Domesticirea dronelor

Foto: Joe McNally

Aeronavele fără pilot și-au dovedit abilitățile împotriva Al-Qaeda. Acum, ele ar putea intra în acțiune pe frontul de acasă: patrulând frontierele, urmărind infractorii, stropind recoltele. Și poate chiar supraveghindu-ne pe toți?

Text: John Horgan
Foto: Joe McNally

La marginea unui câmp de lucernă uscat de lângă Grand Junction, în Colorado, ajutorul de șerif Derek Johnson, un tânăr bine legat, tuns militărește, privește cu ochii mijiți spre un punct care se târăște pe cerul strălucitor. Nu e nici vultur, nici cioară, ci un Șoim (Falcon) – un nou brand de vehicul aerian fără pilot (UAV), sau dronă, pe care Johnson îl pilotează. Biroul șerifului de aici, din Ținutul Mesa, un podiș plin de ferme agricole și zootehnice, împrejmuit de munți de culoarea fildeșului, evaluează potențialul acestui Falcon de a repera turiști rătăciți sau infractori fugari. Laptopul așezat pe masă, în fața lui Johnson, afișează imaginile filmate de dronă pe o autostradă din apropiere.

Din spatele lui Johnson, proiectantul dronei, Chris Miser, îl urmărește cum urmărește Falconul. Miser, un tip sobru, cu brațele încrucișate și cu ochelarii de soare pe creștetul complet ras, e un fost căpitan de aviație care a lucrat cu drone militare înainte de a-și da demisia în 2007, ca să-și întemeieze propria companie în Aurora, Colorado. Falconul are o anvergură de 2,5 metri, dar cântărește doar 4 kg. Are un motor electric și transportă două camere de filmat rotative, de zi și în infraroșu, și un pilot automat cu GPS. Suficient de sofisticat încât să nu poată fi exportat decât cu permisiunea guvernului SUA, acest Falcon este – după spusele lui Miser – comparabil cu Raven, o dronă militară cu lansare manuală, dar mult mai ieftin. Planul lui Miser este să vândă două drone, plus echipamentul, cam la prețul unei mașini de patrulă.

O lege semnată de președintele Barack Obama în februarie 2012 cere Administrației Federale a Aviației (FAA) ca, până pe 30 septembrie 2015, să deschidă spațiul național al SUA pentru drone. Însă deocamdată Ținutul Mesa, cu cerul său liber, este una dintre puținele jurisdicții care au autorizație FAA pentru astfel de zboruri.  Biroul șerifului are o dronă-elicopter de un metru lungime, numită Draganflyer, care se poate menține în aer doar 20 de minute.

În schimb, Falcon poate zbura o oră și e ușor de manevrat. „E suficient să-i introduci coordonatele și apoi zboară singur“ – spune Benjamin Miller, de la biroul șerifului, care se ocupă de programul aparatelor aeriene fără pilot. Ca să poată naviga, Johnson introduce altitudinea și viteza dorite în laptop, apoi dă click pe diverse ținte afișate pe o hartă digitală. Pilotul automat face restul. Ca să lansezi Falconul, îl azvârli pur și simplu în aer. Un accelerometru pornește elicea abia după ce „pasărea“ și-a luat zborul, ca să nu facă felii mâna care o lansează.

Duhoarea răspândită de o fabrică de procesare a cărnii din apropiere plutește peste câmpul cu lucernă. „Hai să-i spunem să aterizeze“ – îi zice Miser lui Johnson. După ce ajutorul șerifului tastează ceva pe laptop, Falconul coboară, deschide o parașută de un portocaliu țipător și plutește încetișor spre pământ, aterizând la doar câțiva metri de locul pe care a dat clic Johnson. „Raven nu poate face așa ceva“ – spune mândru Miser.

Născute la 11 septembrie 2001

Acum 12 ani, doar două comunități erau interesate de drone. Cei care aveau drept hobby zborul cu miniavioane sau elicoptere controlate prin radio. Și armata, care derula misiuni de supraveghere cu aparate de zbor fără pilot, precum General Atomics Predator.

Apoi a venit 11 septembrie 2001, după care SUA au invadat Afganistanul și Irakul, iar dronele au devenit rapid un instrument esențial al forțelor armate americane. Pentagonul a dotat cu rachete Predatorul și un avion de supraveghere mai mare, tot fără pilot, denumit Reaper, astfel încât cei care le pilotau – stând în birourile lor din Nevada sau New York – să poată să și distrugă, nu doar să spioneze, ținte aflate la mii de kilometri distanță. Firmele aerospațiale au scos pe piață mai multe drone de dimensiuni mai mici, cu cipuri tot mai inteligente și senzori tot mai sensibili, dotate cu camere, dar și cu instrumente care măsoară chimicalele, patogenii sau radioactivitatea din aer.

SUA au desfășurat peste 11.000 de drone militare, deși în 2002 aveau mai puțin de 200. Ele îndeplinesc o multitudine de misiuni, salvând în același timp vieți și fonduri americane. În decurs de o generație, ar putea ajunge să înlocuiască cele mai multe aeronave militare cu echipaj uman – spune John Pike, specialist în apărare al grupului de experți GlobalSecurity.org. Pike bănuiește că F-35 Lightning II, în curs de dezvoltare la Lockheed Martin, ar putea fi „ultimul avion de vânătoare cu scaun autocatapultat, pentru că și acest model ar putea fi transformat într-o dronă.“

Cel puțin alte 50 de țări au drone, iar unele, inclusiv China, Israelul și Iranul, au propriii producători. Companiile de aviație, dar și universitățile și cercetătorii guvernamentali, proiectează o armată întreagă de aeronave ale viitorului, variind ca dimensiuni de la colibri și molii robotizate, până la Phantom Eye, creat de Boeing, un gigant alimentat cu hidrogen, având o anvergură de 45 de metri și autonomie de croazieră de până la 4 zile, la altitudinea de 20.000 de metri.

Peste o mie de companii, de la mici „începători“, ca firma lui Miser, până la marii contractori din domeniul apărării, au intrat în afacerile cu drone, iar unele încearcă să le îndrepte spre lumea civilă. Cele de tip Predator îi ajută deja pe agenții de la Vamă și Protecția Granițelor să repereze contrabandiștii și imigranții ilegali care încearcă să pătrundă în SUA. Global Hawks, dronele operate de NASA, înregistrează date atmosferice și monitorizează uragane. Dronele i-au ajutat pe cercetători să adune date despre vulcani în Costa Rica, despre siturile arheologice din Rusia și Peru și despre inundațiile din Dakota de Nord.

Până acum, doar vreo zece secții de poliție, inclusiv cele din Miami și Seattle, au solicitat FAA permise de zbor pentru drone. Dar adepții acestei tehnologii – care în general preferă termenul UAV pentru vehicule aeriene fără pilot – spun că toate cele 18.000 de unități ale forțelor de ordine din SUA le-ar putea deveni clienți. Ei speră că UAV-urile vor deveni în scurt timp esențiale și pentru agricultură (monitorizarea și erbicidarea culturilor, găsirea vitelor rătăcite), jurnalism (urmărirea unor evenimente publice sau a intimității vedetelor), prognoze meteo sau controlul traficului. „Doar cerul e deasupra noastră, și asta la propriu – spune Bill Borgia, inginer la Lockheed Martin. După ce UAV-urile vor ajunge în mâna potențialilor utilizatori, aceștia le vor găsi numeroase aplicații interesante.“

Susținătorii dronelor cred că obstacolul cel mai mare îl reprezintă Regulamentul FAA, care impune restricții ferme zborurilor efectuate de companii private și agenții guvernamentale (dar nu și de persoane private care au acest hobby). Chiar și cu permis FAA, operatorii nu pot ridica UAV-uri la altitudini mai mari de 120 m și nu se pot apropia de aeroporturi sau de alte zone cu trafic aerian aglomerat și trebuie să mențină contactul vizual cu dronele. Toate acestea s-ar putea schimba însă sub incidența noii legi, care cere FAA să permită „integrarea în condiții de siguranță“ a UAV-urilor în spațiul aerian al SUA.

Dacă FAA își va relaxa regulile – spune Mark Brown –, piața civilă pentru drone, și în special pentru dronele tactice, de mici dimensiuni și cu costuri reduse, ar putea în scurt timp să pună în umbră vânzările pentru armată, care în 2011 au depășit trei miliarde de dolari. Brown, un fost astronaut devenit acum consultant aerospațial în Dayton, Ohio, face eforturi ca să-i apropie pe fabricanții de drone de potențialii lor clienți. Succesul UAV-urilor militare – afirmă el – a creat „un apetit pentru tot mai multe și mai multe“. Prezentarea realizată de Brown în PowerPoint se numește „În pragul unui vis“.

Visul din Dayton

Febra dronelor se face în mod deosebit simțită în Dayton, leagănul aviației americane, căminul fraților Wright și al Bazei Forțelor Aeriene Wright-Patterson. Chiar înainte de recenta recesiune, Dayton avea probleme. În ultimul deceniu, mai multe companii mari, printre care și General Motors, și-au închis operațiunile din zonă. Dar aeroportul din Dayton e plin de reclame pentru companii aerospațiale. Un panou publicitar pentru Predator Mission Aircrew Training System prezintă doi bărbați în costume de zbor, privind cu stoicism în niște monitoare de computer. Orașul e plin de producători de drone. „E una dintre puținele industrii noi care au șanse să crească rapid“ – spune Brown.

Unul dintre acești întreprinzători este Donald Smith, un fost tehnician de aviație al marinei, un tip cu păr roșcat, barbișon și aspect ca de urs. Compania lui, UA Vision, produce o dronă cu aripă delta, denumită The Spear (Lancea). Făcută din spumă polistirenică învelită în țesătură din fibră de carbon sau materiale textile, Spear poate avea diverse dimensiuni. Cea mai mică are o anvergură de un metru și cântărește sub 2 kg. Seamănă cu un bombardier B-1 de jucărie. Smith crede că ar putea fi folosită pentru a urmări șeptelul sau animalele de companie, animalele sălbatice sau chiar pacienții cu  Alzheimer, practic orice sau pe oricine ar fi echipat cu un dispozitiv de identificare radio care să poată fi citit de la distanță.

Pe strada de lângă fabrica UA Vision, un lucrător lansează drona, iar Smith preia controlul, pilotând-o printr-un  dispozitiv manual. Drona se avântă în sus, aproape ieșind din raza noastră vizuală, revine în picaj, face spirale și loopinguri, trece pe deasupra unui teren viran de peste drum și apoi încetinește până când pare să rămână nemișcată deasupra noastră. Smith îmi adresează un rânjet larg. „Avionul ăsta e capabil de acrobații aeriene complete“ – spune el.

La câțiva kilometri distanță, la Wright-Patterson, se află Institutul de Tehnologie al Forțelor Aeriene, un centru de cercetări militare în domeniul dronelor. O statuie de bronz a unui Icar înaripat și destul de răvășit împodobește intrarea – simbol al îndrăznelii aviatorilor, dar și al erorilor catastrofale de navigație. Într-unul dintre laboratoare, John Raquet, un civil cu chelie și ochelari, concepe un nou sistem de navigare pentru drone.

GPS-ul e vulnerabil – îmi explică el. Semnalele lui pot fi blocate de clădiri sau perturbate în mod deliberat. În decembrie 2011, când o dronă a CIA s-a prăbușit în Iran, autoritățile locale au susținut că o deturnaseră, conectându-se la sistemul ei GPS. Echipa lui Raquet lucrează la un sistem care ar permite unei drone să navigheze și vizual, ca un pilot uman, folosind o cameră combinată cu un software care recunoaște modele. Scopul laboratorului – subliniază în mod repetat Raquet – este să creeze „sisteme în care să poți avea încredere“.

El spune că o dronă echipată cu sistemul lui de navigare vizuală ar putea chiar să recunoască firele de înaltă tensiune și să se alimenteze de acolo cu electricitate, reîncărcându-și bateriile din zbor. (Însă acest lucru ar echivala cu un furt, deci Raquet nu-l recomandă civililor.) El îmi demonstrează figura cu o dronă pătrățoasă, cu rotoare la colțuri. La prima încercare, drona, bâzâind ca un cuib de viespi furioase, se răstoarnă. La a doua, se izbește de un zid. „Asta demonstrează cât de necesară e încrederea“ – spune Raquet cu un zâmbet ușor forțat. În sfârșit, dispozitivul cu patru rotoare se ridică în aer clătinându-se și târăște un cârlig peste cablul întins dintr-un capăt în celălalt al încăperii.

Ceva mai departe, pe același coridor unde se află laboratorul lui Raquet, Richard Cobb încearcă să facă drone care „rămân ascunse sub ochii noștri“. DARPA, Agenția pentru Proiecte Avansate de Cercetare în Domeniul Apărării, îi provoacă pe cercetători să construiască drone care să imite dimensiunile și comportamentul insectelor și al păsărilor. Răspunsul lui Cobb este un fluture robotic, echipat cu aripi din fibră de carbon și un poliester foarte rezistent, Mylar. Motoare piezoelectrice fac aripile să bată de 30 de ori pe secundă, atât de rapid încât abia se văd. Dar pentru a confecționa drone de mărimea unor gâze, care să se mențină în aer mai mult de câteva minute, va fi nevoie ca tehnologia bateriilor să înregistreze progrese uriașe. Cobb estimează că asta va dura mai mult de un deceniu.

Cu toate acestea, Forțele Aeriene ale SUA au construit deja un „microaerodrom“ la Wright-Patterson, pentru testele de zbor ale dronelor mici. E o încăpere cavernoasă – cu o suprafață de aproximativ 350 de metri pătrați și peste 10 m înălțime – cu pereții capitonați. Cercetătorii de aici, ale căror studii sunt în mare parte strict secrete, nu mă lasă să urmăresc un test de zbor, dar îmi prezintă un videoclip animat cu micro-UAV-uri ca niște gângănii cu aripi și multe picioare. Dronele roiesc pe alei, se târăsc pe pervazuri de ferestre și se cocoață pe cabluri electrice. Una dintre ele se furișează după un bărbat încruntat, care ține o armă în mână, și-l împușcă în cap. Clipul video se încheie cu concluzia: „Discrete, atotprezente, letale: microvehiculele aeriene.“

Ce anume  – s-ar putea întreba cineva – i-ar putea împiedica pe teroriști și criminali să pună mâna pe o astfel de dronă letală? Deși autoritățile americane discută rareori în public despre această amenințare, o privesc cu multă seriozitate. Gruparea islamistă militantă Hezbollah, cu sediul în Liban, declară că a obținut drone din Iran. În noiembrie 2012, un tribunal federal a condamnat un bărbat din Massachusetts la 17 ani de închisoare pentru că a conspirat să atace Washingtonul cu drone încărcate cu explozibil C-4.

Exerciții derulate de agențiile de securitate sugerează că apărarea în fața dronelor de mici dimensiuni este foarte dificilă. În cadrul unui program denumit Black Dart (Săgeata Neagră), o minidronă de 1 metru lungime a testat capacitățile defensive ale unui poligon militar. Un material video filmat de pe dronă arată o dâră de fum în depărtare, din care iese un punctuleț care crește rapid, înainte să treacă, șuierând inofensiv, pe lângă cameră. „Punctulețul“ era o rachetă sol-aer care își rata ținta. Într-un al doilea material video, un avion de vânătoare F-16 zboară rapid pe lângă dronă, fără s-o repereze.

Unii ingineri susțin că răspunsul la amenințarea dronelor ar fi să existe și mai multe drone. „Noul domeniu este anti-UAV“ – spune Stephen Griffiths, inginer pentru firma de avionică Procerus Technologies, din Utah. Sistemele de vizualizare artificială concepute de Procerus ar permite unui UAV să repereze și să distrugă un altul, fie printr-o coliziune cu impact puternic, fie trăgând asupra lui. „Dacă poți să visezi la așa ceva – spune Griffiths –, înseamnă că se poate.“ În final, e posibil ca dronele să devină suficient de inteligente ca să opereze autonom, cu supervizare umană minimă. Dar Griffiths consideră că tot oamenii vor decide, în final, dacă să atace sau nu.

Coșmar pentru alții

Chiar controlate de operatori versați și bine intenționați, dronele tot pot să reprezinte un risc și acesta este motivul de îngrijorare pentru FAA. Rapoartele de siguranță referitoare la drone nu sunt deloc liniștitoare. Din 2001 până în prezent, conform datelor Forțelor Aeriene ale SUA, trei dintre principalele sale modele de UAV –Predator, Global Hawk și Reaper – au fost implicate în cel puțin 120 de „incidente“, dintre care 76 au dus la distrugerea dronelor. Statisticile nu includ și drone operate de alte divizii ale armatei sau de CIA. Nu includ nici atacuri ale dronelor care au ucis în mod accidental civili ori soldați americani sau aliați.

Chiar și unii dintre susținătorii lor insistă că dronele ar trebui să devină mult mai fiabile înainte de a fi răspândite pe scară largă în spațiul aerian al SUA. „Nimeni nu ar trebui să aibă resentimente față de misiunea FAA de garantare a securității acestor vehicule, chiar dacă implică niște costuri suplimentare semnificative pentru UAV-uri“ – spune Richard Scudder, șeful unui laborator de la Universitatea din Dayton care testează prototipuri. Un singur accident grav – subliniază Scudder –, ca, de pildă, o dronă lovind un copil care se joacă în spatele casei, ar putea da cu mulți ani înapoi această industrie. „Dacă o dăm în bară acum cu această tehnologie – spune el –, o să fie urât de tot.“

O dronă care s-ar prăbuși în curtea unei locuințe ar fi o chestie urâtă. O dronă care s-ar izbi de un avion de pasageri ar fi ceva mult mai grav. În Dayton, compania Defense Research Associates (DRA) lucrează la un sistem de detectare și evitare care ar fi mai ieftin și mai compact decât un radar – spune Andrew White, managerul acestui proiect de la DRA. Principiul este simplu: o cameră reperează un obiect ale cărui dimensiuni cresc rapid și trimite un semnal către pilotul automat, care scoate UAV-ul din calea pericolului. Dispozitivul DRA – sugerează White – ar putea preveni coliziunile de tipul celei produse în 2011 în Afganistan, când o dronă Shadow de 180 kg s-a izbit de un avion de transport C-130 Hercules. Avionul a reușit totuși să aterizeze în condiții de siguranță, cu drona înfiptă într-o aripă.

Perspectiva ca într-o bună zi văzduhul Americii să fie plin de drone ridică și alte motive de îngrijorare decât cele legate de siguranță. Sunt alarmați și cei care apără intimitatea. Senzorii cu infraroșii și frecvențe radio utilizați de armată nu sunt obstrucționați de nori sau de frunzișul copacilor, ba pot chiar să detecteze oameni aflați în clădiri – după cum mi-au spus mai multe surse. Și senzorii disponibili comercial sunt extrem de sensibili. În Colorado, Chris Miser desprinde camera cu infraroșii de pe Falcon, o îndreaptă spre mine și mă roagă să-mi așez puțin mâna pe piept. Câteva secunde mai târziu, imaginea live a camerei încă înregistrează căldura lăsată de amprenta mâinii pe tricoul meu.

În ultimii ani ai ocupației americane din Irak, vehicule aeriene fără pilot au monitorizat Bagdadul zi și noapte, transformând întregul oraș în echivalentul unui magazin plin de camere de supraveghere. După un atentat cu bombă, autoritățile SUA puteau derula înregistrările video pentru a-i depista pe atacatori în ascunzătorile lor. Această metodă se numește supraveghere permanentă. Uniunea Americană pentru Libertăți Civile (ACLU) se teme că, pe măsură ce dronele vor deveni tot mai ieftine și mai fiabile, forțele de ordine vor fi tentate să-i supravegheze tot mai persistent pe cetățenii americani. Al Patrulea Amendament din Constituția SUA îi protejează pe americani de „percheziții și confiscări nerezonabile“, dar nu e foarte clar cum îl vor aplica tribunalele în cazul dronelor.

Jay Stanley, de la ACLU, are chiar și un „scenariu de coșmar“, în care, pentru început, dronele susțin razii și urmăriri „în mare parte rezonabile“, derulate de către poliție. În scurt timp însă rețele întregi de drone conectate la computere „devin capabile să urmărească automat mai multe vehicule și persoane care se deplasează printr-un oraș“, la fel cum rețeaua de telefonie mobilă transferă apelurile din antenă în antenă. Coșmarul atinge un punct culminant când autoritățile combină înregistrările video ale dronelor cu urmărirea telefoanelor mobile pentru a alcătui baze de date cu traseele de rutină ale cetățenilor – baze de date în care pot mai apoi să caute comportamente suspecte. Coșmarul lui Stanley nici măcar nu include posibilitatea ca dronele poliției să fie înarmate.

Cine conduce, de fapt?

Ideea că o invenție ar putea scăpa de sub control, proliferând indiferent dacă este sau nu benefică pentru umanitate, este de multă vreme o spaimă constantă a epocii industriale, și nu fără motiv. Armele nucleare sunt doar un exemplu; gândiți-vă ce efect au avut automobilele asupra peisajului nostru, în ultimul secol. În plus, ar fi corect să ne întrebăm cine conduce, de fapt: noi sau ele? Cei mai mulți ar spune că, privind în ansamblu, mașinile au adus beneficii omenirii. Peste un secol, s-ar putea crede același lucru și despre drone, dacă luăm din timp măsuri ca să controlăm riscurile.

În biroul șerifului din Ținutul Mesa, Benjamin Miller spune că nu e câtuși de puțin interesat de dronele dotate cu arme. „Eu vreau să salvez, nu să curm vieți“ – spune el. Și Chris Miser e de aceeași părere. Pe vremea când lucra în Forțele Aeriene, a contribuit la proiectarea și întreținerea dronelor letale, inclusiv a modelului Switchblade, care încape într-un rucsac și poartă explozibil cât o grenadă. Dar Falcon – anticipează Miser – ar putea fi utilizat în misiuni de salvare. Și-l imaginează găsind, să spunem, un copil dintr-o tabără care s-a rătăcit. Succese de acest tip – spune el – ar demonstra ce valoare are Falcon și l-ar ajuta să aibă „un sentiment mult mai bun față de ceea ce fac“.

Articolul a apărut în ediția National Geographic din martie 2013.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*