Muşcătura care vindecă

Şerpi, ouă de şarpe şi şopărle la macerat în vin de orez, într-un local din satul Le Mat. Localnicii spun că băuturile alină durerea, menţin organele sănătoase şi cresc virilitatea.

Cercetătorii descoperă potenţialul medical al veninului.

Text: Jennifer S. Holland
Foto: Mattias Klum

Michael s-a hotărât să înoate puţin. Era în concediu cu familia în Guerrero, Mexic, şi era o căldură oribilă. Şi-a luat şortul de pe scaunul pe care era pus la uscat, l-a tras pe el şi a sărit în piscină. În locul unei senzaţii răcoroase, o durere sfâşietoare l-a străpuns în spatele coapsei. Smulgându-şi şortul, a sărit gol din piscină, cu piciorul arzând.

În spatele lui, mergea pe apă o creatură mică, urâtă şi galbenă. A scos-o într-o cutie de plastic, iar îngrijitorul casei l-a dus repede la clinica locală a Crucii Roşii, unde doctorii au identificat imediat atacatorul: un Centruroides sculpturatus, scorpionul-scoarţă-de-copac-de-Arizona, una dintre cele mai veninoase specii din America de Nord. Durerea atroce provocată de o înţepătură este urmată de obicei de ceva asemănător cu nişte şocuri electrice care zdruncină corpul. Uneori, victimele mor.

Din fericire pentru Michael (care m-a rugat să nu-i dezvălui numele întreg), scorpionul cu pricina este comun în zonă, iar antidotul era disponibil. I s-a făcut o injecţie şi a fost externat câteva ore mai târziu. Cam în 30 de ore, durerea a dispărut.

Nimeni nu şi-ar fi putut însă imagina urmarea. Timp de opt ani, Michael îndurase o afecţiune numită spondilită anchilozantă, o boală autoimună cronică a scheletului, un fel de artrită a coloanei vertebrale. Nu se ştie ce anume o declanşează. În cazurile cele mai grave, vertebrele fuzionează, lăsându-l pe pacient gârbovit şi în chinuri pentru totdeauna. „Mă durea spatele în fiecare dimineaţă, iar în timpul crizelor era atât de groaznic, încât nu puteam nici să merg“ – spune el.

Însă la câteva zile după înţepătura scorpionului, durerea a dispărut, iar acum, după doi ani, practic nu mai are dureri şi a întrerupt aproape complet medicaţia. Fiind el însuşi doctor, Michael n-ar vrea să exagereze rolul veninului de scorpion în remisia bolii sale. Totuşi – spune el – „dacă durerea ar reveni, aş lăsa scorpionul să mă înţepe din nou.“

Veninul – chestia care picură din colţii sau acele vieţuitoarelor care pândesc drumeţii pe poteci sau se ascund în pivniţă sau sub grămada de lemne – este cel mai eficient ucigaş din natură. Veninul este extraordinar de perfecţionat pentru a imobiliza instantaneu un corp. Lichidul complex este plin cu proteine şi peptide toxice – nişte lanţuri scurte de aminoacizi asemănătoare cu proteinele. Moleculele pot avea ţinte şi efecte diferite, însă lucrează împreună pentru efectul maxim. Unele atacă sistemul nervos, inducând pareza prin blocarea mesajelor dintre nervi şi muşchi. Altele rod moleculele, astfel încât celulele şi ţesuturile se prăbuşesc. Veninul poate ucide coagulând sângele şi oprind inima sau împiedicând coagularea şi declanşând o hemoragie fatală.

Toate veninurile au proprietăţi multiple şi îndeplinesc sarcini multiple. (Diferenţa dintre venin şi otravă constă în faptul că veninul este injectat, adicăintrodus la înţepare în victime prin părţi ale corpului specializate, pe când otrava este ingerată.) Se pot transmite zeci, chiar sute de toxine cu o singură muşcătură, unele având efecte redundante, în altele unice. În cursa de înarmare evolutivă dintre prădător şi pradă, armele şi mijloacele de apărare sunt permanent îmbunătăţite. Pot rezulta amestecuri extrem de puternice: închipuie-ţi că administrezi otravă unui adversar, apoi îl înjunghii cu un cuţit, apoi îl termini cu un glonţ în cap. Aşa lucrează veninul.

Can Van Thanh, de 20 de ani, zace paralizat la un spital din Hanoi după ce a fost muşcat de un krait veninos. Echipa lui Takacs a comandat antidot din Thailanda iar tânărul şi-a revenit.

În mod ironic, proprietăţile care fac ca veninul să fie mortal sunt aceleaşi care îl fac atât de valoros pentru medicină. Multe toxine din venin ţintesc aceleaşi molecule care trebuie controlate pentru tratarea bolilor. Veninul acţionează rapid şi foarte precis. Componentele sale active – acele peptide şi proteine cu rol de toxine şi enzime – ţintesc anumite molecule, potrivindu-se în ele ca nişte chei în încuietori. Majoritatea medicamentelor funcţionează în acelaşi mod, potrivindu-se şi controlând încuietorile moleculare pentru a opri efectele negative. Este dificil de găsit toxina care loveşte doar o anumită ţintă, însă din venin s-au obţinut deja medicamente importante pentru boli cardiace şi diabet. Într-un deceniu, ar putea fi disponibile noi tratamente pentru bolile autoimune, cancer şi durere.

„Nu vorbim doar despre câteva medicamente noi, ci despre clase întregi de medicamente“ – spune toxicologul şi herpetologul Zoltan Takacs, nou explorator al National Geographic Society. Deocamdată, a fost analizată valoarea medicală a mai puţin de o mie de toxine şi deja au ajuns pe piaţă vreo douăsprezece medicamente. „S-ar putea să fie peste 20 de milioane de toxine din venin care aşteaptă să fie analizate – spune Takacs. Este colosal. Veninul a deschis căi cu totul noi în farmacologie.“

Toxinele din venin şi sursele de otravă ne oferă şi o imagine clară despre modul în care funcţionează proteinele care controlează multe dintre funcţiile celulare esenţiale ale corpului. De pildă, studiile despre otrava mortală numită tetrodotoxină (TTX) din peştele-balon au dezvăluit informaţii detaliate despre felul în care comunică celulele nervoase.

„Suntem motivaţi să căutăm noi compuşi pentru a reduce suferinţa omenească – mi-a spus Angel Yanagihara, de la Universitatea din Hawaii. Dar în timpul ăsta, poţi descoperi lucruri surprinzătoare.“ Parţial motivată de o înţepătură de viespe-de-mare, suferită în urmă cu 15 ani, Yanagihara a descoperit, în tubuleţele care conţin venin de meduză, un agent care ar putea vindeca rănile. „Nu avea nicio legătură cu veninul în sine – a spus ea. Studiind îndeaproape un animal otrăvitor, am aflat ceva cu mult dincolo de aşteptările mele.“

Peste 100.000 de animale au ajuns prin evoluţie să producă venin, precum şi glandele care îl conţin şi instrumentele prin care îl elimină: şerpi, scorpioni, păianjeni, câteva şopârle, albine, vieţuitoare marine precum caracatiţele, numeroase specii de peşti şi melcii din genul Conus.  Masculul de ornitorinc, care are venin în pinteni, este unul dintre puţinele mamifere otrăvitoare. Veninul şi componentele sale au apărut independent, fără încetare, la grupuri diferite de animale. Compoziţia veninului unei singure specii de şerpi diferă de la un loc la altul şi între adulţi şi puii lor. Veninul unui şarpe se poate chiar schimba prin alimentaţie.

Deşi evoluţia perfecţionează aceşti compuşi de peste o sută de milioane de ani, arhitectura moleculară a veninului există de mult mai mult timp. Natura ia molecule-cheie din corp – din sânge, creier, tractul digestiv şi din alte părţi – şi le redirecţionează ca ajutoare pentru vânat sau apărare. „Este logic ca natura să folosească structura care există deja – spune Takacs. Pentru a face ca o toxină să distrugă sistemul nervos, cel mai eficient este să ia de la creier un model care  funcţionează deja în acel sistem, să facă nişte mici schimbări şi, poftim: acum e toxină.“

Nu orice venin ucide, desigur – la albine e un mijloc de apărare nonletal, iar ornitorincul mascul îl foloseşte pentru a le arăta masculilor rivali cine este şeful în timpul sezonului de împerechere. Însă, în general, e folosit pentru a ucide sau cel puţin a imobiliza următoarea pradă. Oamenii sunt adesea victime întâmplătoare. Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că, în fiecare an, cam cinci milioane de înţepături ucid 100.000 de oameni, deşi numărul real este presupus a fi mult mai mare. În zonele rurale din ţările în curs de dezvoltare, unde se produc cele mai multe înţepături, este posibil ca victimele să nu aibă acces la tratament sau să aleagă terapii tradiţionale şi, prin urmare, nu ajung în statistici.

Takacs, de 44 de ani, născut în Ungaria şi a cărui voce sună precum cauciucurile pe pietriş, a părăsit recent Universitatea din Chicago pentru a lansa World Toxin Bank. Când nu lucrează în laboratorul său, poate fi găsit luptându-se cu vipere-pufăitoare în Sudanul de Sud, luând eşantioane de la şerpi-krait din Vietnam sau extrăgând veninul viperelor-de-Gabon  în Congo. Scopul lui este să strângă structuri ADN pentru „colecţii de toxine“ care, în cele din urmă, ar putea include componentele din veninul tuturor animalelor de pe Pământ.

Misiunea lui îl poartă şi pe mare. De departe, micuţa insulă de corali Mabualau, mărginită de copaci, situată la vreo 13 km est de Viti Levu, insula principală din Fiji, pare un paradis tropical. De aproape, mii de corbi-de-mare, fregate şi pescăruşi umplu copacii şi cerul. Excrementele lor transformă apa puţin adâncă     într-un lichid alb fetid, a cărui duhoare mi se strecoară cumva până în fundul gâtlejului. Înainte să apucăm să ne ancorăm bărcuţa, Takacs sare peste bord şi merge prin apă la ţărm.

Şarpele-de-mare-cu-buze-galbene, o reptilă albastru-argintie cu solzi netezi şi dungi de zebră, trăieşte aici, unduindu-se pe fundul nisipos al mării. Aceşti şerpi, care trăiesc şi în apă, şi pe uscat, au nevoie de aer pentru a respira, aşa că urcă pe malurile dure de coral şi calcar ale insulei. Se încolăcesc sub cochilii  şi frunziş ca să-şi digere hrana şi, o dată la câteva luni, năpârlesc.

Ei se hrănesc aproape exclusiv cu murene, iar veninul lor neurotoxic a evoluat în consecinţă. Murenele sunt mari, puternice şi cu dinţii ascuţiţi şi sunt greu de scos din vizuinile lor. „Şarpele are nevoie de un venin puternic şi rapid, îndreptat spre organe vitale, ca să poată prinde hrana cu un risc mic de a se răni“ – spune Takacs. Veninul şarpelui şi mijloacele de apărare ale  murenei se află într-o competiţie evolutivă de o veşnicie – spune el.

Recifele adăpostesc şi anemone-de-mare veninoase, caracatiţa-cu-inele-albastre şi o mulţime de peşti care scuipă toxine despre care nu se ştiu multe. Şi cele peste 600 de specii de melci din genul Conus, frumoşi ca nişte bijuterii, fiecare producând un venin unic şi mortal, uneori suficient de tare pentru a ucide un om cu o singură  înţepătură. (Indiferent cât de frumos arată, nu pune niciodată un astfel de melc Conus în buzunar.)

După o scufundare la mică adâncime, Takacs se plimbă la marginea apei cu o comoară în mâini: un şarpe-de-mare ce se zvârcolea într-o mănuşă şi un melc Conus cât pumnul în cealaltă. „Cele mai grozave din câte poate oferi marea – spune el rânjind. Am sute de toxine în mâini.“ Cochilia de melc este un mozaic superb de pete maro pe alb. După ce îi admir descoperirile, Takacs pune melcul într-un recipient plin cu apă de mare, pentru a fi examinat mai târziu. Prioritatea lui sunt şerpii.

Mereu echipat cu o trusă de prelevare, Takacs instalează în barcă un laborator de teren: recipiente cu capac, tuburi pline cu conservanţi, seringi şi ace, o pensă pentru prelevarea de ţesuturi, o cameră foto pentru documentarea modelelor de pe fiecare animal şi o mănuşă mare neagră. Şarpele-de-mare e destul de pasiv, aşa că şansele de a fi muşcat sunt aproape nule. Dar Takacs poartă oricum mănuşa. Este alergic la venin, care, pe lângă efectele paralizante obişnuite, i-ar provoca şi un şoc anafilactic. Este alergic şi la antidot, produs cu ser de la cai, prin urmare e incredibil că a supravieţuit unui număr total de şase muşcături de şarpe.

Dau o mână de ajutor ţinând şarpele de  coadă, cu burta în sus. Takacs îl apucă de capătul care muşcă, îl întinde pe toată lungimea şi îşi trece un deget de-a lungul corpului, căutând inima. Când o găseşte, pulsând sub  piele cam la o treime din lungime de la cap, introduce cu grijă un ac şi ia sânge. Taie şi un fragment de ţesut din coadă şi îi face câteva poze înainte de a-l duce înapoi în apă şi de a-l privi cum se îndepărtează înotând.

Takacs procesează astfel o mulţime de şerpi în zilele petrecute pe apă. Şi de câte ori întâlnim pescari din partea locului, merge cu barca să-i întrebe despre şerpii-de-mare pe care i-au văzut, sperând să existe şi alte specii în zonă. „Să mă anunţaţi dacă îl vedeţi pe cel cu dungi galbene şi negre.“ – le spune el. Într-adevăr, într-o zi a fost chemat la doc, unde un şarpe-de-mare cu gâtul subţire aştepta într-o găleată. Takacs este cunoscut pentru faptul că a pus sate întregi să caute şerpi.

În Fiji şi oriunde mai strânge animale veninoase, Takacs îşi măreşte colecţia de venin. Între timp, în laborator identifică variaţii în alcătuirea toxinelor între specii, în interiorul speciilor şi chiar în interiorul populaţiilor. De asemenea, cercetează ce anume le face pe animale rezistente la propriul venin – informaţii care ar putea ajuta la obţinerea unor mai bune  medicamente derivate din venin.

Am fost surprinsă că Takacs nu extrage venin de la kraitul-de-mare, însă a explicat că ADN-ul îi fundamentează munca. Veninul în sine poate oferi informaţii importante, dar când ai ţesut, „îl poţi duce acasă şi poţi extrage structura moleculară a întregului animal, inclusiv majoritatea toxinelor sale“ – spune Takacs. Fiecare toxină este exprimată de o genă, iar genele pot fi copiate şi modificate. „Putem face o grămadă o dată, iar apoi ne permitem luxul de a modifica toxinele aşa cum vrem noi şi de a analiza rapid pentru a vedea care versiune are efectele cele mai promiţătoare.“

La Universitatea din Chicago, Takacs a participat la inventarea sistemului Designer Toxins, care permite cercetătorilor să facă variaţii ale originalelor din natură recombinând toxinele şi comparându-le valorile terapeutice. Designer Toxins conţine milioanele de ani de înţelepciune evolutivă păstrată în veninuri. Asta permite crearea unui număr mare de variante (peste un milion până acum), eficientizând eforturile de creare a medicamentelor. „Explorăm biodiversitatea moleculară din natură“ – spune Takacs.

Leacurile bazate pe venin nu sunt o idee nouă. Apar, de exemplu, în texte sanscrite din secolul al II-lea d.Hr., iar în preajma anului 67 î.Hr., regele Pontului, Mitridate VI, un duşman al Romei care se ocupa cu toxicologia, a fost, zice-se,  chipurile salvat de două ori pe câmpul de luptă de nişte şamani, care i-au pus pe răni venin de viperă-de-fâneaţă. (Veninul cristalizat de la şerpi este acum un produs de export pentru Azerbaidjan). Veninul de cobră, aplicat timp de secole în medicina tradiţională chineză şi în cea indiană, a fost prezentat Occidentului în anii 1830 ca remediu homeopatic împotriva durerii. Materia Medica a lui John Henry Clarke, publicată pe la 1900, spune despre venin că alină multe suferinţe, chiar şi pe cele cauzate de venin. „Ar trebui întotdeauna să încercăm să folosim pentru a vindeca acelaşi medicament care a produs simptomele“ – scria autorul. Printre aplicările clinice ale veninului de cobră diluat cu atenţie se numărau: „Angină pectorală. Astm. Dismenie. Rinită alergică. Durere de cap. Afecţiuni cardiace. Strictura spasmodică  a esofagului. Afecţiuni ale ovarelor. Ciumă… Durere în gât.“ Dar atenţie, scria: „Doza curativă ≤este≥ foarte aproape de limita dozei patogene.“ Pe un teren atât de delicat, medicii din trecut probabil le grăbeau moartea pacienţilor tot atât de des – sau poate chiar mai des – pe cât le prelungeau viaţa.

 

 

Această cobră care împroaşcă venin e unul din numeroşii şerpi crescuţi în rezervoare de beton în satul Le Mat, Hanoi. Şerpii sunt comercializaţi pentru consum în toată Asia de Sud-Est.

Ştiinţa transformării veninurilor în leacuri a luat avânt în anii ’60, când un medic englez pe nume Hugh Alistair Reid a sugerat că veninul de viperă-cu-gropiţe-malaeziană ar putea fi folosit împotriva trombozei venoase profunde. El descoperise că una dintre toxinele şarpelui, o proteină numită ancrod, scoate o proteină fibroasă din sânge, prevenind coagularea. Arvin, un medicament anticoagulant derivat din veninul de viperă-cu-gropiţe-braziliană, a ajuns în clinicile din Europa în 1968. În prezent, Arvinul este înlocuit de alte anticoagulante din venin de viperă.

Veninul viperei-cu-gropiţe a dus la crearea în anii ’70 a unei clase de medicamente numite inhibitori ACE, folosiţi pe scară largă împotriva hipertensiunii. Cercetătorii au început prin a se întreba de ce lucrătorii de pe plantaţiile de banane din Brazilia care erau muşcaţi de aceşti şerpi leşinau cu tensiunea scăzută. Apoi au extras componenta esenţială din venin care scădea tensiunea. Dar managerii companiilor farmaceutice nu erau convinşi că veninul care provine din colţii de şarpe ar salva vieţi omeneşti. Şi nu poţi pur şi simplu să pui veninul într-o pilulă pe care să o dai pacienţilor, aşadar componenta utilă din venin trebuia modificată la nivel molecular – redimensionată şi ajustată pentru a supravieţui mediului dur din sistemul digestiv uman. În cele din urmă, o versiune sintetică a ajuns să fie folosită în studii clinice, iar în 1975 a fost aprobată utilizarea primului medicament oral pentru hipertensiune, captopril. Clasa de medicamente a inhibitorilor ACE inaugurată de captopril tratează în prezent zeci de milioane de oameni din întreaga lume, având vânzări de multe miliarde de dolari.

Darurile moleculare ale animalelor toxice oferă speranţă în lupta împotriva unui număr mare de boli debilitante. Bolnavii cardiaci sunt recunoscători unui şarpe arboricol, mamba-verde-est-african, al cărui venin slăbeşte nervii şi circulaţia sangvină a victimei sale. Cercetătorii de la Clinica Mayo au fuzionat o peptidă-cheie din venin cu o peptidă din celulele din căptuşeala vaselor sangvine umane pentru a crea cenderitide, subiectul unor studii clinice. Acesta este menit nu numai să scadă tensiunea şi să reducă fibroza (creşterea ţesutului conjunctiv în exces) dintr-o inimă slăbită, ci şi să protejeze rinichii de o supraîncărcare cu sare şi apă. „Asta e frumuseţea acestui medicament – spune John Burnett, cercetător al  bolilor cardiovasculare la Mayo. E conceput să le trateze pe ambele.“ O rudă apropiată, mamba-negru, un şarpe a cărui gură deschisă seamănă cu un sicriu şi al cărui venin te poate băga rapid într-unul, conţine o toxină cu un uriaş potenţial de a fi un nou analgezic puternic.

Monştrii-Gila, nişte şopârle cu pielea buboasă, care se găsesc în deşerturile din partea de sud-vest a SUA, mănâncă doar trei mese copioase pe an (depozitând grăsimea în coadă pentru perioada îndelungatei aşteptări), dar glicemia lor rămâne stabilă. În 1992, un endocrinolog, pe nume John Eng, de la Bronx/James J. Peters VA Medical Center, din New York, a identificat o componentă a veninului de Gila care controlează glicemia şi chiar reduce apetitul. Exenatide, un medicament derivat din veninul găsit în saliva acestora, acţionează ca un hormon natural, stimulând celulele să facă faţă excesului de zahăr, dar rămânând inactive atunci când nivelul zahărului este normal. Îi ajută pe diabetici chiar să-şi producă singuri insulina şi să slăbească. Fiindcă există aproape 25 de milioane de oameni suferinzi de diabet de tipul 2 numai în SUA, monstrul-Gila este, nici mai mult, nici mai puţin, decât un supererou medical.

Mamiferele veninoase, deşi rare, au şi ele contribuţia lor. Actualul medicament pentru victimele atacurilor cerebrale ischemice are efect numai dacă este administrat în termen de trei ore. Un medicament bazat pe o toxină anticoagulantă din saliva de liliac-vampir se află acum în studii clinice şi ar prelungi termenul la nouă ore. Chiar şi unele artropode concurează în prezent pe pista care duce de la venin la medicament. Să ne amintim de întâlnirea lui Michael cu scorpionul din Mexic. Takacs, în poate prima lui descoperire revoluţionară realizată cu Designer Toxins, cercetează o toxină nouă, combinată din veninurile a trei specii de scorpion, care blochează în mod selectiv celulele imunitare T, implicate în numeroase boli autoimune. Mai multe companii farmaceutice urmăresc şi ele această pistă.

Între timp, s-a descoperit că o neurotoxină din veninul de scorpion-galben-palestinian se ataşează de suprafaţa celulelor canceroase din creier. Motivul copleşitor pentru care tumorile revin este că doctorii nu pot distinge în mod sigur celulele bune de cele rele la marginea excrescenţei. RMN-ul – cel mai bun instrument de diagnostic disponibil –  nu detectează mase mai mici de un miliard de celule. Asta înseamnă că doctorii trebuie să găsească aceste limite dintre tumori şi ţesutul sănătos „numai după indicii vizuale şi texturale – spune James Olson, de la Centrul de Cercetare a Cancerului Fred Hutchinson, din Seattle, Washington. Este o ştiinţă foarte imperfectă. Celulele de gliom pătrund în ţesutul normal şi uneori fragmente de tumoare rămân în corp.“

Doctorii care tratează gliomul, cea mai comună formă de cancer cerebral, au creat un semnal molecular, prin marcarea clorotoxinei cu un colorant apropiat de infraroşu.  La primul experiment, „colorantul de tumoare – cum numeşte Olson markerul său derivat din scorpion – a luminat frumos cancerul. Literalmente săream în sus de bucurie pentru că ştiam ce potenţial incredibil are.“ Colorantul dezvăluie mase de minimum 200 de celule tumorale. „Poţi vedea cu adevărat tumoarea, aproape celulă cu celulă – spune Olson. Asta va permite chirurgilor să extragă cancerul, poate chiar 100%.“ Studiile clinice cu toxina colorată vor începe anul acesta şi, dacă testele merg bine, colorantul ar putea fi folosit pentru cancerele de prostată, colorectal, pulmonar, mamar, pancreatic şi de piele, precum şi pentru gliom, putând salva sau prelungi milioane de vieţi în fiecare an.

Încă nu au fost aprobate medicamente bazate pe toxine de scorpion, însă aceste toxine reprezintă un foarte variat arsenal chimic. Una ar putea lupta împotriva cancerului, altele ar putea sta la baza unor medicamente cardiace, analgezice, anticonvulsive şi antimalariale. Există chiar şi un posibil pesticid între ele.

Colţii goi ai unui mamba-al-lui-Jameson eliberează toxine care pot duce la pareză respiratorie şi moarte în câteva ore.

Melcii Conus nu au aerul ameninţător al scorpionului, dar, după cum am aflat împreună cu Takacs în Fiji, sub frumuseţea lor se ascunde o fiară. Ei nu au fălci şi nici gheare, ci „doar un braţ foarte fragil pentru a-şi apuca prada – spune Baldomero Olivera, specialist în Conus la Universitatea din Utah. Prin urmare, compensează având 50 sau mai multe componente de venin care acţionează la diferite niveluri.“ Specia Conus purpurascens, care se hrăneşte cu peşte, una dintre preferatele lui Olivera, îşi foloseşte trompa extensibilă încărcată cu venin pentru a năuci un peşte, imobilizându-l într-o clipă. Asta permite mai multor toxine din venin să se răspândească şi să-i distrugă activitatea musculară.

Să fii înţepat de un asemenea melc – spune Olivera – „e ca şi cum ai fi muşcat de o cobră şi ai mânca în acelaşi timp fugu“. (TTX din fugu este de peste o mie de ori mai letal pentru oameni decât cianura.) Melcii Conus „sunt precum nişte mici companii farmaceutice care şi-au inventat propriii compuşi adaptaţi nevoilor lor“ – spune Olivera. Conotoxinele din veninul melcului opresc procesele celulelor nervoase, ceea ce – se pare – este un mod eficient de a masca durerea la oamenii cu cancer în stadiu terminal. Peptidele din veninul de melc, numite conantokine, care au nişte ţinte moleculare extraordinar de precise, sunt testate cu oarecare succes împotriva crizelor de epilepsie. Atât conotoxinele, cât şi conantokinele ar putea proteja împotriva bolilor Alzheimer şi Parkinson, a depresiei şi chiar a dependenţei de nicotină. Până în prezent, cinci compuşi din melci au ajuns să fie folosiţi în studii clinice  şi a rezultat un analgezic asemănător cu morfina – ziconotide. Ziconotide este identic din punct de vedere chimic cu componenta produsă de melc.

O altă creatură marină, anemona-soarelui, are tentacule toxice care năucesc prada, adesea un peşte mic sau un crevete, înainte de a o ingurgita. Dar celulele ei urzicătoare, numite nematociste, împroaşcă un venin care conţine peptide utile la tratarea bolilor autoimune umane. În anii ’90, o echipă condusă de fiziologul George Chandy, de la Universitatea din California, în Irvine, a dezvăluit că una dintre peptide blochează activitatea unei proteine care provoacă inflamaţia. Cercetătorii au reconfigurat peptida într-una pe care au denumit-o ShK-186. Acum, o companie biotehnologică din Seattle, Kineta, o dezvoltă împotriva bolilor autoimune. Ceea ce o face atât de promiţătoare – spune Shawn Iadonato, directorul ştiinţific al companiei, este modul precis în care se leagă doar de celulele bolnave. „Medicamentul nostru este foarte specializat în ţintirea celulelor care acţionează în aceste boli. Alte medicamente sunt problematice deoarece au multe efecte secundare şi îi lasă pe bolnavi vulnerabili în faţa infecţiei şi a cancerului.“

Anemona-soarelui este promiţătoare pentru tratarea unor boli precum scleroza multiplă, artrita reumatoidă, psoriazisul şi lupusul. „Le va îngădui pacienţilor să trăiască o viaţă aproape de normal –  spune Iadonato. Numai că durează mult timp, chiar şi atunci când ai o descoperire revoluţionară. Sunt atâtea căi laterale de urmat pentru a ne asigura că nu există efecte nedorite. Este mult de descompus şi de compus la loc ca să iasă bine.“

Progresele în domenii precum biologia moleculară continuă să le ofere cercetătorilor modalităţi mai bune de a înţelege veninurile şi ţintele acestora. În timp ce altădată companiile farmaceutice se bazau pe noroc, analizând mii de compuşi pentru un anumit efect, opţiunile tehnologice mai avansate de astăzi, precum Designer Toxins, dau detalii mai precise, uşurând modelarea cheilor medicinale pentru a se potrivi în anumite încuietori moleculare. Asta înseamnă că un spray pentru oprirea sângerării derivat din venin de şarpe-brun-australian va salva probabil vieţi la locul accidentelor, iar o peptidă de la mamba va trata într-o zi insuficienţa cardiacă.

Potenţialul medical al veninului este „uluitor“, după cum Zoltan Takacs nu încetează să spună. Dar riscăm să pierdem sursele din care provine mai repede decât îi  putem identifica beneficiile. Şerpii, adaptându-se pentru a umple diverse nişe peste tot pe glob, au elaborat o gamă uimitoare de compuşi veninoşi. Însă şerpii sunt în declin, la fel ca multe alte animale. Şi oceanele sunt sub presiune. Chimia în schimbare ar putea elimina surse promiţătoare de venin, de la melci la caracatiţe.

„În conservarea biodiversităţii din întreaga lume, ar trebui să punem mai mult preţ pe biodiversitatea moleculară“ – spune Takacs. Asta ar pune moleculele din cele mai letale poţiuni naturale în capul listei atunci când se iau deciziile legate de conservare. Şi asta ar salva vieţi.

Articolul a fost publicat în revista National geographic din aprilie 2013



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*