Foc şi Ploaie. Prognozînd haosul vremii

Imagine de ansamblu. O imagine a temperaturilor terestre la 4 august 2003 ne arată cum maximele termice de deasupra Saharei se răspîndesc spre nord, aducînd deasupra Europei un val de căldură cu efecte letale. Astfel de imagini satelitare se numără printre noile instrumente care ne dau o viziune mai clară asupra vremii ce vine. Foto: Reto Stockli şi David Herring, Centrul de Zboruri Spaţiale Goddard – NASA

„Poate o bătaie din aripi a unui fluture din Brazilia să provoace o tornadă în Texas?“ Împrejurări neînsemnate pot avea consecinţe uriaşe. Aceasta a fost revelaţia influentei prelegeri din 1972 a meteorologului Ed Lorenz. Progresele în prognozarea vremii oferă azi meteorologiei nişte vremuri mai bune.

Vara trecută, într-o după-amiază de sîmbătă, Carrie şi Jason Guyette s-au căsătorit pe o insulă situată în partea din Vermont a Lacului Champlain. Prognoza meteo fusese bună – cer parţial noros şi vînt dinspre vest cu 10-15 km/h – însă vremea era chiar mai frumoasă. Cerul era lipsit de nori, iar lumina cădea asupra lacului în raze argintii şi albastre. „Era o zi perfectă pentru o nuntă“ – îşi aminteşte Suzanne LaBombard, soacra mică.
Imediat după sărutatul miresii, vremea s-a sucit. „Vîntul s-a întors spre nord şi s-a înteţit – spune Jason –, însă nu atît de tare, încît să ne îngrijoreze.“ Mirii s-au suit într-o trăsură, pentru un tur al insulei, însă după o vreme vîntul devenise suficient de puternic pentru ca mireasa să-şi facă griji pentru voalul ei, iar vizitiul pentru cai. Au făcut cale-ntoarsă. „Puteam vedea clar frontul furtunii, părea să fie cam la 3 kilometri spre sud“ – spune Jason.
S-au întors la cortul de nuntă, unde majoritatea celor 200 de invitaţi se adunaseră pentru petrecere. Pereţii cortului fluturau în vînt, iar unul sau doi mici ţăruşi fuseseră smulşi din pămînt, dar chiar şi aşa nu părea să fie motive de îngrijorare. Avînd o lungime de 36 de metri şi o lăţime de 18, cortul fusese ancorat cu piloni bătuţi peste un metru în pămînt. „N-are cum să zboare“ – i-a spus DJ (disk-jokeiul) lui Jason.
Mirele s-a întors şi a auzit deodată un fîşîit puternic în spatele lui. O singură rafală, devastatoare, a smuls cortul din pămînt şi l-a ridicat ca pe un fulg deasupra capului său. Piloni de doi metri lungime zburau prin aer ca nişte suliţe. Porţelanurile şi paharele s-au făcut zob. Stîlpul principal, înalt de aproape nouă metri, era tîrît pe pajişte, în timp ce familia şi oaspeţii erau trîntiţi sau se aruncau singuri la pămînt.
Rafala, care a durat doar cîteva secunde, a avut capriciile ciudate ale unei tornade. A trîntit înapoi cortul cu o asemenea forţă, încît pilonii s-au înfipt din nou în pămînt. „Totul s-a petrecut atît de rapid, încît a fost neverosimil“ – spune Jason. Şapte oameni au fost răniţi de pilonii zburînd sau de cioburi. Bunica mirelui a fost dusă de urgenţă la spital, unde a murit din cauza rănilor.

Vremea se schimbă la scară mare, cu fronturi şi furtuni care pot cuprinde o jumătate de continent. Dar, totodată, are un caracter foarte personal şi extrem de local. Vreme superbă cînd au spus „Da“, furtună teribilă la petrecere – aceasta este scara la care vremea contează pentru noi. Aşa că le cerem meteorologilor aproape imposibilul: să înţeleagă drama atmosferică a unei întregi planete şi să ne spună la ce să ne aşteptăm într-un anumit loc. Astăzi! La 4:30 după-amiază!
În principal datorită instrumentelor mai precise şi computerelor mai puternice, prognozele se extind tot mai mult asupra viitorului incert. La ora actuală, o prognoză pe următoarele 5 zile a maximelor termice din Statele Unite poate fi greşită cu circa 3 grade, cu unul mai puţin decît în 1975. Avertismentele de inundaţii iminente s-au îmbunătăţit, de la un avans de 7 minute în 1987, la 47 de minute în 2004.
Dacă acelaşi număr de uragane de-a lungul Coastei Golfului şi al Floridei din vara trecută ar fi izbit acum 30 de ani, predicţiile asupra locurilor de impacturi cu trei zile înainte ar fi putut greşi cam cu 760 de kilometri. Pînă anul trecut, această eroare s-a redus, în medie, la aproape 500 de kilometri, permiţînd evacuări mult mai selective.
Şi totuşi, pentru că cele mai mici modificări din atmosferă pot produce schimbări radicale ale vremii, o prognoză perfectă este chinuitor de iluzorie. S-ar putea să nu fim niciodată capabili să anticipăm toate mişcările unui uragan. Iar cea mai mică, mai rapidă întîmplare care schimbă vremea, aşa cum a fost acea furtună din ziua nunţii, ar putea să ne arunce în ceaţă.
„Prognozarea este încă o ştiinţă inexactă“ – spune Charles McGill, care lucrează la biroul din Burlington al NWS (Serviciul Meteorologic Naţional al NOAA). Cu o zi înaintea nunţii, biroul său prevăzuse furtuni seara tîrziu, însă nu şi după-amiaza. „Poate că într-o bună zi modelele de prognoză vor fi suficient de bune pentru a indica unde şi cînd va avea loc o anumită furtună, însă cred că acea zi este încă departe.“
Vremea se naşte din aer şi căldură solară. Apoi, lucrurile se complică. O parte din energia solară este reflectată de nori; o alta încălzeşte masele continentale şi oceanele. Aerul încălzit la tropice devine mai uşor, se ridică şi se îndreaptă spre poli. Pe drum, el se răceşte, iar umiditatea pe care o poartă cu el se condensează, formînd nori şi căzînd apoi sub formă de precipitaţii. Mişcarea de rotaţie a Pămîntului face ca în emisfera boreală curenţii de aer să se abată spre dreapta, iar în cea sudică, spre stînga. Lanţurile muntoase, curenţii oceanici şi curenţii puternici de mare altitudine, care circulă meandrat în jurul globului cu viteze de 300 km/h sau chiar mai mari, toate acestea dau formă modelului circulaţiei globale. Dacă adăugăm variaţiile locale de temperatură, umiditate şi presiune atmosferică, rezultatul este vremea care ne şfichiuie faţa sau pe care o citim în nori.

 

O mare parte din implicaţiile fizice ale acestor procese au fost înţelese încă de acum zeci sau chiar sute de ani. Şi totuşi aceste forţe se combină în atît de multe moduri, supunîndu-se atît de multor variabile, încît vremea este ca un nor cumulus de vară: se mişcă impunător pe cer, părînd total previzibil, însă fiecare fuior sau tentacul al său poate avea o existenţă proprie, neregulată şi aparent haotică.
Eforturile în domeniul prognozei au început acolo unde erau mai necesare. În Marea Britanie a secolului al XVII-lea, de pildă, Edmund Halley, devenit celebru după cometa care-i poartă numele, a realizat harta alizeelor şi a musonului asiatic în sprijinul navigatorilor.
Predispusă la taifunuri, Japonia este obligată de relieful său muntos să-şi maseze populaţia şi industria pe coaste, dar acolo ele sînt vulnerabile în faţa alunecărilor de teren şi a valurilor provocate de furtuni. Ca urmare, Agenţia Meteorologică Japoneză a devenit un lider în predicţia taifunurilor din vestul Pacificului de Nord şi din Marea Chinei de Sud.
În America de Nord, prognozele au fost impulsionate de vremea sălbatică. Cu imensul lor teritoriu continental şi larga varietate a climatelor şi reliefului, Statele Unite sînt afectate de căderi de grindină, viscole, inundaţii puternice şi prezintă cea mai mare incidenţă a tornadelor – 492 doar în luna mai 2004! Cincizeci de milioane de oameni locuiesc în ţinuturi de coastă, expuse uraganelor. O prognoză exactă poate însemna diferenţa dintre prosperitate şi ruină, dintre viaţă şi moarte.
Pentru a prevedea cum va fi vremea, trebuie să ştii cum e ea chiar acum – ceea ce meteorologii numesc condiţiile curente. Aceasta este una dintre cele mai dificile sarcini ale meteorologiei. La staţiile meteo, precum cea de la Observatorul Muntele Washington, la 1.917 metri altitudine, pe cel mai înalt vîrf din lanţul White Mountains, în New Hampshire, condiţiile curente sînt observate după vechea metodă: să te stabileşti acolo!

Ghidurile preferă să numească Muntele Washington „reşedinţa celei mai proaste vremi din lume“, iar această mîndrie părea perfect îndreptăţită într-o noapte de iarnă. Vîntul depăşea 145 km/h – forţa unui uragan. Bucăţi de chiciură izbeau în ferestrele observatorului. Steve Bailey, unul dintre meteorologi, s-a îmbrăcat, şi-a atîrnat de gît o mică lanternă şi a ridicat de jos un vas gol pentru colectarea precipitaţiilor – un cilindru metalic, care-i ajungea pînă la brîu, pentru strîngerea apei de ploaie sau, în această noapte, a zăpezii.
Se pregătea să recupereze şi să înlocuiască un vas similar, care stătuse afară timp de 6 ore, la 100 de metri de observator, pe vîrful acoperit de gheaţă al muntelui. „Dacă forţa vîntului este egală cu greutatea ta, te poate trînti la pămînt – mi-a spus el rîzînd. Aşa că o s-o iau la fugă.“
Am ieşit după el şi, deodată, buf! Vîntul m-a oprit pe loc. Parcă aş fi lovit un aer solid. Lanterna lui Bailey se vedea ca un licurici în întuneric, undeva în faţă, însă în acel moment el schimbase deja vasele şi alerga înapoi, strîngînd la piept celălalt cilindru.
Înăuntru, după ce şi-a scos ochelarii de protecţie, mănuşile, jacheta şi bocancii, el şi-a luat rigla de calcul. „În meseria asta vorbeşti mai mult singur. Punctul de condensare la 23,4… convertit dă –4,80C. Plafonul de nori deasupra staţiei… 2.000-2.500 de metri… presiunea aerului… trei virgulă unu… plafon neuniform de nori… maxima astăzi a fost de –1,2… grosimea stratului de zăpadă – hm… asta-i o adevărată ghicitoare.“
După 15 minute, Bailey era gata să-şi trimită raportul – un extraordinar comprimat al stării vremii în coduri şi numere – la Serviciul Meteorologic Naţional. S-a întors la monitorul său şi a început să tasteze un şir de date.
Luminiţele modemului au început să pîlpîie…

Transmisia de pe Muntele Washington s-a alăturat noianului de date care se revarsă zi de zi spre Centrele Naţionale pentru Prognoze de Mediu (NCEP) – nouă birouri de prognoză adăpostite, ca să spunem aşa, sub umbrela Serviciului Meteorologic Naţional (NWS). (Europa îşi conjugă, de asemenea, unele eforturi meteorologice la Centrul European pentru Prognoze Meteorologice pe Termen Mediu, din apropierea Londrei, specializat în prognozele pentru un interval de la două zile la peste o săptămînă.) Zilnic, NWS primeşte 192.000 de observaţii de la staţii meteo de la sol, 2.700 de observaţii de pe nave, 18.000 de pe balize meteorologice, 115.000 de pe aeronave, cam 250.000 din baloane meteorologice şi 140 de milioane de la sateliţi. Nenumăraţi biţi de date vin de la reţelele meteo ale altor ţări. Şi totuşi toate acestea nu sînt de ajuns.
Modelele computerizate, care constituie elementul central al prognozelor curente, au nevoie de şi mai multe date, obţinute mult mai sistematic: înregistrări din puncte aflate pe o reţea uniformă, extinsă în jurul globului şi deasupra sa, în atmosferă, actualizate la fiecare oră sau, preferabil, la fiecare minut. În realitate, acest lucru este irealizabil. Sateliţii au probleme de vizibilitate prin păturile groase de nori şi nu pot înregistra în detaliu curenţii de aer. Staţiile meteo, baloanele, aeronavele şi vasele – toate acestea nu sînt dispuse chiar uniform pe glob, iar în multe regiuni, precum vastele întinderi ale continentelor sărace, cum ar fi Africa, înregistrările de teren sînt răzleţe.
Pentru a completa acele observaţii şi pentru a crea un punct de pornire perfect, meteorologii folosesc cea mai bună imagine recentă a atmosferei şi o proiectează înainte, în timp. Rezultatul e o „predicţie“ a prezentului, care îi ajută să umple golurile, completînd o imagine a vremii curente în orice punct al reţelei globale virtuale. Ea se face cu acelaşi aparat computerizat care le permite meteorologilor să privească în viitor – o abordare cunoscută drept modelare numerică. Această maşină a timpului e un model computerizat al atmosferei, construit nu din aer şi vapori de apă, ci din date şi ecuaţii. Ecuaţiile descriu procesele-cheie care controlează evoluţia vremii, cum sînt circulaţia aerului, evaporarea, rotaţia Pămîntului şi eliberarea de căldură în urma condensării sau îngheţului apei. Cînd meteorologii introduc datele privind condiţiile atmosferice curente şi apoi rulează ecuaţiile, modelul prezice modul în care va evolua atmosfera. El le permite cercetătorilor să-l întrebe: dacă aşa arată atmosfera acum, atunci ce va face ea peste un minut? Şi apoi, din nou, ce va face ea peste încă un minut după aceea?
„Menţii aceşti paşi de copil, înaintînd în timp“, rezolvînd şi răsrezolvînd ecuaţiile – explică James Hoke, director la Centrul de Predicţii Hidrometeorologice al NCEP, care realizează prognozele generale la nivel naţional. La fiecare pas, modelul calculează condiţiile meteorologice în fiecare punct al reţelei globale imaginare. Procesul le permite meteorologilor să genereze o imagine completă a condiţiilor curente, pe care o proiectează apoi înainte în timp, pentru a crea o prognoză. Unele modele merg în viitor pînă la 16 zile, deşi la acel nivel precizia lor e atît de redusă, încît cam tot ce pot spune este dacă temperaturile vor fi deasupra sau dedesubtul mediei lunare normale.
Dar chiar şi aşa, „cu paşi de copil“, prognozele au nevoie de o imensă putere de calcul.
Centrul de calcul al NCEP de la Gaithersburg, din Maryland, ronţăie acum numere într-una din cele mai puternice maşini de prognoză a vremii din lume – un supercomputer numit „Albastrul“. (Un computer de rezervă, adăpostit în alt loc, se numeşte „Albul“, iar cercetătorii îşi perfecţionează modelele folosind un al treilea calculator, numit „Roşul“.) Semănînd mai degrabă cu un depozit plin cu dosare high-tech clasificate, această nouă maşină nu rulează încă la viteza ei maximă. Însă pînă în anul 2009 va putea manipula 8,6 trilioane de calcule – echivalentul unei munci de 15.000 de ani, dacă foloseşti un calculator de buzunar – într-o singură secundă!
Şi totuşi chiar şi cele mai sofisticate modelări computerizate simplifică considerabil atmosfera reală. Cele mai multe folosesc parametri înregistraţi la zeci de kilometri depărtare, chiar dacă în realitate vremea poate varia puternic pe o rază de numai cîţiva kilometri – mărimea unui front de furtună. În acelaşi timp, modelele au tendinţe: unele sînt mai bune pentru uragane, în timp ce altele pentru predicţia vremii de iarnă, cum sînt cele pentru viscole. Meteorologii încearcă să compenseze aceste tendinţe consultînd diferite modele, la fel ca pacienţii care întreabă mai mulţi medici. Iar toate astea înseamnă un ronţăit de numere în plus.

Computerele nu au ultimul cuvînt. După ce modelele şi-au spus părerea lor, rezultatele sînt convertite în grafice de utilizator prietenoase şi, în Statele Unite, acestea sînt trimise la Centrul de Predicţii Hidrometeorologice (HPC). Acolo, meteorologi în carne şi oase reinterpretează părerea computerelor.
Era o zi de toamnă, iar Bruce Terry, şeful de tură al meteorologilor, stătea la o staţie de lucru, înconjurat de monitoare. Prin ferestrele acoperite de storuri menite să oprească strălucirea soarelui, el nu putea vedea vremea de afară. Toată „acţiunea“ se desfăşura pe monitoare. Pe unul dintre ele, un radar afişa înregistrarea unei pete albastre-verzui care se arcuia dinspre statele din cîmpiile din sud spre valea Rîului Ohio; un altul prezenta o imagine satelitară a aceleiaşi regiuni, învăluită într-un nor cenuşiu. În acea zi, treaba lui Terry era să decidă unde va ploua şi cît de mult. Prognoza precipitaţiilor – spune el – este una dintre cele mai mari provocări pentru el.
Bine, cel puţin, că nu era vară, cînd furtunile, prea mici pentru a putea fi prinse pe modelările computerizate, provoacă cele mai multe ploi. „Aici poţi avea cîţiva centimetri de ploaie, iar 5 kilometri în josul drumului, nimic“ – spune Terry. Prognozele pentru precipitaţii sînt mai uşor de întocmit în anotimpurile reci, cînd fronturile atmosferice tind să fie mai mari şi mai bine organizate, cum era şi acesta.
Terry a dat strălucirea ecranului ceva mai mare. „E într-adevăr important să poţi recunoaşte tendinţele modelelor“ – a spus el. Chiar acum, comparînd ploaia de pe monitor cu prognozele date de modelare, Terry a observat o tendinţă care era valabilă. „În primele 6 ore ale prognozei, modelele par să nu prezică niciodată destule precipitaţii.“ Experienţa i-a spus că acest front de furtună era gata să aducă ploi masive. O pată de presiune scăzută persista deasupra sudului Munţilor Stîncoşi, antrenînd aer umed din Golful Mexic şi supraîncărcînd furtuna cu umiditate.
Computerul îi dăduse deja cea mai bună estimare a lui, însă acum venise timpul ca el să-şi urmeze propriile instincte. Încruntat, Terry folosea scula de desenat a computerului său pentru a schiţa estimările precipitaţiilor corectate – socotindu-le mai abundente. Pînă dimineaţă, a prognozat el, centrul furtunii va potopi Washingtonul, iar frontul acesteia va fi deasupra Noii Anglii, promiţînd ninsori. A doua zi, navetiştii aveau să constate că avusese dreptate.
„Aţi băgat de seamă că Bruce e chel? – a întrebat, în glumă, colegul său, Pete Manousos. Asta pentru că-şi smulge părul cînd face prognoze.“
De fapt, ceea ce face personalul de la HPC, cum este şi Bruce Terry, nu este, oficial, o prognoză, ci o „îndrumare“ sau un „sfat“ pentru cele 125 de birouri locale de prognoză ale NWS. Ea constituie, de asemenea, material pentru cei care realizează prognoze comerciale – furnizorii „produselor“ meteo, cum sînt spectaculoasele hărţi şi imagini satelitare folosite de posturile de radio, de ziare, la televiziune şi pe site-urile web. Unii vînd chiar prognoze specializate surferilor, care se întreabă ce plaje au cele mai bune condiţii, sau cultivatorilor de orhidee, care au nevoie să fie avertizaţi asupra îngheţului.

Alţi meteorologi se preocupă de ceea ce se află dincolo de vreme – de efectele ei asupra infrastructurilor, mediului şi economiei. În cîteva state, proiecte-pilot combină prognozele de viscol cu date legate de trafic şi de starea drumurilor, pentru a-i ajuta pe administratorii autostrăzilor să trimită un număr corespunzător de pluguri şi de maşini de împrăştiat sare pe autostrada potrivită şi la momentul oportun. În Florida, în schimb, cercetătorii schimbă prognozele meteo în prognoze asupra incendiilor.
Într-un centru de conferinţe de la Universitatea de Stat Florida, 24 de meteorologi, specialişti în modelare computerizată şi lucrători silvici se-nghesuie să vadă o casetă video pusă de Phil Cunningham, profesor de meteorologie la această universitate. Pe ecran se vede un mic incendiu spontan muşcînd dintr-o zonă împădurită a Floridei. Flăcările mici înnegresc palmierii pitici şi subarboretele, iar cîţiva copaci fumegă. În cîteva secunde, vălul de fum începe să se rotească. Dintr-o dată, flăcările din centru par că se răsucesc laolaltă, apoi saltă spre cer. Un lucru uluitor ia amploare, un „vîrtej de foc“ spiralează deasupra coroanelor copacilor, la fel de subţire şi de viu ca o tornadă. Incendiile spontane sînt o ameninţare majoră pentru suburbiile întinse din Florida, acolo unde, pe terenurile defrişate cîndva pentru culturi, cresc acum tufişuri şi copaci – şi, în climatul subtropical, acestea cresc foarte repede. „Am văzut copaci care s-au înălţat cu un metru pe an“ – spune Gary Achtemeier, cercetător-meteorolog la Serviciul Silvic. Seceta, care se întinde din decembrie pînă în mai, urmată de anotimpul cu cele mai multe fulgere de pe teritoriul Statelor Unite, sporeşte pericolul.
Incendiile deliberate, aşa-numitele arderi planificate, pot reduce riscurile, însă doar dacă vremea e potrivită. Vînturile calde pot face ca spiralele flăcărilor să scape de sub control. Cea mai potrivită vreme e cea calmă – cu excepţia cazului în care o inversiune termică fixează fumul la nivelul solului. În plus, el se poate amesteca cu vaporii de apă, formînd o „superceaţă“ letală, care se poate furişa de-a lungul depresiunilor, aşternînd o perdea opacă pe o autostradă.
Cunningham combină prognozele meteo cu simulări computerizate ale incendiilor, pentru a prevedea comportamentul unor incendieri planificate. Ceea ce nu e deloc simplu, pentru că focul îşi creează propria sa vreme. Tirajul flăcărilor, de pildă, absoarbe aerul şi generează curenţi care „suflă în foc“. Însă cercetătorii speră să poată crea astfel un instrument care să le spună forestierilor unde şi cînd să incendieze şi în ce fel se va răspîndi fumul. „În 5-8 ani – spune Al Riebau, conducătorul Programului naţional de ştiinţe atmosferice al Serviciului Silvic –, părinţii copiilor astmatici vor putea verifica pe laptopurile lor dacă vreo perdea de fum se îndreaptă spre drumul lor.“

Dar care este prognoza asupra prognozelor vremii cotidiene – fronturile reci, burniţele, soarele, cele care afectează vieţile majorităţii oamenilor? În continuă ameliorare – spune Richard Anthes, preşedinte al Corporaţiei Universitare pentru Cercetări Atmosferice, din Boulder. Pînă în 2005 – spune el – „predicţiile numerice în intervalul de timp 0-2 zile vor fi, în mare, perfecte. Dacă prognoza spune 30 de centimetri de zăpadă, cantitatea reală va fi în intervalul dintre 25 şi 35 de centimetri.“ Prognozele pe o săptămînă ale temperaturilor şi furtunilor vor fi la fel de sigure, pe cît sînt acum cele pe 2-3 zile – care, trebuie să recunoaştem, sînt precise de cele mai multe ori.
Modele mai detaliate şi computere mai rapide vor duce la progres. De exemplu, în unele oraşe mari din SUA, proiecte-pilot, care utilizează o mare putere de calcul, prognozează deja furtunile cu 24 de ore înainte şi cu o precizie de cîţiva kilometri – utile pentru aeroporturi, chiar dacă nu suficiente pentru a garanta un picnic sau o nuntă fără furtună. Însă adevărata cheie constă în existenţa unor date mai bune, spun meteorologii.
Noi generaţii de sateliţi vor ajuta la umplerea golurilor care împiedică prognozele precise. Dacă totul merge conform planurilor, din decembrie un sistem comun SUA-Taiwan, numit „FORMOSAT-3/COSMIC“, va sonda atmosfera, captînd semnalele radio venite de la sateliţii sistemului de poziţionare globală, GPS. Cei şase sateliţi cosmici vor culege semnalele GPS care au trecut prin atmosferă şi s-au întors înapoi, în spaţiu. Analizînd modul în care temperatura şi umiditatea afectează viteza undelor radio, COSMIC va crea o hartă globală a acestor parametri atmosferici.
Alţi sateliţi vor analiza atmosfera folosind raze de lumină. O tehnologie numită LIDAR (un acronim pentru „light detection and ranging“), care funcţionează ca un tun radar bazat pe lumină, cronometrează viteza vîntului prin emiterea unui puls laser şi captarea reflexiilor acestuia emise de moleculele din aer şi particulele de praf. Un LIDAR purtat de un satelit va putea urmări vînturile deasupra oceanelor, unde măsurările sînt peticite şi unde, totodată, uraganele şi taifunurile îşi încep drumul spre ţărm.
„Dacă poţi reduce incertitudinea asupra prezicerii locului în care va lovi un uragan la o sută de kilometri – spune Jim Ryan, fizician la Universitatea din New Hampshire, care pune la punct un LIDAR –, atunci poţi începe să vorbeşti despre nişte evacuări mai inteligente, în loc să dăm alarma pe jumătate din coasta de est.“ Anul viitor, Ryan speră să lanseze un LIDAR montat pe un balon, ca prim pas al versiunii satelitare.
Într-o noapte rece, în New Hampshire, lîngă Muntele Washington, în vreme ce ultimele străluciri ale soarelui conturau siluetele mestecenilor, Ryan superviza un test al LIDAR-ului. Înăuntrul micului observator acoperit cu cupolă, un operator a cuplat un întrerupător şi o linie strălucitoare, verde-gălbuie, a săltat spre cerul întunecat. Ori de cîte ori vreo particulă de praf intersecta fasciculul, aceasta părea că scînteiază.
La fiecare cîteva secunde, laserul se stingea, după care se aprindea la loc – ca un deget gigantic al unui meteorolog pipăind, iar şi iar, cerul.

Text: Tim Brookes

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*