Noi şi ei

Specialistul în robotică Hiroshi Ishiguro, de la Universitatea Osaka, şi-a construit propriul geamăn mecanic pentru a vedea cum reacţionează oamenii la maşinile extraordinar de realiste. Foto: Max Aguilera-Hellweg

Roboţii de azi pot gândi, acţiona şi relaţiona cu oamenii. Suntem oare pregătiţi?

Cineva introduce o comandă într-un laptop, iar Actroid-DER se ridică cu un tremur şi un hârâit. Aerul comprimat se revarsă pe sub pielea de silicon, declanşând mecanismele care îi ridică braţele şi îi înalţă colţurile gurii într-un zâmbet sfios. Pare că se adună, rotindu-şi ochii prin încăperea unde stă fixată pe o platformă, cu tuburi şi cabluri coborându-i prin glezne. Clipeşte, apoi îşi întoarce faţa spre mine. Nu pot să nu-i caut privirea mecanică. „Eşti surprins că sunt robot? – întreabă ea. Arăt exact ca un om, nu-i aşa?“
Observaţia ei regizată are regretabilul efect de a-mi atrage atenţia cât de diferită este, de fapt. Creat în Japonia de Compania Kokoro, androidul Actroid-DER poate fi închiriat ca purtător de cuvânt futurist la evenimente corporatiste, un rol care, să recunoaştem, nu necesită prea multă profunzime de caracter. Dar, în ciuda celor 250.000 de dolari pe care i-a înghiţit, tot se mişcă sacadat, iar trăsăturile rigide dau chipului ei plăcut un aer uşor dement. Mai are şi tendinţa de a părea că moţăie între două fraze, ca şi cum ar fi sub influenţa a ceva mai tare decât electricitatea.
În timp ce modelele Actroid mai noi participă la expoziţii de tehnologie, acesta a fost trimis la Universitatea Carnegie Mellon, din Pittsburgh, ca să capete o personalitate mai umană. Cel puţin asta speră cinci optimişti aflaţi la studii postuniversitare la Centrul de Tehnologie de Divertisment al universităţii, care au la dispoziţie 15 săptămâni pentru a face femeia-robot să semene mai mult a femeie şi mai puţin a robot. Au început prin a-i schimba numele în Yume înseamnă vis, în japoneză.
„Cei de la Kokoro i-au dat o înfăţişare realistă, dar înfăţişarea în sine nu ajunge – spune Christine Barnes, coautor al Proiectului Yume. Vom muta accentul de pe realism pe credibilitate.“
Androizii Actroid fac parte dintr-o nouă gene-raţie de roboţi, fiinţe artificiale concepute să funcţioneze nu ca maşini industriale programate, ci ca agenţi tot mai autonomi, capabili să-şi asume, în gospodării, şcoli şi birouri, roluri îndeplinite până acum numai de oameni. Infanteria acestei armate sunt aspiratoarele Roomba, care forfotesc de colo-colo curăţându-ne covoarele, ori animalele drăgălaşe care şed şi se rostogolesc la comandă, dar nu fac niciodată mizerie. Ar putea apărea în curând roboţi mai sofisticaţi, care să gătească, să împăturească rufele şi chiar să ne supravegheze copiii sau părinţii bătrâni, în timp ce noi asistăm de la distanţă.
„În cinci sau zece ani, roboţii vor funcţiona în mod curent în mediile umane“ – spune Reid Simmons, profesor de robotică la Carnegie Mellon.
O asemenea perspectivă duce la un potop de întrebări. Cât din activitatea noastră zilnică vrem s-o cedăm unor maşini? Cum ar trebui să arate? Dorim androizi ca Yume, care să se învârtă prin bucătărie, sau ar fi mai potrivit un braţ mecanic fixat de perete, care să nu ne tulbure cu prezenţa lui? Cum va schimba revoluţia robotică modul în care relaţionăm între noi? Un drăgălaş pui de focă-robot, construit în Japonia pentru a-i distra pe bătrânii din cămine, a fost criticat pentru că ar putea să-i izoleze pe aceştia de alţi oameni. Temeri asemănătoare au fost exprimate cu privire la viitorii roboţi-bonă. şi există, desigur, încercările ocazionale de a crea androizi romantici, mereu disponibili. Anul trecut, o companie din New Jersey a lansat un „partener“ robot care vorbeşte şi reacţionează la atingere, introducând posibilitatea unui alt tip de alienare.
Pe scurt: suntem pregătiţi pentru ei? Sunt ei pregătiţi pentru noi?Într-o clădire de la vreun kilometru mai sus de Centrul de Tehnologie de Divertisment, HERB stă nemişcat, cufundat în gânduri. Construit de Carnegie Mellon în colaborare cu Intel Labs Pittsburgh, acest Home Exploring Robotic Butler, pe scurt HERB, este un prototip de robot de serviciu care în viitorul nu prea îndepărtat ar putea îngriji persoane vârstnice şi cu dizabilităţi. HERB este o maşinărie banală cu roţi în loc de picioare şi componente de calculator drept corp. Dar, spre deosebire de frumuşica Yume, HERB are ceva ce seamănă a viaţă intelectuală. Chiar acum, robomajordomul îşi îmbunătăţeşte funcţiile parcurgând diferite scenarii de manipulare a obiectelor stocate în memoria sa, zeci de mii de scenarii pe secundă.
„Eu zic că visează – spune Siddhartha Srinivasa, creatorul lui HERB şi profesor la Institutul de Robotică de la Carnegie Mellon. Asta îi ajută pe oameni să înţeleagă că robotul se vede pe el însuşi făcând ceva.“
Roboţii tradiţionali, cei pe care îi vedem sudând şasiuri de automobil, pot fi programaţi să execute un şir foarte precis de sarcini, însă doar în cadrul unor medii bine structurate. Pentru a se descurca în spaţiile unde se află oameni, roboţii precum HERB trebuie să perceapă obiectele nefamiliare, să le facă faţă şi să se deplaseze fără să se ciocnească de persoane aflate, la rândul lor, în mişcare. Sistemul de percepţie al lui HERB este alcătuit dintr-o cameră video şi un dispozitiv de navigaţie cu laser, montate deasupra braţului lui mecanic. („Avem tendinţa să-l considerăm pe HERB un «el». Poate pentru că majoritatea majordomilor sunt bărbaţi. şi fiindcă e aşa musculos“ – spune Srinivasa.) Spre deosebire de un braţ robotic hidraulic, braţul lui HERB este pus în mişcare de un sistem de cabluri sensibile la presiune, similare tendoanelor umane: o necesitate, dacă vrem un robot capabil să susţină o văduvă în vârstă până la baie fără s-o catapulteze prin uşă.

În laborator, unul dintre studenţii lui Srinivasa apasă un buton, dându-i robotului comanda de a lua o cutie de suc de pe masă. Laserul lui HERB se roteşte, creând o grilă 3D cu amplasarea oamenilor şi a obiectelor din apropiere, iar camera video se fixează pe un candidat care ar putea fi cutia de suc căutată. Robotul întinde încet braţul şi ia cutia, ţinând-o drept. Tot la comandă, o pune jos uşurel. Pentru neiniţiaţi, această realizare nu pare prea impresionantă. „Când i-am arătat asta mamei mele, nu reuşea să înţeleagă de ce HERB trebuie să se gândească atât de mult ca să apuce o cană“ – spune Srinivasa.
Problema nu este HERB, ci precedentele stabilite pentru el. Pentru oameni, al căror creier a evoluat de-a lungul a milioane de ani pentru a coordona tocmai astfel de sarcini, este extrem de simplu să ia o băutură în mână. E floare la ureche şi pentru un robot industrial programat doar pentru această acţiune. Spre deosebire de robotul de fabrică, HERB ştie însă că obiectul este o cutie de suc, nu o ceaşcă sau un pahar cu lapte, pe care ar trebui să le mânuiască altfel. Cum anume înţelege el asta presupune multă matematică şi informatică, dar totul se reduce la „asimilarea şi procesarea inteligentă a informaţiilor în contextul a tot ce ştie deja despre cum arată lumea lui“ – explică Srinivasa.
Când i se prezintă un obiect nou lui HERB, regulile învăţate în prealabil determină mişcarea braţului şi a mâinii, sensibile la presiune. Obiec-tul are un mâner? Se poate sparge sau vărsa? Srinivasa a programat felul în care HERB apucă obiectele după ce a studiat comportamentul oamenilor. Într-un bar, de exemplu, a urmărit barmanii folosind o manevră nefirească de a apuca şi de a turna dintr-o sticlă. A redus acea mişcare la un algoritm, iar acum HERB o are în repertoriul său.
Desigur că lumea pe care HERB începe să o stăpânească este un mediu controlat, de laborator. Programarea lui pentru a funcţiona în spaţii umane reale va fi mult mai dificilă. HERB are o sonerie digitală ca de bicicletă pe care o foloseşte pentru a avertiza oamenii că se apropie de ei; dacă o încăpere este aglomerată, alege cea mai sigură cale, stând pur şi simplu pe loc şi claxonând.
Această strategie funcţionează în laborator, dar nu ar fi bine primită într-un birou. Oamenii au acces la un vast vocabular de mişcări, multe subconştiente – ştim cum să ocolim politicos pe cineva aflat în calea noastră, cum să ne dăm seama când îi invadăm cuiva spaţiul personal. Studiile efectuate la Carnegie Mellon şi în alte părţi arată că oamenii se aşteaptă ca roboţii sociali să respecte aceleaşi reguli. Suntem stânjeniţi când nu reuşesc sau când fac greşeli prosteşti. Snackbot, un alt robot mobil aflat în construcţie la Carnegie Mellon, preia comenzi şi serveşte gustări celor de la Facultatea de Informatică. Uneori e enervant când aduce altă gustare sau dă restul greşit. Oamenii sunt mai îngăduitori dacă robotul îi avertizează că ar putea greşi sau dacă îşi cere scuze.
Apoi mai trebuie să facă faţă şi slăbiciunilor umane. „Uneori, lumea fură gustări de la robot – spune unul dintre constructorii lui Snackbot. Avem dovada pe video.“
Ca mulţi alţi roboţi sociali, Snackbot este un tip simpatic – sub un metru şi jumătate, cu un cap şi trăsături caricaturale care sugerează, oarecum, un om. Pe lângă faptul că reduce aşteptările, acest lucru împiedică trecerea în aşa-numita „zonă tulbure“, termen inventat acum peste 40 de ani de Masahiro Mori, un pionier japonez al roboticii. Până la un punct, reacţionăm pozitiv la roboţii cu înfăţişare şi mişcări umane – observa Mori. Însă când aceştia devin prea realişti fără a fi vii, ceea ce înainte era agreabil începe să devină respingător.
Deşi majoritatea specialiştilor în robotică nu văd niciun motiv să se apropie de „zona tulbure“, câţiva o consideră un teritoriu care trebuie traversat dacă e să ajungem vreodată pe partea cealaltă – unde roboţii arată, se mişcă şi se poartă suficient de uman ca să inspire empatie în loc de dezgust. Poate cel mai îndrăzneţ dintre aceşti exploratori este Hiroshi Ishiguro, forţa motrice din spatele Proiectului Yume, alias Actroid-DER. Ishiguro a supravegheat construcţia multor roboţi inovatori, unii mai stranii ca alţii, pentru a explora această componentă emoţională a interacţiunii om-robot (HRI). Anul trecut a jucat un rol-cheie în crearea unei copii uluitor de realiste a unui profesor universitar danez, cu barbişon, obrazul neras şi un zâmbet cuceritor, botezată Geminoid DK, şi la conceperea unui telefon mobil robotic „de teleprezenţă“, numit Elfoid, care are aproximativ mărimea, forma şi cvasidrăgălăşenia unui bebeluş prematur. Când va fi gata, vei putea vorbi cu o prietenă care îşi va folosi propriul Elfoid, iar extremităţile telefonului-păpuşă vor simula mişcările tale.
Cea mai notorie creaţie a lui Ishiguro de până acum este un Geminoid mai vechi, care este geamănul său robotic. Când îi fac o vizită la laboratorul lui de la ATR Intelligent Robotics and Communication Laboratories, din Kyoto, Japonia, cei doi sunt îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare; robotul stă într-un scaun în spatele lui Ishiguro, cu aceeaşi coamă de păr negru şi aceeaşi mină încruntată. Ishiguro, care predă şi la Universitatea Osaka, la două ore distanţă, spune că şi-a creat dublura de silicon pentru a putea fi în două locuri în acelaşi timp: controlează robotul prin senzorii de mişcare de pe faţa lui, pentru ca el-robotul să poată interacţiona prin internet cu colegii de la ATR, în timp ce el-însuşi rămâne la Osaka să predea. Ca şi alţi pionieri ai HRI, Ishiguro este interesat să forţeze nu doar limitele tehnologice, ci şi pe cele filosofice. Androizii săi sunt nişte teste cognitive, oglinzi imperfecte concepute să dezvăluie trăsăturile umane fundamentale, creând copii tot mai exacte, observând cum reacţionăm la ele şi exploatând acea reacţie pentru a crea ceva şi mai convingător.
„Acum crezi că eu sunt real şi că obiectul ăla nu e om – spune el, arătând în spate spre geamănul său. Dar această diferenţiere va deveni mai dificilă pe măsură ce tehnologia avansează. Dacă în cele din urmă nu mai poţi să faci deosebirea, chiar contează dacă interacţionezi cu un om sau cu o maşină?“ O utilizare ideală pentru geamăn – spune el – ar fi să-l instaleze acasă la mama sa, pe care o vizitează rar, ca ea să poată petrece mai mult timp cu el.
„De ce ar accepta mama ta un robot?“ – îl întreb.Două chipuri se încruntă la mine. „Pentru că sunt eu“ – răspunde unul dintre ele.

Va fi nevoie de mult mai mult decât o imitaţie înainte ca versiunile robotice ale fiilor să poată interacţiona cu mamele aşa cum o fac fiii adevăraţi. Uite ce greu e pentru HERB să-şi facă drum prin cel mai simplu mediu fizic uman. Alţi roboţi încearcă incursiuni pe terenul nesigur al stărilor mentale şi al emoţiilor umane. Nilanjan Sarkar, de la Universitatea Vanderbilt, şi fosta lui colegă Wendy Stone, acum la Universitatea Washington, au dezvoltat un prototip de sistem robotic care joacă un joc simplu cu mingea cu copiii autişti. Robotul monitorizează emoţiile copilului, evaluând micile modificări ale pulsului, transpiraţia, privirea şi alte semne fiziologice, iar când detectează plictiseală sau iritare, schimbă jocul, până când semnele arată că micuţul se distrează din nou. Sistemul nu este încă suficient de sofisticat ca să redea interacţiunea lingvistică şi fizică complexă a adevăratei terapii. Dar reprezintă un prim pas în reproducerea unei trăsături-cheie a umanităţii: conştientizarea gândurilor şi a sentimentelor altora şi reglarea propriului comportament în consecinţă.
Într-o lucrare din 2007, provocator intitulată „Ce este un om?“, Peter Kahn, de la Universitatea din Washington, specialist în psihologia dezvoltării copilului, împreună cu Ishiguro şi cu alţi colegi, au propus un set de nouă indicatori psihologici care să măsoare succesul în proiectarea roboţilor umanoizi. Accentul nu era pus pe capacităţile tehnice ale roboţilor, ci pe felul în care aceştia sunt percepuţi şi trataţi de către oameni.
De exemplu, „valoarea morală intrinsecă“ – dacă îl considerăm pe robot demn de tratamentul pe care îl oferim în mod firesc altor oameni. Kahn a pus nişte copii şi adolescenţi să rezolve ghicitori împreună cu un umanoid drăguţ, botezat Robovie. După câteva runde, un experimentator întrerupea brusc jocul tocmai când era rândul lui Robovie să ghicească, spunându-i robotului că era timpul să fie pus în debara. Robovie protesta, declarând că e nedrept să nu fie lăsat să-i vină rândul.
„Eşti doar un robot. Nu contează“ – răspundea experimentatorul. Robovie continua să protesteze supărat în timp ce era luat de acolo. Desigur că nu reacţia robotului era interesantă – el era acţionat de un alt cercetător –, ci reacţia subiecţilor umani.
„Mai mult de jumătate dintre persoanele testate au spus că erau de acord cu Robovie că e nedrept să fie pus în debara, ceea ce e o reacţie morală“ – spune Kahn.
Poate că nu e surprinzător faptul că oamenii, în special copiii, ar putea empatiza cu un robot tratat injust – la urma urmei, copiii se ataşează şi de păpuşi. Dar pare mai dificil ca un robot să poată emite judecăţi morale. Vor putea fi construite vreodată maşini care să aibă conştiinţă, probabil însuşirea umană cea mai specifică oamenilor?
Etica şi-ar găsi utilitatea imediată în situaţii în care principiile morale umane sunt permanent puse la încercare – de exemplu, pe câmpul de luptă. Se pregătesc roboţi pentru roluri combative din ce în ce mai complexe, sub forma dronelor acţionate de la distanţă şi a vehiculelor dotate cu mitraliere şi grenade. Diverse guverne construiesc modele care într-o zi ar putea fi capabile să decidă singure când – şi în cine – să tragă. Este greu de imaginat ca un robot să fie tras la răspundere pentru consecinţele unei decizii greşite. Însă cu siguranţă am vrea să poată alege corect.
Cercetătorul care a ajuns cel mai departe în proiectarea roboţilor cu comportament etic este Ronald Arkin, de la Institutul de Tehnologie din Atlanta, Georgia. Arkin spune că munca lui nu este motivată de limitările etice ale roboţilor în luptă, ci de limitările etice ale oamenilor. El menţionează două incidente din Irak, unul în care nişte piloţi de elicopter americani ar fi omorât combatanţi răniţi şi un altul, în care nişte puşcaşi marini prinşi într-o ambuscadă în oraşul Haditha au ucis civili. Puşcaşii, influenţaţi poate de frică sau de furie, „au tras mai întâi şi abia apoi şi-au pus întrebări şi, ca urmare, au murit femei şi copii“ – spune el.
În tumultul bătăliei, roboţii nu ar fi afectaţi de emoţii trecătoare. Prin urmare, ar exista o probabilitate mai mică să facă greşeli sub presiune şi să atace necombatanţi – consideră Arkin. Pe scurt, ar putea lua decizii etice mai bune decât oamenii.
În sistemul lui Arkin, un robot care ar încerca să decidă dacă trebuie sau nu să tragă ar fi ghidat de un „regulator etic“ integrat în software. Când robotul ar lua o ţintă în vizor, regulatorul ar scana setul de restricţii preprogramate pe baza regulilor de angajare şi a legilor războiului. De pildă, s-ar primi probabil permisiunea de a trage asupra unui tanc inamic într-un câmp, dar într-un cimitir, la o înmormântare la care participă combatanţi inamici înarmaţi, ar fi interzis să se tragă, pentru că ar încălca regulile de angajare.
O a doua componentă, un „adaptor etic“, ar limita posibilitatea robotului de a alege armele. Dacă o armă prea puternică ar provoca daune neintenţionate – să zicem că un proiectil ar putea distruge şi un bloc de locuinţe pe lângă tanc –, accesul la armament ar fi oprit până la ajustarea sistemului. E un fel de tipar robotic al vinovăţiei – spune Arkin. În cele din urmă, lasă loc judecăţii umane printr-un „consilier de responsabilitate“, care permite unei persoane să anuleze regulatorul etic prea conservator, dacă observă că robotul este ezitant sau că îşi depăşeşte competenţele. Sistemul nu este pregătit pentru a fi folosit în lumea reală – recunoaşte Arkin –, ci „pentru a atrage atenţia armatei asupra implicaţiilor etice. şi pentru a face comunitatea internaţională să se gândească la această problemă.“
La Carnegie Mellon e ultima săptămână din semestru, iar eu m-am întors să văd echipa de la Proiectul Yume prezentându-şi androidul în faţa profesorilor de la Centrul de Tehnologie de Divertisment. A fost un drum greu de la realism la credibilitate. Yan Lin, programatoarea echipei, a conceput o interfaţă de utilizare pentru a controla mai uşor mişcările lui Yume. Dar încercarea de a înzestra femeia-robot cu capacitatea de a detecta chipuri şi a face un contact vizual mai realist a reuşit numai pe jumătate. Mai întâi, ochii i se fixează pe ai mei, apoi capul i se întoarce cu o mişcare mecanică. Pentru a-i ascunde mişcările sacadate şi contactul vizual precar, echipa a născocit pentru Yume un personaj care chiar aşa s-ar purta, cu un costum pe măsură – o tânără, potrivit blogului proiectului, „puţin goth, puţin punk, ca să-ţi atragă atenţia din celălalt capăt al încăperii“. De atras atenţia, reuşeşte. Dar, în ciuda ţinutei ei moderne – inclusiv mănuşile lungi, fără degete, menite să-i ascundă mâinile ţepene, şi rujul roşu care îi acoperă incapacitatea de a-şi închide gura complet –, rămâne acelaşi Actroid-DER. Cel puţin acum ştie unde îi e locul. Echipa a învăţat să reducă aşteptările şi i-a pregătit lui Yume un nou discurs de prezentare.
„Nu sunt om! – mărturiseşte ea. Nu voi fi niciodată exact ca voi, dar nu-i chiar atât de rău. De fapt, îmi place să fiu android.“ Impresionaţi de progresul ei, profesorii dau echipei Yume nota maximă. Luna următoare, tehnicienii de la Compania Kokoro vin să împacheteze androidul pentru a fi transportat înapoi la Tokio. Christine Barnes, care solicitase fără succes ca androidul să rămână la Centrul de Tehnologie de Divertisment, se oferă să-i susţină capul în timp ce aceasta este aşezată într-o ladă. Oamenii refuză politicos. O împachetează fără ceremonie pe Yume, încă îmbrăcată în costumul ei fistichiu.

Text: Chris Carroll

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2011)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*