Gene neobosite

Foto: Michael Nichols/arhiva National Geographic

Imboldul de a vedea ce se află dincolo de acea creastă, de acel ocean – sau de acea planetă – definește în parte identitatea și succesul omenirii.

Text: David Dobbs

ÎN IARNA ANULUI 1769, Căpitanul James Cook, exploratorul englez abia pornit în prima lui călătorie peste Pacific, a primit din partea unui preot polinezian, pe nume Tupaia, un dar uluitor: o hartă a tuturor marilor insule din Pacificul de Sud, prima pe care o vedea vreodată un european. Unele surse susțin că Tupaia ar fi schițat harta pe hârtie; altele, că i-ar fi descris-o lui Cook în cuvinte. Sigur este că harta i-a oferit în acel moment lui Cook o imagine a Pacificului de Sud mai completă decât a oricărui european, căci prezenta fiecare grup de insule importante dintr-o zonă cu diametrul de circa 5.000 km, mergând spre vest din Marquesas până în Fiji. Se potrivea cu ceea ce Cook văzuse deja – și îi prezenta o mare parte din ceea ce nici nu văzuse.
Cook îi oferise lui Tupaia o cușetă pe Endeavour, în Tahiti. În scurt timp, polinezianul a uluit echipajul navigând spre o insulă pe care Cook nu o cunoștea, aproximativ 500 km spre sud, fără să consulte măcar o dată busola, harta, ceasul sau sextantul. În săptămânile care au urmat, ghidând Endeavour dintr-un arhipelag în altul, Tupaia i-a uimit pe marinari prin capacitatea de a indica exact unde se afla Tahiti, ori de câte ori i se cerea, la orice oră din zi sau din noapte, pe cer senin sau înnorat.
Lucru unic în rândul exploratorilor europeni, Cook a înțeles ce însemnau aceste isprăvi ale lui Tupaia. Locuitorii insulelor risipite în Pacificul de Sud erau un singur popor care, cu mult timp în urmă, probabil înainte ca Marea Britanie să fi devenit Marea Britanie, exploraseră, colonizaseră și cartografiaseră acest ocean uriaș, fără niciunul dintre instrumentele de navigație considerate esențiale de Cook – iar de atunci, purtaseră această hartă numai în minte.
Două secole mai târziu, o rețea globală de geneticieni care analizau dovezile ADN presărate, ca fărâmele de pâine din povești, pe rutele migrației umane urmau să demonstreze câtă dreptate avusese Cook: strămoșii lui Tupaia colonizaseră Pacificul cu 2.300 de ani în urmă. Migrația lor surprinzătoare prin tot Pacificul era continuarea unui lung marș spre est, început în Africa în urmă cu 50.000-70.000 de ani. Pe de altă parte, călătoria lui Cook continua mișcarea spre vest începută de propriii lui strămoși, care plecaseră din Africa aproximativ în aceeași perioadă ca ai lui Tupaia. Întâlnirea lui Cook cu Tupaia făcuse să se închidă acest cerc, finalizând o călătorie pe care înaintașii lor o începuseră împreună, cu atât de multe milenii în urmă.
Cook a murit într-o încăierare sângeroasă cu hawaiienii, zece ani mai târziu. (Hawaiienii au furat o barcă, iar Cook s-a înfuriat și a tras în ei. Deși el însuși a ucis un singur om, iar echipajul său – mulți alții, hawaiienii l-au prins în valuri, unde l-au înjunghiat mortal.) Unii susțin că moartea lui a marcat sfârșitul epocii marilor explorări, după cum o numesc istoricii. Dar ea nu a pus capăt explorărilor noastre. Am rămas obsedați de ideea de a completa hărțile Pământului; de a ajunge la cei mai îndepărtați poli, pe cele mai înalte piscuri și în cele mai adânci hăuri, navigând prin toate ungherele acestei planete și apoi desprinzându-ne cu totul de ea, pentru a zbura în cosmos. În timp ce Curiosity, modulul NASA, ne incită pe toți explorând planeta Marte, Statele Unite și alte câteva țări și companii private se pregătesc să trimită oameni pe planeta roșie. Spiritele vizionare discută chiar despre trimiterea unei nave spațiale spre cea mai apropiată stea.
Michael Barratt, de la NASA – doctor, scufundător și pilot de avion cu reacție, marinar timp de 40 de ani și astronaut timp de 12 –, se numără printre cei care visează să ajungă pe Marte. Barratt consideră că astfel ar continua călătoria pe care Cook și Tupaia au făcut-o în Pacific.
„Facem exact ce au făcut și ei – spune el. Așa stau lucrurile în fiecare moment din istoria omenirii. O societate dezvoltă o tehnologie care o ajută – indiferent că e vorba despre metode de conservare și transportare a hranei, de construirea unei corăbii sau de lansarea unei rachete. Apoi se găsesc oameni suficient de pasionați ca să ajungă acolo și să descopere noi moduri de a-și lega o rachetă de fund.“
Nu chiar toți ne dorim din răsputeri să plecăm cu o rachetă sau să navigăm pe mări nesfârșite. Și totuși, ca specie, suntem suficient de curioși – și incitați de perspectivă – ca să contribuim la finanțarea unei călătorii și să ovaționăm revenirea exploratorilor. Da, explorăm ca să găsim un loc unde să putem trăi mai bine, ca să cucerim un teritoriu mai vast sau ca să câștigăm o avere. Dar explorăm și numai pentru a descoperi ce se află acolo.
„Niciun alt mamifer nu se fâțâie de colo-colo așa ca noi – spune Svante Pääbo, director al Institutului Max Planck pentru Antropologia Evolutivă, din Leipzig, Germania, unde apelează la genetică pentru a studia originile omului. Noi traversăm frontiere. Pornim spre noi teritorii chiar și atunci când avem resurse în locul unde ne aflăm. Alte animale nu procedează așa. Și nici alți oameni. Neandertalienii au trăit sute de mii de ani, dar nu s-au răspândit niciodată prin toată lumea, în timp ce noi, în doar 50.000 de ani, am populat-o integral. Există un soi de nebunie în asta. Ridici pânzele și pornești în larg, străbătând oceanul fără să ai habar ce se află în partea cealaltă. Iar acum plecăm spre Marte. Nu ne oprim niciodată. De ce?“
Chiar așa, de ce? Pääbo și alți cercetători care își pun această întrebare sunt ei înșiși exploratori care pătrund în noi teritorii. Sunt conștienți că e oricând posibil să fie nevoiți să bată în retragere și să se regrupeze. Sunt conștienți că motivele pentru care explorăm ar putea fi revizuite curând, pe măsură ce în disciplinele lor recent apărute – antropologie, genetică, neuropsihologia dezvoltării – ies la lumină noi elemente fundamentale. Și totuși pentru cei care încearcă să-și dea seama ce anume pune omenirea în funcțiune, nevoia noastră de a explora este irezistibilă. Ce anume a dat naștere acestei nebunii a explorării? Ce ne-a împins să plecăm din Africa, să ajungem pe Lună și să plecăm apoi și mai departe?

DACĂ AVEM ÎN NOI DIN NĂSCARE nevoia de a explora, poate că sursa ei se regăsește în genomul nostru. De fapt, există o mutație care apare frecvent în asemenea discuții: o variantă a unei gene numite DRD4, care contribuie la controlul dopaminei, un mesager chimic al creierului important pentru mecanismele învățării și recompensei. Cercetătorii au stabilit în repetate rânduri legătura dintre această variantă – cunoscută sub numele de DRD4-7R și moștenită de aproximativ 20% dintre oameni – și curiozitate sau dorința de a nu sta într-un singur loc. Zeci de studii din domeniu arată că 7R îi face pe oameni mai dispuși să-și asume riscuri; să exploreze noi locuri, idei, mâncăruri, relații, droguri sau oportunități sexuale; și, în general, să îmbrățișeze mișcarea, schimbarea și aventura. Studii pe animale care au simulat acțiunile genei 7R sugerează că aceasta sporește dorința de mișcare și noutate. (Și, ca atare, nu e deloc întâmplător că e asociată îndeaproape cu ADHD – sindromul deficitului de atenție).
În mod foarte provocator, mai multe studii fac legătura între 7R și migrația umană. Primul studiu genetic mai mare de acest fel, coordonat în 1999 de Chuansheng Chen, de la Universitatea din California, din Irvine, a descoperit că 7R este mai răspândită în culturile migratoare actuale decât în cele stabile. Un studiu mai amplu din 2011, mai riguros din punct de vedere statistic, susține această idee, constatând că 7R – alături de o altă variantă, denumită 2R – tinde să se găsească mai des decât ar fi de așteptat în mod întâmplător la populații ai căror strămoși au migrat pe distanțe mari după ce au plecat din Africa. Niciunul dintre aceste studii nu stabilește cu necesitate că forma genei 7R ar fi de fapt răspunzătoare pentru mobilitatea aparte a strămoșilor respectivi. Pentru a verifica exact această premisă, ar fi trebuit să fii de față la momentul respectiv. Dar ambele studii sprijină ideea că stilul de viață nomad e ales de purtătorii de 7R.
Un alt studiu recent susține aceeași ipoteză. Dintre membrii tribului ariaal, din Africa, purtătorii de 7R tind să fie mai puternici și mai bine hrăniți decât semenii lor nonpurtători de 7R, dacă trăiesc în triburi nomade, ceea ce reflectă poate o mai bună potrivire cu stilul de viață nomad și, poate, chiar și un statut social mai înalt. Pe de altă parte, purtătorii de 7R tind să fie mai puțin bine hrăniți dacă trăiesc în așezări stabile. Ca urmare, valoarea acestei variante – la fel ca valoarea multor gene și trăsături – poate depinde de mediul înconjurător. O persoană foarte mobilă trăiește excelent într-un mediu propice schimbării, dar se „ofilește“ într-unul stabil; la fel se întâmplă cu orice gene care creează starea permanentă de căutare.
Să fie deci 7R gena exploratorului sau a aventurii, așa cum o numesc unii? Kenneth Kidd, specialist în genetica evolutivă și a populației la Universitatea Yale, consideră că asta ar fi o exagerare a rolului genei. Kidd are o autoritate aparte în domeniu, căci a făcut parte din echipa care a descoperit varianta 7R, în urmă cu 20 de ani. Ca și alți sceptici, el e de părere că multe dintre studiile care stabilesc o legătură între 7R și trăsăturile exploratorilor sunt afectate de metode sau calcule îndoielnice. În plus, el arată că teancul de studii care susțin legătura dintre 7R și aceste trăsături e combătut de un alt teanc de studii care contrazic această conexiune.
„Nu poți reduce la o singură genă un lucru atât de complex precum explorarea umană – spune el râzând. Genetica nu funcționează așa.“
Kidd sugerează că ar fi mai bine să ne gândim cum ar putea anumite grupuri de gene să stabilească premisele unui astfel de comportament. Aici, el și cei mai mulți dintre susținătorii ipotezei 7R cad de acord: indiferent care ar fi concluzia noastră finală despre rolul variantei 7R în impulsionarea mobilității și a dorinței de mișcare, nu există o genă sau un set de gene anume care să ne „seteze“ dorința de a explora. Mai degrabă, diverse grupuri de gene contribuie la formarea mai multor trăsături, dintre care unele ne permit să explorăm, iar altele – printre care foarte posibil și 7R – ne presează să facem acest lucru. Pe scurt, e util să ne gândim nu numai la nevoia de a explora, ci și la capacitatea de a o face; nu numai la motivație, ci și la mijloace. Înainte să poți acționa pe baza unui imbold, ai nevoie de instrumentele sau trăsăturile care să facă posibilă explorarea.
Din fericire pentru mine, am fost nevoit să mă deplasez doar cu un etaj mai jos de biroul lui Kidd ca să găsesc o persoană care studiază asemenea instrumente: Jim Noonan, specialist în genetica de dezvoltare și evolutivă. Cercetările lui se concentrează asupra genelor care construiesc două sisteme esențiale: membrele și creierul nostru. Ca atare, când îl întreb ce anume ne face să fim exploratori, el îmi răspunde: „Eu sunt părtinitor. Dar, dacă vrei să sintetizăm, aș spune că abilitatea noastră de a explora provine din aceste două sisteme.“
Genele care construiesc membrele și creierul omului – spune Noonan – sunt în esență la fel cu cele care construiesc aceleași părți anatomice ale altor hominizi și primate. În mare parte, membrele și creierul diverselor specii sunt în final diferite din cauză că proiectele de construcție controlate de aceste gene de dezvoltare încep și se opresc în momente diferite. La om, rezultatul final îl constituie picioarele și șoldurile, care ne permit să parcurgem pe jos distanțe mari; mâinile foarte inteligente și un creier și mai inteligent, care crește mult mai lent, dar și mult mai mare decât creierul altor primate. Această triadă ne deosebește de alte primate și, în detalii minore, dar vitale, de alți hominizi.
Împreună – spune Noonan –, aceste diferențe alcătuiesc un set de trăsături unice, perfect potrivite pentru a crea exploratori. Avem o mobilitate considerabilă, o dexteritate extraordinară și, „cel mai important, creierul care poate gândi imaginativ“. Și fiecare trăsătură le amplifică pe celelalte: imaginația noastră conceptuală mărește substanțial efectele mobilității și dexterității care, la rândul lor, ne stimulează mai departe imaginația.
„Să ne gândim la un instrument – spune Noonan. Dacă îl poți folosi bine și ai imaginație, te poți gândi la mai multe moduri de utilizare.“ Pe măsură ce te gândești la noi metode de folosire a instrumentului respectiv, îți imaginezi noi scopuri pe care te poate ajuta să ți le îndeplinești.
Acest tip de feedback în buclă – subliniază Noonan – l-a ajutat pe marele explorator anglo-irlandez Ernest Shakleton și l-a salvat când a eșuat împreună cu echipajul său pe Insula Elefantului, în 1916. După ce ghețurile polare i-au zdrobit vasul, Shakleton, aflat la 1.300 km de orice zonă locuită cu 27 de oameni epuizați, alimente pe sponci și trei bărcuțe deschise, a gândit o călătorie pe mare nebunesc de ambițioasă. Folosind doar câteva unelte de bază ca să modifice o barcă de salvare de 7 metri, James Caird (o altă unealtă), pentru o misiune care depășea până la absurd menirea ei obișnuită, Shakleton și-a luat cu el instrumentele de navigare și cinci oameni, plecând într-o călătorie pe care puțini ar fi îndrăznit să și-o imagineze. A ajuns pe Georgia de Sud, apoi s-a întors pe Insula Elefantului, ca să-și salveze și restul echipajului.
Aventura lui Shakleton ne arată foarte clar – spune Noonan – mecanismul care a impulsionat de la bun început progresul și dorința de a explora ale omenirii. Combinând dexteritatea cu imaginația, creăm avantaje care „selectează ambele trăsături“.

NOONAN EXPLICĂ FOARTE BINE cum creierul nostru cel mare și mâinile noastre atât de inteligente ne construiesc capacitatea de a ne imagina. Alison Gopnik, psiholog specializat pe dezvoltarea copilului la Universitatea din California, la Berkley, spune că oamenii au încă un avantaj, mai puțin evident, care le întreține capacitățile imaginative: o copilărie îndelungată, în care ne putem exercita imboldul de a explora în timp ce încă suntem dependenți de părinții noștri. La om, procesul de alăptare e întrerupt cu aproximativ un an și jumătate mai devreme decât la gorile și cimpanzei, dar drumul spre pubertate e mult mai lent, de circa un deceniu, față de trei până la cinci ani pentru gorile și cimpanzei. Dovezile dentare rămase de la neandertalieni sugerează că și ei creșteau mai repede decât noi. Ca urmare, noi avem o perioadă, nemaiîntâlnită la vreo altă specie, de „joacă“ protejată în care învățăm ce recompense ne aduce explorarea.
„Am scris o carte intitulată The Scientist in the Crib (Savantul din leagăn), care abordează acest aspect – spune Gopnik. S-ar fi putut intitula la fel de bine și Exploratorul din camera de joacă.
Multe animale se joacă – spune Gopnik. Dar în timp ce alte animale se joacă exersând abilități de bază, cum ar fi lupta și vânătoarea, puii de om își creează prin joc scenarii ipotetice, cu reguli artificiale, care testează ipoteze. Pot să clădesc un turn din cuburi la fel de înalt ca mine? Ce se întâmplă dacă facem rampa pentru biciclete și mai înaltă? Cum se va schimba jocul „de-a școala“ dacă eu voi fi profesorul și fratele meu mai mare va fi elevul? Prin astfel de jocuri, copiii devin efectiv exploratori ai diferitelor posibilități.
Pe măsură ce îmbătrânim, facem tot mai puțin acest lucru – spune Gopnik –, devenind tot mai puțin dornici să explorăm alternative noi și tot mai înclinați să rămânem la cele familiare. „Asta e diferența – spune ea – dintre a merge la restaurantul tău obișnuit, în care ai încredere, și a merge la un restaurant nou, care ar putea fi grozav sau oribil.“ În copilărie ne construim circuitele cerebrale și mașinăria cognitivă cu care explorăm; dacă și ca adulți rămânem vigilenți, această practică timpurie ne va permite să reperăm situații în care merită să ne schimbăm strategiile. Ar putea exista oare un Pasaj de Nord-Vest? Am putea ajunge la pol mai ușor cu sănii trase de câini? Poate că reușim să aducem pe Marte un modul dacă îl coborâm pe un cablu dintr-un vehicul pe pernă de aer.
„Ducem cu noi acest mod de a privi lucrurile“ – spune Gopnik. Iar oamenii care își mențin viu acest spirit de implicare jucăușă și sunt atenți la opțiunile momentului – acești Cook și Tupaia, acești Sally Ride și Michael Barratt – sunt exploratorii.

ÎN ANII 1830, în adâncul pădurilor dese din Quebec, din Canada, o populație de pionieri neobosiți a început un experiment îndelungat și riscant. Quebec City, construit de francezi în apropierea Fluviului Sf. Laurențiu, creștea rapid. Spre nord, de-a lungul Râului Saguenay, se întindea o pădure uriașă, aproape neatinsă. Acest ținut bogat, dar aspru, a atras în scurt timp tăietori de lemne și tineri fermieri cu familiile lor, dornici să lucreze, să-și asume riscuri și să caute oportunități. Au populat treptat valea, construind un sătuc după altul și creând astfel un val de așezări care urca pe Saguenay. Din punctul de vedere al unui biolog, un asemenea val de migrație nu numai că poate concentra într-o avangardă efervescentă anumite tipuri de oameni, ci poate susține și multiplicarea acelor gene care i-au încurajat să migreze.
Uneori, o genă se transmite pasiv pe un asemenea val, mai mult sau mai puțin accidental – e o genă care se întâmplă să fie comună în rândul migratorilor, deci devine comună și în așezările pe care le întemeiază. De pildă, dacă gena părului ondulat ar fi fost foarte răspândită în rândul europenilor care au împânzit inițial America de Nord, părul ondulat ar fi devenit mai comun pe acest continent, pe măsură ce coloniștii s-ar fi răspândit pe cuprinsul lui. Gena nu aduce neapărat vreun avantaj anume; pur și simplu devine mai comună fiindcă atât de mulți oameni din primul val de coloniști o poartă, iar apoi se reproduc.
Dar un val de migrație poate permite genelor care încurajează migrația să-și facă propria selecție. Un exemplu remarcabil, deși otrăvitor, este broasca-râioasă-uriașă din America de Sud. Introdusă în Nord-Estul Australiei în anii 1930, specia a ajuns acum la peste două milioane de exemplare și înaintează spre interiorul continentului cu 50 de kilometri pe an. Broaștele din „fruntea valului“ migrator țopăie pe picioare cu 10% mai lungi decât ale strămoșilor lor din anii 1930 – și măsurabil mai lungi chiar decât picioarele broaștelor care se află cu un kilometru în urma lor. Cum se explică asta? Broaștele care sunt cele mai dornice de migrație și au cele mai lungi picioare se plasează în „fruntea valului“, aducând cu ele și genele care le formează caracteristicile respective. Aici se întâlnesc și se împerechează cu alte broaște neobosite și cu picioare lungi, aducând pe lume odrasle neobosite și cu picioare lungi, care devin avangarda unui nou val și repetă tot acest ciclu.
Laurent Excoffier, specialist în genetica populației la Universitatea din Berna, crede că un lucru similar s-a petrecut și cu tăietorii de lemne din Quebec. Într-o lucrare din 2011, Excoffier și câțiva colegi ai săi au analizat secole întregi de nașteri, căsătorii, sosiri și decese consemnate în registrul parohial din Quebec, descoperind că familiile de pionieri se comportau și se înmulțeau într-un mod care răspândea atât genele, cât și trăsăturile care îi împingeau în față. Aceste cupluri din primul val se căsătoreau și făceau copii mai repede decât cuplurile rămase acasă, poate fiindcă, de la bun început, erau oameni mai nerăbdători, iar frontiera le oferea acces la pământurile și atmosfera socială favorabilă unui început mai timpuriu. Acest unic aspect a dus la nașterea mai multor copii decât în familiile care au rămas în urmă (9,1 per familie, față de 7,9, deci cu 15% mai mulți copii). Și pentru că aceștia, la rândul lor, păreau dispuși să se căsătorească mai rapid și să aibă mai mulți copii, fiecare cuplu de pionieri lăsa în urmă cu 20% mai multe odrasle. Un număr de odrasle cu 20% mai mare produce un uriaș avantaj evolutiv. În acest caz, a ridicat rapid cota genetică și culturală a acestor familii în cadrul propriei populații – și deci în cadrul populației lărgite a Americii de Nord.
Excoffier consideră că, dacă acest fenomen de „surfing genetic“ – cum îi spun unii – s-a produs de mai multe ori, pe măsură ce oamenii se răspândeau pe glob, a selecționat gene multiple care favorizează curiozitatea, dorința de mișcare dintr-un loc în altul, inovația și asumarea de riscuri. În acest mod – spune el – „s-ar putea explica unele dintre comportamentele exploratorilor noștri“. Astfel, explorarea în sine se poate autoîntreține, amplificând și răspândind genele și trăsăturile care o impulsionează.

EXPLORAREA CONȚINE și un alt mecanism care se autoîntreține – o conversație neîntreruptă între cultură și gene, în care genele modelează cultura pe care o creăm, iar cultura, la rândul ei, ne modelează genomul.
Este vorba despre cultură într-un sens larg – cunoștințe ce pot fi împărtășite, practici sau tehnologii pe care oamenii le folosesc pentru a se adapta la un anumit mediu. Aceste lucruri există numai fiindcă trăsăturile noastre genetice au evoluat până în punctul în care noi le putem crea și remodela constant. Dar la fel de bine această cultură în schimbare ne poate modela evoluția genetică, uneori în moduri uimitor de rapide și de directe.
Exemplul clasic de relație cultură-gene este apariția tot mai frecventă a unei gene pentru digerarea lactozei. Dacă nu ai această genă, ai probleme cu digerarea laptelui după ce nu mai ești sugar. Dacă ai această genă, vei digera lapte cu ușurință toată viața. Aproape nimeni nu avea această genă acum 15.000 de ani, fiindcă nu conferea niciun avantaj. Era doar o mutație care apărea ici și colo. Dar când primii fermieri din Europa au început să crească vite pentru lapte, în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, o cultură complet nouă și un mod de viață total diferit pe atunci, brusc această genă le-a oferit oamenilor acces la o sursă de hrană pe care puteau conta tot anul. Ei puteau supraviețui astfel penuriei de hrană din cauza căreia alții mureau. Acest avantaj a făcut gena să se răspândească rapid în toată Europa, deși în același timp a rămas relativ rară în alte zone. Cultura și genele începeau să se selecteze reciproc: o nouă cultură făcea o genă mai valoroasă, iar pe măsură ce gena se răspândea în cadrul populației respective, făcea tot mai importantă cultura fermelor de vite pentru lapte.
Semne ale acestei dinamici – gene și aspecte culturale care își afectează reciproc valoarea – se regăsesc aproape pretutindeni în comportamente umane complicate și mai ales în explorare. Prima dată când un strămoș al omului a folosit o piatră ca să spargă o nucă și să o deschidă, a deschis în același timp și calea spre o cultură ce a selectat poate într-o măsură tot mai mare genele studiate de Jim Noonan, care susțin dexteritatea și imaginația. La rândul lor, forțele tot mai mari ale dexterității și imaginației au accelerat dezvoltarea culturii. Ernest Shakleton – după cum remarcă Noonan – s-a bazat din plin pe acest aspect, exploatând o cultură care se baza pe corăbii, instrumente, inovație și găsirea de soluții, ca să nu mai vorbim despre stoicismul britanic, pentru a explora noi teritorii și a se întoarce acasă. În rândul exploratorilor din camera de joacă a lui Gopnik, o cultură umană ancestrală care susține creșterea copiilor în grup – de către mamă, tată, bunici și alte rude – a maximizat valoarea genelor care permit o perioadă de dezvoltare mai îndelungată a creierului. Iar familiile de pionieri din Quebec și-au folosit cele mai neobosite gene și trăsături, creând o subcultură care a plasat pe primele locuri curiozitatea, inovația, duritatea și disponibilitatea asumării de riscuri, alături de o cultură fizică esențială, bazată pe topoare, bărzi, furci și țapine, folosite de acei oameni ca să taie lemne, să-și ridice case și să-și facă săniile, căruțele și canoele de care aveau nevoie ca să călătorească.
Cu navele lui, cu compasul, sextantul și mandatul cu care fusese împuternicit de regele său, Cook s-a folosit și el de inteligență și curiozitate ca să aducă acasă harta unei lumi necunoscute până atunci. Întoarcerea lui a sporit atât valoarea culturii maritime a Imperiului Britanic, cât și trăsăturile genetice pe care el le demonstrase în necontenita lui curiozitate și în călătoriile lui periculoase.

DAR CUM RĂMÂNE CU TUPAIA? Se pare că genele și cultura lui au urmat o cale mai complicată spre întâlnirea cu omoloagele lor britanice. De fapt, răspândirea polinezienilor în întregul Pacific reprezintă una dintre cele mai ciudate mișcări care l-au scos pe Homo sapiens cel modern din Africa, ținutul său natal, spre a-l purta pe tot globul. A fost una dintre primele și cele mai rapide migrații, care apoi a încetinit și s-a oprit, ca să se încheie ulterior într-un sprint-record.
Călătoria lor a început acum 60.000 de ani, când unul dintre primele valuri de migrație a țâșnit din Africa, străbătând Orientul Mijlociu și continuând de-a lungul coastei sudice a Asiei. Acei oameni au ajuns în Australia și Noua Guinee, mai ușor accesibile atunci datorită nivelului scăzut al oceanului, în doar 10.000 de ani. Timp de alți 10.000 de ani, s-au răspândit prin acea regiune de insule, denumită uneori Oceania Apropiată, până când au ajuns la lanțurile curbate ale Insulelor Bismark și Solomon. Și acolo s-au blocat.
Până atunci – spune Ann Duggan, care studiază această migrație la Institutul Max Planck pentru Antropologia Evolutivă –, „insulele de-a lungul cărora se deplasau erau, în general, vizibile între ele“. Cu alte cuvinte, uscatul rămânea tot timpul în raza vizuală: insula din fața ta se ridica de sub linia orizontului înainte să dispară în urma ta cea de pe care plecai.
Dar dacă te îndepărtezi însă de Insulele Solomon, poți să mergi săptămâni la rând fără să zărești uscatul. Nici metodele de navigație ale acelor locuitori ai Oceaniei Apropiate, nici ambarcațiunile lor, probabil plute destul de primitive sau canoe scobite în trunchiuri de copaci, nu puteau face față călătoriei. Așa că oamenii au rămas pe loc, limitându-se la orizontul lor.
„Următoarea parte – spune Duggan – e ușor controversată“, deși e susținută de cei mai mulți experți în civilizația polineziană și de o confluență tot mai puternică a dovezilor lingvistice, arheologice și genetice. Conform acestei teorii a originii taiwaneze, acum circa 3.500 de ani Oceania Apropiată primea vizitatori dinspre nord – o populație a zonelor de coastă denumită austroneziană (termen ușor derutant, fiindcă totuși ei proveneau din Asia) – care părăsiseră Taiwanul și coasta sudică a Chinei cu o mie de ani înainte și se răspândiseră treptat prin Filipine și prin alte insule din Sud-Estul Asiei, înainte de a ajunge în Oceania Apropiată. Odată ajunși acolo, s-au amestecat și s-au combinat cu populația nativă. În următoarele câteva secole, acest amestec de gene și culturi a creat o nouă populație, denumită lapita. La scurt timp după aceea, populația lapita a pornit spre est, navigând pe apele Pacificului.
Ce anume a determinat-o să plece din nou la drum? Probabil că nu niște gene noi. Niciunul dintre austronezienii care ajunseseră acolo nu ieșea în evidență ca un posibil candidat pentru genele celor mereu în mișcare. De fapt, variantele 7R și 2R erau chiar mai puțin cunoscute în Asia decât în Oceania Apropiată. Dar asiaticii au adus altceva care, în mod categoric, a fost o noutate.
„Au adus bărci mai bune“ – spune Duggan.
De fapt, erau niște adevărate corăbii: canoe lungi, cu pânze și flotoare laterale, mult mai rapide. Cu ele, austronezienii au reușit să navigheze pe distanțe mai mari, înfruntând vânturi mai puternice și mări mai agitate. Aceste ambarcațiuni meșteșugite trebuie că i-au uimit pe localnici. Uimirea și încântarea produse de ele, vizibile și astăzi în cultura polineziană și în longevitatea vocabularului său marin, le-au conferit aducătorilor un statut important. A crescut motivația pentru explorare, dar și recompensa. Ca și astronauții zilelor noastre, constructorii de ambarcațiuni și marinarii insulelor din Pacific se bucurau probabil pe atunci de un prestigiu care le creștea oportunitățile de reproducere, le aducea sprijin economic și social și, în plus, crea o forță motivațională care putea satisface orice gene ale neastâmpărului. După cum spune Wade Davis, antropolog și explorator-rezident al National Geographic, „când ridici pânzele să pornești în căutarea unor noi teritorii, sigur devii o figură mitologică, chiar dacă nu te mai întorci!“ Ca urmare, Tupaia, purtat de ADN-ul strămoșilor lui, a plecat spre răsărit.
O ambarcațiune cu pânze performantă, așa cum erau cele create de polinezieni, devine o metaforă aproape perfectă pentru puterea superioară pe care o câștigăm prin cultură. Datorită ei, genomurile noastre maleabile, mințile noastre pline de imaginație și mâinile noastre inteligente capătă puterea de a modela chiar și cele mai aprige forțe din mediul în care trăim – vânt, apă, curenți, transformându-le din amenințare în oportunitate. Dacă vântul începe să urle, stârnind valuri uriașe, nu e nevoie să stăm acasă sau să ne lăsăm purtați neputincioși spre pieire, fiindcă putem să tragem de parâme, să ne ajustăm pânzele și să devenim navigatori pe o ambarcațiune de alt calibru. Pentru populația lapita, care privea din extremitatea estică a Insulelor Solomon oceanul uriaș ce se întindea în față, o asemenea ambarcațiune echivala cu un set nou de picioare. Având în mână cârma bărcii, iar în minte alte insule, ei puteau purcede mai departe în călătoria lor în jurul globului.
Se pare că o asemenea ambarcațiune e capabilă să miște chiar și un genetician de la Institutul Max Planck. În Leipzig, povestindu-mi despre aceste bărci, Anna Duggan mi-a mărturisit că nu are o fire de navigator. Dar simpla idee de ambarcațiune mai mare, precum cea despre care vorbim, părea să stârnească marinarul din sufletul ei.
„Dacă cineva ar trage la mal o asemenea ambarcațiune și mi-ar spune: «Ia uite ce barcă mare și șmecheră am! Cu ea pot să ajung până departe!» – râde ea –, m-aș urca la bord cât ai clipi.“

 

David Dobbs a scris despre creierul adolescenților, în numărul din octombrie 2011. Acum lucrează la o carte despre genetică și rădăcinile culturale ale temperamentului.

Vezi cum genetica oferă indicii despre Marea călătorie a omului.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*