Tehnologia cutremurelor

Cea mai înaltă clădire din Mexico City, de 55 de etaje, e proiectată pentru cutremure de 8,4 grade. Torre Major a trecut de altfel printr-un seism de 7,4 grade la câteva luni după inaugurare, dar a scăpat neafectată graţie grizilor metalice oblice, menite să absoarbă şocurile.

Acum o sută de ani, pămîntul s-a zguduit sub San Francisco, distrugînd oraşul şi stimulînd apariţia seismologiei moderne. Însă cutremurele continuă să ne ia prin surprindere şi astăzi.

Foto: Peter Essick
Text: Joel Achenbach

“Aş vrea să prezic acest cutremur” – a zis el. Sieh mi-a indicat pe hartă regiunea care, crede el, urmează la rînd. Acolo îşi vor petrece anii care vin el şi colegii lui, ascultînd falia, urmărind mişcările Pămîntului şi măsurînd solul instabil.Auzise şi el refrenul potrivit căruia cutremurele sînt haotice şi imprevizibile. Dar nu asta vedea pe harta tectonică. Vedea o falie care se fracturează treptat, de la nord la sud. “Evident, ăsta nu este haos. E ceva liniar.” În biroul său de la Caltech, Sieh mi-a prezentat o hartă tectonică a plăcii, pe care se distingeau staţiile GPS plasate de-a lungul faliei din zona Sumatra, înainte de cutremurul din martie. Toate se deplasaseră, zgîlţîite încolo şi-ncoace, în sus şi-n jos. Una, situată exact deasupra fracturii produse în martie, sărise trei metri în sus şi patru metri spre sud-vest. Modelul acestor mişcări arată că încă se acumulează tensiuni. “Dacă în următorul an se produce încă un cutremur puternic –  a zis el -, presupun că vor muri alte cîteva sute de mii de persoane.”

Trei luni mai tîrziu, pe 28 martie 2005, acel segment s-a fracturat într-un cutremur cu magnitudinea de 8,7 grade – mai mic decît primul, dar clasat totuşi între primele zece cutremure înregistrate vreodată. A urmat un alt tsunami, dar de această dată clădirile prăbuşite şi obiectele în cădere au făcut cele mai multe victime: peste 1.000.Spre sfîrşitul zilei de Crăciun, cînd a primit prin e-mail ştirea despre tsunamiul devastator, Sieh s-a temut pentru prietenii săi din Sumatra şi a avut o premoniţie sumbră: se va mai produce încă un cutremur puternic. Eliberînd tensiunea acumulată într-o porţiune a faliei, acest cutremur amplificase tensiunea din segmentul următor, aflat spre sud.Sieh şi echipa lui împărţiseră afişe în cîteva sate din sudul Sumatrei, avertizînd că se pot produce tsunamiuri catastrofice. Dar colega lui Sieh, Catharine Stebbins, a constatat că noutatea reprezentată de afişe şi de expediţia ştiinţifică americană părea să pună în umbră mesajul propriu-zis. “Era ca şi cum ar fi sosit circul în oraş.”  Şi nimeni nu s-a gîndit că porţiunea nordică a faliei avea să cedeze prima.

Se mai întîmplase şi în alte dăţi, spre sfîrşitul anilor 1300, în jurul anului 1600, în 1797 şi 1833 – date pe care Sieh le stabilise studiind vechii corali formaţi de-a lungul insulelor, în largul coastei vestice a Sumatrei. Cînd pămîntul a fost deplasat în timpul cutremurelor puternice, formaţiunile de corali au fost împinse afară din apă, lăsînd un gol în straturile lor de creştere. Dar ultimul cutremur cu adevărat puternic se produsese cu mult înainte ca actualii locuitori ai Sumatrei să vină pe lume.Cutremurul din Sumatra nu a fost o surpriză geologică totală. Cu două săptămîni în urmă, Sieh ţinuse o prelegere despre cercetările lui asupra marii falii submarine paralele cu coasta Sumatrei, unde o placă tectonică alunecă sub alta. El avertizase că secţiunea de falie pe care o studia, mult mai departe spre sud faţă de porţiunea care s-a fracturat de fapt, se putea rupe în orice moment, provocînd valuri tsunami.La scurt timp s-au produs şi replicile – cîteva zeci în următoarele cîteva ore. Treptat, datele au început să se coaguleze în jurul unui fapt evident: era un cutremur foarte mare, ce depăşea magnitudinea de 9 grade. Ştirile spuneau că un tsunami ucisese poate cîteva mii de persoane în Sri Lanka. Apoi şi aceste cifre au început să crească.

În 2004, la ora 18:16 în ziua de Crăciun, Sieh era acasă, în faţa computerului, cînd a primit prin e-mail un buletin despre un eveniment seismic produs la 3,3 grade latitudine nordică şi 95,8 grade longitudine estică, în apropiere de Sumatra. Pentru Sieh, buletinele seismice sînt o chestiune de rutină – cutremure se produc în fiecare zi, în toată lumea. Dar i-a sărit în ochi o cifră: 8,5. Aceasta era magnitudinea estimată iniţial pentru cutremurul care se produsese cu o oră şi jumătate în urmă. Un cutremur de 8,5 grade este ceva enorm.Kerry Sieh crede că ştiinţa poate rupe ciclicitatea acestor calamităţi. Sieh, expert în geologia seismelor la Caltech, este convins că există o metodă de a citi mesajele din roci, pentru a ţine cont de avertismentele codificate în tremurul lor. El ştie din proprie experienţă cît de mult s-ar putea cîştiga dacă am reuşi să identificăm cele mai periculoase falii şi să aflăm cînd sînt gata să se rupă.

“Al cincilea soare este ultimul – mi-a spus Lomnitz. Şi se va sfîrşi cu un cutremur.” Catastrofele fac parte din textura culturală a oraşului de secole. Dedesubtul unei biserici din centru, Cinna Lomnitz, specialist seismolog de la Universitatea din Mexic, m-a condus pe o scară ascunsă spre rămăşiţele unei piramide aztece, care se scufundă lent pe fundul moale al lacului. Un străvechi basorelief în piatră reprezintă patru sori în jurul unui soare central. Conform legendelor aztece, fiecare soare reprezintă o perioadă de existenţă pămîntească şi fiecare este, pînă la urmă, distrus.Mexico City este o altă catastrofă în aşteptare. O bună parte din oraş e construită pe un teren moale, nămolos, rămăşiţă a unui lac secat de spanioli. În 1985, peste 9.500 de persoane au murit cînd o zonă de subducţie din largul coastei vestice a Mexicului s-a fracturat, transmiţînd unde seismice care s-au propagat sute de kilometri, pînă în capitală. Standardele lucrărilor de construcţii s-au îmbunătăţit de atunci, dar se aplică numai clădirilor noi. Iar populaţia a crescut astronomic. Aproape 20 de milioane de persoane locuiesc acum într-o metropolă înconjurată de vulcani activi, care, ca şi Himalaya, sînt o dovadă a forţelor tectonice care pot face oraşele una cu pămîntul.

În Kathmandu, un oraş înţesat de asemenea structuri înalte, numai din cărămidă, un oficial i-a spus la un moment dat lui Tucker: “Noi nu mai avem cutremure.”  Oraşul este înconjurat de piscurile himalayene, pe care forţele tectonice le împing spre stratosferă. Tucker i-a spus respectivului oficial: “Priviţi pe fereastră. Acolo este Everestul. Atît timp cît îl mai vedeţi, veţi avea şi cutremure.” Geofizicianul Brian Tucker, şeful unei organizaţii nonprofit numite GeoHazards International, a străbătut planeta făcînd lobby în faţa autorităţilor locale, pentru a construi case, şcoli şi autostrăzi mai rezistente. El a văzut oraşe unde cetăţenii săraci îşi extind locuinţele pe verticală, ridicînd un etaj de cărămidă peste altul şi parcă aşteptînd ca gravitaţia să le tragă în jos pe toate.În octombrie anul trecut, un cutremur cu magnitudinea de 7,6 grade a zguduit nordul Pakistanului şi Kashmirul, regiunea muntoasă revendicată atît de Pakistan, cît şi de India. În numai cîteva minute au murit zeci de mii de oameni. Nenumăraţi alţii au murit ulterior din cauza rănilor şi a expunerii la frig. Mulţi au pierit striviţi în blocurile lor de beton, cu stîlpii prea puţin sau deloc armaţi cu oţel, care s-au prăbuşit brusc. Dacă acest cutremur s-ar fi produs în oraşul învecinat, Rawalpindi, cu o populaţie de 1,8 milioane, s-ar fi putut pierde sute de mii de vieţi.Încă mai mor uimitor de mulţi oameni cînd pămîntul de sub ei începe să se cutremure. Aproape întotdeauna, cauza morţii lor nu este cutremurul în sine, ci casele, birourile, magazinele sau şcolile care se prăbuşesc peste ei. Un cutremur care s-ar solda cu zeci sau sute de victime în California sau Japonia ar putea face zeci de mii de victime în America Latină ori în Asia Centrală şi de Sud, unde multe clădiri sînt simple mormane de zidărie neconsolidată. Există o prăpastie seismică între săraci şi bogaţi.

“S-au dus. S-au ridicat la ceruri. Puteţi vedea picturile de acolo.”  Într-adevăr, acolo erau picturi care arătau cum vîlvătăile puternice duceau oamenii la ceruri. “Străbunica mea s-a ridicat în văzduh şi a dispărut.” În apropierea stadionului de sumo din Tokyo se află Muzeul Memorial al Refacerii Oraşului Tokyo, comemorînd dezastrele care au lovit oraşul. Un domn scund şi energic, pe nume Nobuo Yanai, în vîrstă de 82 de ani, vine aici în fiecare an pentru a-i omagia pe cei nouă membri ai familiei pierduţi în marele cutremur produs în Kanto, în 1923. Aceştia au murit nu în cutremurul propriu-zis, ci în incendiul care a mistuit cîmpul unde se adăposteau temporar 40.000 de persoane – o mulţime uriaşă – care au ars de vii.După cutremurul din Kobe, Japonia a făcut legămînt să se pregătească mai bine pentru o zguduitură serioasă. Multe dintre trenurile de mare viteză frînează acum la primul tremur seismic. Planurile construcţiilor trebuie supervizate mai atent, în special în Tokyo, care este situat pe sau lîngă mai multe falii periculoase. Dar ţara a fost zguduită în ultimele luni de un scandal: în timp ce autorităţile se prefăceau că nu văd, constructori corupţi au ridicat zeci de structuri mult prea fragile pentru a rezista la cutremure. Ocupanţii acestora au avut noroc că scandalul a izbucnit înaintea inevitabilului seism care va urma.

 

Scepticismul lui Geller nu este doar o manifestare a francheţei americane. Hideki Shimamura, expert în cutremure de la Universitatea Musashino Gakuin, de lîngă Tokyo, este aproape la fel de direct în exprimare. “Poate că fenomenul de prealunecare există, dar eu mă îndoiesc” –  spune el, adăugînd că puţini cercetători sînt dispuşi să pună sub semnul întrebării preocuparea pentru zona Tokai, de teamă să nu-şi piardă finanţarea. Situaţia poate avea consecinţe fatale – spune el: înainte de cutremurul din Kobe, care în 1995 a ucis 6.400 de persoane, puţini locuitori sau oficiali din Kobe bănuiau că sînt vulnerabili. Cutremurele erau în principal problema altora – aflaţi mai departe, spre est, în Tokai. “Ei nu s-au pregătit” –  spune Shimamura.Robert Geller, un geofizician american care lucrează la nici un kilometru distanţă, în Şcoala de Ştiinţe a Universităţii din Tokyo, este mai puţin circumspect. Geller trăieşte în Japonia de cîteva decenii, făcîndu-şi din “demitizarea predicţiilor seismice” , după cum le numeşte el, un hobby pasionant. El numeşte programul de predicţie “ştiinţă bazată pe credinţă “. “Nu s-a verificat niciodată dacă prealunecarea se produce în cazul unui cutremur adevărat” – adaugă el.Totuşi, nici unul dintre experţii în cutremurul Tokai nu descrie acest scenariu cu prea multă convingere. Dacă îi strîngi cu uşa, recunosc că nu au certitudini. Yamaoka şi Kato, de exemplu, sînt amîndoi bătăioşi cînd e vorba de prealunecare, dar admit că aceasta ar putea fi prea mică pentru a putea fi detectată.

Guvernul are un întreg plan de acţiune, construit în jurul ideii de “prealunecare”. Aparate care măsoară tensiunea acumulată sînt introduse în pămînt în toată zona Tokai. Dacă unul sau două asemenea contoare semnalează anomalii, oamenii de ştiinţă se întrunesc, iar şcolile îşi trimit elevii acasă. Trei anomalii vor pune ţara în stare de alertă. Poliţia, soldaţii şi pompierii vor da fuga spre graniţa regiunii vulnerabile. Primul-ministru va ţine un discurs, anunţînd că un cutremur este iminent. Pe afişele care detaliază planul apare desenat un prim-ministru care stă la birou cu mîinile încrucişate şi cu un aer foarte îngrijorat, dar stăpîn pe situaţie. Naoyuki Kato, un alt expert de la Institutul de Cercetări Seismologice, spune că a făcut experimente care arată cum, înainte ca fractura să cedeze, se produce inevitabil o mică alunecare. El crede că ceea ce se întîmplă în laborator la scară mică se va întîmpla şi cu o falie lungă de sute de kilometri, care coboară mult în scoarţa Pămîntului chiar înainte de producerea următorului mare cutremur.

Pînă în acest moment, povestea cu Tokai este mai mult o prognoză decît o predicţie. Dar o predicţie exactă a locului şi a momentului ar fi mult mai utilă pentru cei care concep planurile situaţiei de criză. Astfel s-a creat ideea de “prealunecare”, o noţiune despre care scepticii spun că este parţial ştiinţă şi parţial dorinţă.La Institutul de Cercetări Seismologice, Keiji Doi, care se ocupă de informarea publicului, prezintă scenariul complet. Terenul din apropiere de Shizuoka se scufundă spre sinclinal cu aproximativ cinci milimetri pe an, indicînd faptul că aici se acumulează tensiuni. “Este iminentă producerea unui cutremur, după părerea noastră” –  spune Doi.

Există într-adevăr o graniţă între plăcile tectonice, numită Sinclinalul Nankai, aflată în largul coastei Insulei Honshu, unde placa Filipinelor se scufundă sub Japonia. Această graniţă tectonică a generat cutremure de mare putere o dată la 100 sau 150 de ani. Două secţiuni ale faliei, situate una lîngă cealaltă, s-au rupt în 1944 şi 1946. Dar secţiunea Tokai nu a mai produs nici un cutremur major din 1854. Teoria susţine că a sosit momentul ca această porţiune a zonei de subducţie să-şi elibereze tensiunea acumulată.Oamenii de ştiinţă au estimat că numărul morţilor ar fi între 7.900 şi 9.200 pentru un cutremur care s-ar produce fără avertisment, la o oră mică a dimineţii. Pagubele materiale estimate: pînă la 310 miliarde de dolari. La centrul de pregătire pentru cutremurul Tokai, din Shizuoka, o hartă prezintă cele 6.449 de locaţii unde se vor produce alunecări de teren. O altă hartă arată unde se află cele 58.402 case care ar putea arde în incendiile provocate de cutremur. Totul este trecut în revistă în mod remarcabil. Nu a mai rămas decît ca seismul să se şi producă.

De fapt, Japonia şi-a botezat deja următorul mare seism: cutremurul Tokai. Guvernul a identificat şi delimitat prin lege regiunea exactă ce va fi afectată – o regiune situată de-a lungul coastei Pacificului, la aproximativ 150 de kilometri sud-vest de Tokyo. După ce în zona Tokai s-au produs mai multe cutremure mici în anii 1970, oamenii de ştiinţă au prognozat că aici ar fi iminent un cutremur puternic. Guvernul japonez a emis o lege în 1978, dînd undă verde pregătirilor pentru cutremurul Tokai.În Japonia, oamenii de ştiinţă ai guvernului spun că au lămurit această chestiune. Cutremurele nu se produc aleatoriu. Urmează un anumit model. Sînt precedate de anumite semne. Guvernul ştie unde este cel mai probabil să se producă un cutremur mare în Japonia. Aceasta este ţara unde trenurile ajung la timp, iar cutremurele ar trebui să se comporte la fel. “Noi credem că este posibil să prezicem cutremurele” –  spune Koshun Yamaoka, un om de ştiinţă de la Institutul de Cercetări Seismologice al Universităţii din Tokyo.

“Într-un fel, testăm posibilitatea de a prezice cutremurele” –  spune Mark Zoback, de la Universitatea Stanford, membru al echipei de foraj. Despre controversa între “haotic”  şi “liniar” , el spune că “noi sîntem cei care încearcă să afle care tabără are dreptate. Nu vreau să fiu ipocrit, dar cred că multe dintre aceste poziţii sînt susţinute mai degrabă de convingerile oamenilor, decît de date.”  Mai mult decît sonda nu ar putea face decît un om care ar coborî în adîncurile faliei, însă nici măcar sonda nu poate duce instrumentele pînă la 10 kilometri adîncime, unde încep multe dintre cutremurele puternice.

Dar ştiinţa merge mai departe – şi sapă mai adînc. Parkfieldul încă mai e plin de seismometre şi staţii GPS, iar acum există chiar şi acea instalaţie de foraj, înaltă de 55 de metri. La sfîrşitul verii, în 2005, sonda străpunsese falia şi atinsese adîncimea maximă posibilă, de trei kilometri.Mai dezamăgitoare pentru oamenii de ştiinţă a fost lipsa oricăror semne prevestitoare. Au studiat atent toate datele şi nu au reuşit să găsească nici o dovadă că ceva neobişnuit s-ar fi produs pe falie înainte de fractura din 28 septembrie. Poate că s-a produs o modificare foarte mică în tensiunea din scoarţă, cu o zi înainte de cutremur – dar nici măcar asta nu era o certitudine. S-a răspîndit ideea neliniştitoare că n-ai ce-i face, chestiile astea sînt pur şi simplu imprevizibile, aleatorii, ciudate.”Am ratat cutremurul din Parkfield cu mai bine de zece ani – şi ăsta era un cutremur într-un pahar cu apă” –  a spus David Jackson, de la UCLA, din tabăra haosului.

Oamenii de ştiinţă au monitorizat falia în toate felurile posibile, sperînd să detecteze vreun semn de tensiune acumulată, apă în mişcare sau orice alt semn care precede un cutremur. Dar, an după an, cutremurul a refuzat să se producă. A devenit un motiv de jenă pentru toţi cei care susţineau că există un tipar după care se produc cutremurele. În sfîrşit, pe 28 septembrie 2004 s-a produs un cutremur de magnitudine 6,  dar epicentrul său era situat la cîţiva kilometri mai la sud de Parkfield. Un aparat de fotografiat fusese instalat ca să  surprindă falia fracturîndu-se pe direcţia nord-sud, dar aceasta s-a rupt pe direcţia sud-nord.Parkfield îşi arogă dreptul la glorie prin cutremure. La Cafeneaua Parkfield există o inscripţie care glăsuieşte: “Dacă simţiţi un tremur sau zguduitura, băgaţi-vă sub masă şi terminaţi friptura.” De fapt, cutremurele de aici nu sînt prea puternice. De obicei au în jur de 6 grade magnitudine. Au existat însă un şir întreg. După cel din 1966,  cercetătorii şi-au dat seama că aceste cutremure au loc destul de regulat, cam o dată la 22 de ani, şi, drept urmare, la începutul anilor 1980 s-a răspîndit ideea că ar trebui să se producă un nou cutremur în Parkfield în jurul anului 1988.

“Cînd e vorba de falii, nu-ţi permiţi luxul de a meşteri sub capotă ca să vezi ce şi cum” – scrie seismologul de la USGS Susan Hough în cartea ei Earthshaking science  (Ştiinţa care zguduie Pămîntul). Dar unii oameni de ştiinţă tot vor să arunce pe furiş o privire. Ideea lor: să foreze în Falia San Andreas. Să găsească cea mai lungă sondă de foraj din California şi să înfigă uriaşele tuburi de oţel în străfundurile faliei, să coboare acolo diverse dispozitive care să ia mostre de rocă şi să-i înregistreze modificările. Acest proiect se derulează lîngă Parkfield, un sat situat într-o vale prăfoasă din centrul Californiei.

Faliile din apropiere adaugă un nou nivel de incertitudine. Sus, în Munţii Santa Cruz, din apropiere de Palo Alto, poţi să stai pe Falia San Andreas, nu departe de epicentrul cutremurului de 6,9 grade magnitudine care a zguduit Loma Prieta în 1989. Cutremurul acela a fost suficient de puternic încît să distrugă autostrăzi şi poduri, să ucidă zeci de oameni, dar nu a fracturat deloc suprafaţa Pămîntului. Nici pînă în prezent nu se ştie sigur cît de mult este vinovată pentru acest cutremur Falia San Andreas sau poate o alta, dintre cele necunoscute.În Peninsula Point Reyes, o mînă de uscat aflată la nord de San Francisco, Tina Niemi sapă în căutarea unui răspuns. În turba şi sedimentele compacte dintr-un şanţ săpat de-a curmezişul faliei, geologul de la Universitatea din Missouri distinge o fractură uşoară, o linie care traversează peretele tranşeului din stînga sus pînă în dreapta jos. Linia nu este perfect dreaptă; ea are un traseu neregulat. Împreună cu alte indicii, aceste abateri capricioase sugerează că ceva a zdruncinat aici solul de 12 ori în ultimii 3.000 de ani. Niemi nu vede tipare simple atunci cînd e vorba de cutremure – nici în timp, nici ca magnitudine. “Datele noastre susţin mai degrabă ideea unui model pentru evenimente neregulate” –  spune ea.

 

Oamenii de ştiinţă ca Prentice şi-ar dori mult să afle cînd anume s-a produs un cutremur puternic pe Falia San Andreas înainte de 1906. Uneori citeşti că falia se fracturează la fiecare 150 sau 200 sau 250 de ani, dar acestea nu sînt date exacte. Sînt doar presupuneri bine documentate.La un secol după ce Lawson şi echipa sa au cutreierat California, cercetătorii încă reperează urmele active ale faliei. M-am alăturat lui Carol Prentice, de la US Geological Survey, din Menlo Park, care a tot cutreierat aceste păduri dese de sequoia din nordul Californiei. Ea foloseşte o nouă tehnologie, numită LIDAR, care depistează contururile terenului cu ajutorul aerofotogrametriei cu laser. Înarmată cu fotografii şi hărţi, Carol cutreieră pădurea, observînd orice trăsătură care ar putea dezvălui locaţia exactă a faliei: bălţi formate în teren prăbuşit, cursuri de apă abătute din drum, garduri deplasate. A găsit chiar şi ceea ce pare a fi o buturugă de sequoia despicată pur şi simplu de marele cutremur. Prentice o ia printr-un tufiş atît de des şi de încîlcit, încît trebuie să merg tîrîş. O întreb ce s-ar întîmpla dacă falia s-ar rupe chiar sub noi, aici, în hăţişuri.  “Ar fi formidabil dacă ne-ar prinde aici –  spune ea. Mi-ar plăcea grozav. N-ai putea să te ţii pe picioare. Ai pica în fund. Şi probabil că ai vedea pămîntul “sfîşiindu-se şi ondulîndu-se ritmic”.”  Cita din raportul Lawson.

Deşi este probabil cea mai celebră falie de pe planetă, San Andreas este adesea, în mod ciudat, greu de găsit. Şi-a croit un traseu enigmatic, printr-o topografie extrem de diversă. Uneori este evidentă – văzută de deasupra Cîmpiei Carrizo, în sudul Californiei centrale, de pildă, unde arată ca un fermoar, sau la Thousand Palms, în Deşertul Mojave, unde palmierii se aliniază ordonat ca să soarbă din apa izvorîtă din linia faliei. De obicei însă San Andreas stă ascunsă în peisaj, o prezenţă obscură. Cauţi linia faliei şi te gîndeşti: “Asta e? Sau asta? Să fie aici graniţa dintre două enorme plăci tectonice, dintre care una se întinde pînă în Japonia şi alta ajunge pînă în mijlocul Oceanului Atlantic? Sau mă aflu într-un şanţ oarecare?” 

La un moment dat, Falia San Andreas va trăi un alt proces de relaxare. Cînd se va întîmpla acest lucru, în pofida tuturor previziunilor, măsurătorilor şi conferinţelor ştiinţifice, aproape toată lumea va fi luată prin surprindere.Dar, cu excepţia secţiunii numite “zona de deplasare” , din centrul Californiei, Falia San Andreas este blocată. În jurul oraşului San Francisco nu s-a mai clintit din 1906. În nordul Los Angelesului, o porţiune lungă a faliei este înţepenită din 1857. În apropiere de Palm Springs, nu s-a mai produs activitate la nivelul faliei aproximativ din anul 1680.Lawson, Reid şi colegii lor nu au avut cum să înţeleagă sursa fundamentală a forţelor care generează cutremurele. Dar la sfîrşitul anilor ’60, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că scoarţa Pămîntului este împărţită în aproximativ 15 plăci tectonice, care se deplasează constant, pe măsură ce pe fundul oceanului se formează noi roci, iar scoarţa veche se scufundă în interiorul Pămîntului, în zonele de subducţie, aflate la mare adîncime în ocean. Dintr-odată a apărut limpede că Himalaya era locul unde India se izbise de Asia. Iar San Andreas nu era doar o lungă falie recurentă: era marginea unei plăci tectonice, locul unde placa nord-americană şi cea din Pacific se mişcă încet una pe lîngă cealaltă, în ritmul – măsurat cu exactitate prin GPS – de cinci centimetri pe an.

În cursul investigaţiei, un om de ştiinţă, pe nume Harry Fielding Reid, şi-a dat seama de ce se produc cutremurele. Reid a studiat toate rapoartele cu privire la mişcările pămîntului, drumurile şi gardurile deplasate de falie şi a formulat conceptul esenţial de “recul elastic”. Suprafaţa Pămîntului nu este perfect rigidă. Se îndoaie. Terenul aflat la o anumită distanţă de o falie se va întinde treptat în direcţie opusă, dar falia în sine va rămîne închisă, supusă unor tensiuni tot mai mari. În final, falia cedează şi pămîntul e proiectat violent înapoi, eliberînd tensiunea acumulată. Un cutremur – spune Bill Ellsworth, din cadrul US Geological Survey, din Menlo Park, California – este “un proces de relaxare”, cel puţin din punctul de vedere al planetei.

Dar cutremurele sînt momente pline de învăţături. Cînd incendiile s-au stins şi în San Francisco au început lucrările de reconstrucţie, Lawson şi o echipă de colegi au pornit să rezolve misterul Marelui Cutremur. Ei au mers, efectiv, pe urma de pămînt răscolit, aşa-numita “urmă de cîrtiţă”,  lăsată de fractura faliei, trecînd peste curţi şi pajişti. Au continuat să meargă spre sud o mie de kilometri, citind peisajul şi descoperind secţiunile nefracturate ale faliei. Aceasta continua fără oprire, ajungînd tocmai pînă la Los Angeles. În 1908, echipa a publicat celebrul raport Lawson, care prezenta această despicătură în scoarţa Pămîntului, cu detalii fotografice vii.

Evenimentul a declanşat un fel de război împotriva cutremurelor, folosind armele ştiinţei. Pînă la cutremurul din San Francisco, geologii nu erau siguri ce legătură există între falii şi cutremure. Mulţi credeau că faliile sînt efectele secundare ale cutremurelor, nu sursa acestora. Marele geolog Andrew Lawson, de la Berkeley, descoperise Falia San Andreas cu mai bine de un deceniu înainte, numind-o astfel după Valea San Andreas – şi poate chiar după propriul său nume. Dar el o considera o simplă crăpătură în pămînt, un fleac cu o lungime nu mai mare de 20 de kilometri, răspunzătoare pentru valea îngustă care adăposteşte Lacul San Andreas şi Lacul de Acumulare Crystal Springs, din Peninsula San Francisco.

Nu a fost, nici pe departe, cel mai cumplit cutremur din istorie, însă a fost spectaculos. Nu numai că a înălţat pămîntul şi a doborît clădirile, dar a rupt conductele de apă, lăsîndu-i pe locuitorii oraşului San Francisco complet descoperiţi atunci cînd casele lor victoriene, cartierele comerciale aglomerate, depozitele şi opera au luat foc şi au ars pînă la temelii. Nimeni nu ştie exact cîţi oameni au murit, dar cifra estimată este de 3.000.Un cutremur desface o falie cu viteza de trei kilometri pe secundă. Acesta a izbucnit şi în nord, şi în sud. În anumite locuri, fisura a măsurat doar doi metri, dar în alte părţi pămîntul s-a deplasat cu 5 metri într-o fracţiune de secundă. Falia s-a rupt pe o lungime de 435 de kilometri, de la Shelter Cove pînă sus, în ţinutul pădurilor de sequoia din nordul Californiei, iar în sud pînă la vechiul oraş misionar San Juan Bautista.Totul s-a schimbat însă în dimineaţa următoare, la ora 5:12, cînd barurile în sfîrşit se goliseră. Ceva s-a petrecut la mare adîncime sub fundul oceanului, chiar în apropierea Podului Golden Gate, lîngă canalul de navigaţie. De-a lungul unei fisuri străvechi în Pămînt, două lespezi de rocă au început să se deplaseze în direcţii opuse.

Încercăm acest lucru încă de cînd Pămîntul a umilit oraşul San Francisco. În aprilie 1906, aici era centrul puterii comerciale şi financiare a Vestului, un creuzet al marilor succese, un loc absolut decadent ca reputaţie, splendid după orice definiţie, cu aproximativ 400.000 de cetăţeni şi probabil cam tot atîtea baruri. Celebrul Enrico Caruso a cîntat la operă în seara zilei de 17 aprilie. În mod sigur – ne spunem noi, străduindu-ne din răsputeri să fim convingători – trebuie să existe o metodă de a impune ordinea şi buna purtare pe acest teren alunecos.

Străbat păduri-fantomă, în care copaci morţi povestesc despre tsunamiuri produse cu mult timp în urmă. Alcătuiesc hărţi cu stîncile aflate în echilibru precar, pentru a vedea unde s-a zguduit pămîntul în trecut şi cît de violent. Sapă şanţuri de-a curmezişul faliilor, căutînd urma activă. Au legat atît de mulţi senzori de zonele cu falii, încît Pămîntul arată ca un pacient din salonul de terapie intensivă.Transformarea prognozelor în predicţii – “se estimează că un cutremur cu magnitudinea de 7 grade se va produce aici peste trei zile” – este poate imposibilă, dar oamenii de ştiinţă fac tot ce pot pentru a rezolva misterele cutremurelor. Sparg stînci în laboratoare, studiind modul în care se comportă roca la presiune. Totuşi, pentru moment, prezicerea cutremurelor rămîne o chestiune de mit şi fabulaţii, în care păsările, şerpii, peştii şi iepuraşii ar “adulmeca” într-un fel sau altul calamitatea. Ceea ce stă în puterea oamenilor de ştiinţă la ora actuală este să întocmească hărţi bune ale zonelor de falie şi să afle care dintre ele ar fi probabil să se fractureze. Şi să facă prognoze. O prognoză ar putea spune că, într-un anumit număr de ani, există o anumită probabilitate ca un cutremur de o anumită magnitudine să se producă într-un anumit loc. Şi că ar trebui să vă fixaţi bine casa de fundaţie şi boilerul de perete.

Dezbaterea “ordonat”  versus “haotic”  nu este o simplă ciondăneală ezoterică între cercetători. Cutremurele omoară oameni. Spulberă oraşe. Tsunamiul din 26 decembrie 2004, declanşat de un uriaş seism, a secerat peste 220.000 de vieţi. Cutremurul cu magnitudinea de 7,6 grade produs în octombrie anul trecut în Kashmir a ucis cel puţin 73.000 de persoane. Probabil un milion de oameni ar fi ucişi sau răniţi dacă un cutremur puternic ar dărîma structurile înalte, neconsolidate, din Teheran, Kabul sau Istanbul. Una dintre cele mai mari economii ale lumii, Japonia, se sprijină cu nelinişte pe o intersecţie, violentă din punct de vedere seismic, între mai multe plăci tectonice. Un cutremur puternic produs pe una dintre faliile ascunse sub Los Angeles ar putea ucide zece mii de oameni. Un tsunami ar putea devasta coasta pacifică de nord-vest. Chiar şi oraşul New York ar putea fi zguduit de un cutremur.

Şi iată şi marea întrebare: există tipare, reguli clare şi regularităţi în producerea cutremurelor? Sau acestea se produc, pur şi simplu, aleatoriu şi haotic? Poate – după cum spune seismologul Robert Nadeau, de la Berkeley – “caracterul aleatoriu e dat, în mare parte, de lipsa de cunoştinţe”. Dar orice hartă seismologică arată că faliile nu urmăresc linii clare, ordonate, pe suprafaţa peisajului. Există locuri, cum ar fi sudul Californiei, în care aceste hărţi arată ca un parbriz spart. Toată scoarţa aceea fisurată, instabilă, clocoteşte de tensiune acumulată. Cînd o falie se deplasează, poate transfera presiune asupra altor falii. Seismologul David Jackson, de la UCLA, un lider al taberei haosului, spune că domeniul ştiinţei cutremurelor “abia începe să recunoască nivelul acesta de complexitate”.La unele dintre cele mai simple întrebări despre cutremure încă e foarte greu de răspuns. De ce încep? Ce le face să se oprească? Tinde oare falia să alunece cu puţin înainte de a se fractura în mod catastrofal, dezvăluindu-şi intenţia malefică? De ce unele cutremure mici se amplifică, devenind cutremure mari, în timp ce altele rămîn mici?

Au trecut o sută de ani de la ultimul mare cutremur din California, cel din 1906, de la San Francisco, care a contribuit la naşterea ştiinţei moderne a cutremurelor. Un secol mai tîrziu, avem o teorie de mare succes, numită tectonica plăcilor, care explică de ce se produc cutremure de tipul celui din 1906, dar şi de ce se deplasează continentele, de ce se ridică munţii şi de ce  vulcanii mărginesc Cercul de Foc al Pacificului. Este posibil ca teoria tectonicii plăcilor să fie unul dintre marile triumfuri ale minţii umane, răspunsul dat de geologie la teoria evoluţiei, formulată de biologie. Totuşi oamenii de ştiinţă încă nu pot să spună cînd se va produce un cutremur. Nu pot nici măcar să estimeze cît de cît.Avem aici una dintre principalele probleme cu cutremurele: acestea refuză să funcţioneze după fusul orar al omenirii. Faliile generatoare de cutremure au un obicei urît de a combina răbdarea cu impulsivitatea. Aşteaptă ce aşteaptă, apoi se clatină.
Dar, desigur, nimeni dintre cei de pe teren nu stă cu gîndul la cutremur. Este o zi fierbinte de vară, cu cîteva săptămîni înainte de începutul sezonului. Jucătorii sînt preocupaţi să-şi formeze echipa şi să-i învingă pe cei de la Stanford.O mare parte din stadion este construită pe un teren moale, care amplifică undele seismice. “La un cutremur – spune Allen -, este posibil ca terenul să devină complet instabil.”  Asta nu înseamnă că jucătorii s-ar scufunda ca într-o piftie tremurătoare. Pur şi simplu ar fi doborîţi la pămînt, placaţi  de cutremur.Allen predă cel mai vechi curs de la Berkeley despre cutremure. El şi-l intitulează Cutremurele din ograda ta. Denumirea este cum nu se poate mai potrivită, pentru că Hayward este o falie extrem de periculoasă. Nu a generat nici un cutremur major din 1868. Este posibil să-l declanşeze cît de curînd. Dar Allen îmi subliniază principala problemă: faliile nu doar alunecă, ci se şi “rup”. Se “fracturează”. Deplasarea se produce în văzul tuturor, dar ruptura, fractura, hurducătura – cutremurul – te loveşte pe neaşteptate.

Cercetătorii ştiu acum că falia Hayward alunecă – se deplasează încet, dar sigur, milimetru cu milimetru. La marginea stadionului, un profesor de la Berkeley, pe nume Richard Allen, îmi arată rezultatele a 80 de ani de asemenea alunecări: o deplasare de 10 centimetri în beton, bandajată, deloc elegant, cu o bandă de metal ruginit. Sîntem amîndoi puţin amuzaţi. Ce orgoliu să construieşti un stadion pe o falie!Prin anii 1920, cînd arhitecţii desenau planurile unui mare stadion de fotbal pentru universitatea-simbol a statului California, au refuzat să lase o imperfecţiune geologică să le stea în cale. Ştiinţa cutremurelor era încă la începuturi, dar se pare că arhitecţii şi-au dat seama că Hayward este o falie, un loc unde două bucăţi din scoarţa Pămîntului se mişcă una pe lîngă cealaltă. Ca urmare, ei au construit vitejeşte stadionul din două jumătăţi, ca o boabă de cafea tăiată în două de o linie, mai exact falia. Fiecare jumătate a stadionului se putea mişca independent, ridicîndu-se pe scoarţa schimbătoare fără nici o problemă.

Apoi, falia trece pe sub stadion. O hartă o prezintă despărţind stîlpii porţii din extremitatea nordică. După aceea, străbate terenul spre extremitatea sudică şi pleacă mai departe, în josul străzii, pe direcţia Oakland.Falia Hayward, o fisură prelungă şi mortală în scoarţa Pămîntului, taie poalele Dealurilor Berkeley şi străbate apoi campusul Universităţii din California. Trece pe sub un amfiteatru şi cîteva cămine – nu e grav, aici stau cei din anul întîi  -, o coteşte spre treptele de beton de lîngă Stadionul Memorial California. Poţi să încaleci practic pe falie, cu un picior pe o treaptă şi cu celălalt pe cea de dedesubt.

Acest articol a fost publicat în numărul din aprilie 2006 al revistei National Geographic



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*