şi în celule ale muşchiului cardiac, ce i-ar putea ajuta pe pacienţii cu infarct. Compania dezvoltă noi sisteme de cultură – fără a folosi şoareci – şi condiţii de producţie sterile, care să satisfacă şi organele de reglementare, precum Administraţia pentru Alimente şi Medicamente (FDA) din SUA. Se speră să se înceapă testele clinice pe oameni pînă în 2007.
Cu tot spiritul său deschis faţă de ştiinţă – şi accentul pe aspectele profitabile ale ştiinţei celulelor-suşă –, Singapore nu doreşte să fie văzut ca „Vestul Sălbatic“ al cercetării în domeniu. O comisie formată din reprezentanţi ai cercurilor ştiinţifice şi umanitare a petrecut doi ani dezbătînd norme de conduită etică – subliniază Hwai-Loong Kong, directorul executiv al Consiliului pentru Cercetări Biomedicale, din Singapore. Chiar şi publicul a fost invitat să se implice – spune Kong. Un grad neobişnuit de participare democratică pentru această naţiune insulară cu regim autoritar. Politica ţării reprezintă un „echilibru judicios“ – spune el – şi se bucură de o largă susţinere publică.

Nici o altă ţară nu s-a luptat mai mult ca SUA cu implicaţiile morale ale cercetării celulelor-suşă embrionare, avînd o rată mare de participare la slujbele religioase şi enclave de scepticism faţă de lucrurile ştiinţifice. Lupta promite să se amplifice în lunile şi anii care urmează. Mulţi membri ai Congresului vor să interzică clonarea embrionilor umani, chiar în statele unde acum e legală şi se desfăşoară cu fonduri private. Unele state au aprobat deja legi care interzic diferite tipuri de cercetare pe embrioni. Iar cercetătorii care beneficiază de sprijin federal se vor simţi cu siguranţă tot mai frustraţi, pe măsură ce puţinele colonii de celule cu care li se permite să lucreze vor deveni o parte tot mai mică din ceea ce există.
Am observat totuşi un lucru în timp ce stăteam de vorbă cu experţi în celule-suşă din toată lumea: de cîte ori întreb cine este cel mai bun în domeniu, în răspunsuri atîrnă întotdeauna greu numele americanilor. Şi în vreme ce politica federală continuă să fie frustrantă, ei găsesc un oarecare sprijin. Urmînd modelul Californiei, care a alocat o sumă de 300 de milioane de dolari anual pentru cercetarea celulelor-suşă embrionare pe următorul deceniu, cîteva state au avansat iniţiative de finanţare a cercetărilor, ocolind restricţiile federale, în speranţa de a genera locuri de muncă bine plătite, care să le stimuleze economia. Astfel de mişcări îi fac pe unii observatori să prevadă că, atunci cînd se va trage linie, tot o echipă americană va cîştiga cursa de creare a primei terapii pe bază de celule-suşă embrionare aprobată de FDA.
Tom Okarma e convins de acest lucru şi are de gînd să fie chiar el cîştigătorul. Okarma e preşedintele Geron, compania din Menlo Park, California, care s-a aflat de la bun început în centrul revoluţiei celulelor-suşă embrionare. Geron a finanţat descoperirea de către James Thomson a celulelor în Wisconsin şi, de atunci, a dezvoltat mai bine de zece noi colonii. Deţine patente esenţiale pentru procesele şi produsele din domeniul celulelor-suşă. Iar acum pune bazele pentru ceea ce compania speră să fie primele teste clinice controlate ale tratamentelor derivate din celule-suşă embrionare. În plus, în timp ce alţii privesc înspre celulele-suşă obţinute din embrioni clonaţi sau din colonii mai noi, care nu au intrat în contact cu celule de şoareci, Okarma priveşte nu mai departe de primele colonii de celule-suşă embrionare umane create vreodată: cele cultivate de Thomson încă din 1998. Poate părea surprinzător, recunoaşte el, dar după atîţi ani cunoaşte celulele acelea şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.
„Am demonstrat că nu au nici un fel de virus uman, porcin, ovin sau de la şoareci, aşa că sînt apte pentru a fi folosite pe oameni“ – spune Okarma la sediul companiei. Cel mai important, Geron a perfecţionat un sistem de a cultiva loturi uniforme de celule-fiice din aceeaşi sursă, care stă, ca o piatră scumpă, încuiată într-un congelator. Capacitatea de a genera un produs de aceeaşi calitate, lot după lot, cum fac companiile farmaceutice cu medicamentele, este ceea ce doreşte FDA şi va fi cheia succesului pe piaţa în formare a terapiilor pe bază de celule-suşă – spune Okarma. „De ce credeţi că pîinea dospită din San Francisco are atît succes? Au o cultură de drojdie sigură şi se ţin de ea.“
Cercetătorii de la Geron pot obţine acum din liniile lor embrionare opt tipuri diferite de celule – spune Okarma –, inclusiv celule nervoase, cardiace, pancreatice insulare, hepatice, precum şi tipul de celule cerebrale care se pierd în timpul bolii Parkinson. Dar ceea ce îşi doreşte cel mai mult în acest moment e să dezvolte un tratament pentru traumatismele măduvei spinării.
Okarma porneşte un laptop şi îmi arată un film cu nişte şobolani albi într-o cuşcă. „Atenţie la coadă şi la picioarele din spate“ – spune el. Cu două luni în urmă, şobolanii fuseseră supuşi unei intervenţii pe măduva spinării, în urma căreia picioarele din spate nu le mai puteau susţine greutatea, iar coada li se tîra pe podea. „E un traumatism permanent“ – spune el. Trece la un alt film: tot şobolani albi, tot la două luni după traumatism. Dar acestora li s-a injectat o celulă specializată a sistemului nervos, crescută din celule-suşă embrionare umane. Abia dacă se vede un foarte mic tîrşîit în mersul lor. Cozile şi le ţin în sus. Unul chiar se ridică pe labele din spate pentru cîteva clipe.
„Nu e perfect – spune Okarma. Nu este ca şi cum le-am fi făcut o coloană vertebrală nouă.“ Dar analizele arată că nervii se refac – spune el. Speră să obţină aprobarea FDA pentru a începe în 2006 testarea celulelor pe oameni care au suferit accidente la coloană.
Experimentele respective vor fi cu siguranţă urmate de multe altele în toată lumea, pe măsură ce echipele din China, Marea Britanie, Singapore şi ale altor naţiuni încep să controleze tot mai bine remarcabila energie a celulelor-suşă. Cu puţin noroc, controversele etice şi politice ar putea chiar să se potolească. Mulţi cred că dacă s-ar căuta mai bine, s-ar găsi şi la adulţi noi tipuri de celule-suşă care să fie la fel de versatile precum cele din embrioni.
Au apărut deja cel puţin doi candidaţi. Catherine Verfaillie, expertă în boli de sînge la Universitatea din Minnesota, a descoperit un nou şi curios tip de celulă în măduva osoasă, ce pare capabilă să facă multe, dacă nu toate lucrurile pe care le pot face celulele-suşă embrionare umane. Cercetătorii de la Universitatea Tufts au anunţat în februarie că au descoperit şi ei celule similare. În timp ce unii cercetători şi-au exprimat îndoiala că vreunul din aceste tipuri de celule se va dovedi la fel de util precum cele embrionare, descoperirile au dat naştere speranţei că totuşi cercetătorii ar mai putea să găsească celula-suşă ascunsă sub ochii lor. Poate că le va descoperi chiar Cedric Seldon. Celulele-suşă primite în cursul transplantului de sînge provenit din cordon ombilical au dat rezultate, se pare. Au prins rădăcini în măduva lui mai repede decît la oricare din cei văzuţi de medicii săi. „Toată lumea spune: of, Doamne, eşti foarte bine“ – povesteşte mama lui.
Asta îl situează pe Cedric în prima generaţie de oameni regeneraţi, un amestec omogen de vechi şi nou – şi, destul de ciudat, de masculin şi feminin. Celulele-suşă pe care le-a primit Cedric proveneau de la o fetiţă şi de atunci generează cuminţi celule sangvine cu doi cromozomi X. Este un detaliu care nu-i va afecta dezvoltarea sexuală, ce se află sub controlul hormonilor lui, nu al sîngelui. Dar e un subterfugiu care l-ar putea salva – glumeşte mama lui – dacă vreodată ar comite o crimă şi ar lăsa în urmă o pată de sînge. Testul ADN ar fi limpede – observă ea corect. „S-ar căuta o fată.“

Text: Rick Weiss

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2005)

Galerie de imagini:



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*