Evoluția dietei

Wande și soțul ei, Mokoa, pleacă să-și caute hrana. Ea folosește un băț cu o lamă în vârf ca să scoată din pământ tuberculii – un aliment de bază al localnicilor, în special în sezonul ploios. El are un topor cu care va scoate fagurii de miere din scorburi și un arc cu săgeți, pentru apărare și vânat. Foto: Matthieu Paley

Dacă am mânca precum strămoșii noștri, am fi oare mai sănătoși? Unii specialiști susțin că omul modern ar trebui să mănânce un meniu din Epoca de Piatră.  Ați putea rămâne uimiți de ce conține.

Text: Ann Gibbons
Foto: Matthieu Paley

E vremea cinei în Câmpia Amazonului, în zonele joase din Bolivia, iar Ana Cuata Maito mestecă într-un terci făcut din banane de gătit și manioc dulce, pe focul care arde mocnit, direct pe podeaua de lut a colibei cu acoperiș de paie, cu urechea ciulită la vocea soțului ei, în timp ce acesta se întoarce din pădure împreună cu costelivul său câine de vânătoare. Alăptându-și fetița de câteva luni în timp ce un băiețel de șapte ani o tot trage de mânecă, pare istovită când îmi spune că speră că soțul ei, Deonicio Nate, va aduce acasă ceva carne în seara respectivă. „Copiii sunt triști când nu avem carne“ – îmi spune Maito prin intermediul unui interpret, alungând țânțarii din jur.

În această zi de ianuarie, Nate a plecat înainte de ivirea zorilor, cu pușca și maceta, ca să înceapă cu noaptea în cap drumul de două ore spre pădurea bătrână. Acolo a scrutat în tăcere frunzișul, căutând maimuțe-capucin- cafenii și coati, mamifere asemănătoare ratonilor, în timp ce câinele lui adulmeca terenul,căutând miros de pecari, un fel de porcușori, sau capibara cărămizii. Cu puțin noroc, Nate putea să găsească unul dintre cele mai mari „pachete“ de carne din junglă: tapirul, un animal cu botul lung și prehensil, cu care râmă în căutarea hranei – muguri și lăstari tineri, ascunși printre ferigile jilave.

Și totuși, în seara asta,  Nate apare din pădure fără pic de carne. La cei 39 de ani ai lui, e un tip energic, care nu pare să se lase prea ușor înfrânt. Când nu vânează, nu pescuiește sau nu împletește frunze de palmier pentru acoperiș, e în pădure, cioplind o canoe nouă dintr-un buștean. Dar când ajunge în sfârșit să se așeze și să-și mănânce terciul dintr-un castron de metal, se plânge că e greu să găsească suficientă carne pentru familia lui: două soții (deloc neobișnuit în trib) și 12 copii. Tăietorii de lemne sperie și pun pe fugă animalele, iar în râu nu poate pescui fiindcă o furtună i-a luat canoea.

Povestea lui seamănă cu poveștile tuturor familiilor pe care le vizitez în Anachere, o comunitate de aproximativ 90 de membri ai străvechiului trib indian tsimane. E sezonul ploios, când e cel mai greu să vânezi sau să pescuiești. Peste 15.000 de indigeni tsimane trăiesc în aproximativ o sută de sate, de-a lungul a două râuri din Câmpia Amazonului, în apropierea orășelului San Borja, piața lor principală, aflată la 360 km de La Paz. Dar până la Anachere faci două zile din San Borja cu o canoe motorizată, scobită, așa încât tsimane care trăiesc acolo încă își iau cea mai mare parte a hranei din pădure, din râu sau din propriile grădini.

Călătoresc împreună cu Asher Rosinger, doctorand și membru al echipei, unul dintre conducătorii grupului fiind antropologul-biolog William Leonard, de la Universitatea de Nord-Vest, care îi studiază pe indienii tsimane ca să afle ce conține regimul lor alimentar într-o pădure ecuatorială. Cercetătorii sunt interesați mai ales de schimbările în starea de sănătate a indienilor, pe măsură ce aceștia se îndepărtează de regimul alimentar tradițional și de stilul de viață activ, începând să comercializeze produsele junglei pentru zahăr, sare, orez, ulei și, în cantități tot mai mari, pentru carne uscată și conserve de sardele. Nu e cercetare pur academică. Descoperirile  antropologilor despre regimul alimentar al indigenilor, de pildă al populației tsimane, ne-ar putea învăța pe toți ce ar fi mai bine să mâncăm.

Rosinger îmi face cunoștință cu un sătean pe nume José Mayer Cunay, de 78 de ani, care, împreună cu fiul lui, Felipe Mayer Lero, 39 de ani, cultivă de peste 30 de ani o grădină îmbelșugată pe malul râului. José ne conduce pe o potecă, trecând pe lângă pomi încărcați de fructe aurii de papaia și mango, ciorchini de banane de gătit și globuri de grepfruturi care se leagănă pe ramuri ca niște cercei grei. Printre tulpinile de porumb și trestie-de-zahăr cresc flori stacojii de heliconia „clește de homar“ și ghimbir sălbatic. „Familia lui José are mai multe fructe ca oricine“ – spune Rosinger.

Și totuși în adăpostul în aer liber al familiei, Catalina, soția lui Felipe, prepară același terci anost ca în toate celelalte gospodării. Când îi întreb dacărecolta din grădină nu-i poate ajuta să depășească perioadele în care au prea puțină carne, Felipe clatină din cap. „Nu avem suficientă hrană sătrăim – spune el. Trebuie să ies la vânătoare și la pescuit. Corpul meu nu vrea să mănânce doar plantele alea.“

Frunze de mușcată prăjite, Creta. Foto: Matthieu Paley

Dacă ne gândim la anul 2050, când vom avea de hrănit încă două miliarde de oameni, întrebarea „care e cel mai bun regim alimentar?“ devine stringentă. Ce vom decide să mâncăm în deceniile următoare va influența dramatic planeta. Mai simplu spus, un regim alimentar bazat pe carne și lactate, un tip de alimentație tot mai răspândit în țările dezvoltate, va pune și mai multă presiune pe resursele lumii decât unul axat pe cereale integrale, nuci și alune, fructe și legume.

Până când agricultura a început să se dezvolte, în urmă cu 10.000 de ani, toți oamenii vânau, culegeau și pescuiau ca să se hrănească. Pe măsură ce culturile agricole s-au răspândit, vânătorii-culegători nomazi au fost alungați treptat de pe cele mai bune terenuri agricole și în final au fost nevoiți să se refugieze în pădurile din Câmpia Amazonului, prin savanele aride din Africa, în insulele îndepărtate din Asia de Sud-Est sau în tundra arctică. Astăzi au mai rămas vânători-culegători doar în câteva triburi risipite prin lume.

Iată de ce oamenii de știință se străduiesc să afle tot ce pot despre acest regim alimentar și stil de viață străvechi, înainte ca ele să dispară. „Vânătorii-culegători nu sunt niște fosile vii“ – spune Alyssa Crittenden, antropolog nutriționist la Universitatea din Nevada, Las Vegas, care studiază regimul alimentar al populației hadza, din Tanzania, unii dintre ultimii vânători-culegători. „Acestea fiind spuse, au mai rămas pe planeta noastră doar câteva populații care își caută hrana în natură. Suntem în criză de timp. Dacă vrem să aflăm orice informație despre stilul de viață nomad, în care oamenii își caută hrana în natură, trebuie să le înregistrăm acum dieta.“

Până acum, studiile despre aceste populații precum indigenii tsimane, inuiții din zona arctică sau tribul hadza au dezvăluit că, în mod tradițional, acești oameni nu suferă de hipertensiune arterială, ateroscleroză sau boli cardiovasculare. „Mulți oameni consideră că există o discordanță între ce mâncăm noi astăzi și ce ajunseseră să mănânce strămoșii noștri, prin evoluție“ – spune paleoantropologul Peter Ungar, de la Universitatea din Arkansas. Ideea că am fi prizonierii unor organisme din Epoca de Piatră ajunse într-o lume a fast-foodului stă la baza nebuniei actuale legate de dietele paleolitice. Popularitatea de care se bucură aceste așa-numite regimuri alimentare din Epoca de Piatră, sau ale omului cavernelor, se bazează pe ipoteza că oamenii moderni au ajuns să mănânce în felul în care o făceau vânătorii-culegători în timpul Paleoliticului, perioadă care a început acum aproximativ 2,6 milioane de ani și s-a încheiat la începutul revoluției agricole, și că genele noastre n-au avut suficient timp să se adapteze la hrana cultivată.

Un regim alimentar din Epoca de Piatră „este unicul tip de alimentație care se potrivește în mod ideal construcției noastre genetice“ – scrie Loren Cordain, nutriționist evoluționist la Universitatea Statului Colorado, în cartea lui The Paleo Diet: Lose Weight and Get Healthy by Eating the Foods You Were Designed to Eat (Dieta paleolitică: Slăbește și fii mai sănătos mâncând hrana care ți-a fost hărăzită). După ce a studiat cum se  hrănesc vânătorii-culegători din zilele noastre și a ajuns la concluzia că 73% dintre aceste societăți obțin din carne mai mult de jumătate din necesarul lor de calorii, Cordain a întocmit propria rețetă paleo: mănâncă din belșug carne slabă și pește, dar evită produsele lactate, leguminoasele și cerealele, adică alimentele introduse în dieta noastră după inventarea agriculturii și a hranei preparate. Susținătorii paleodietei, precum Cordain, susțin că, dacă ne-am mulțumi doar cu hrana pe care o consumau cândva strămoșii noștri vânători-culegători, am putea evita bolile civilizației: afecțiunile cardiace, hipertensiunea arterială, diabetul, cancerul și chiar acneea.

Sună atrăgător. Dar este oare adevărat că am evoluat cu toții astfel încât să avem un regim alimentar bazat pe carne? Atât paleontologii care studiazăfosilele strămoșilor noștri, cât și antropologii care adună detalii despre dieta populațiilor indigene din zilele noastre spun că imaginea e ceva mai complicată. Popularitatea de care se bucură paleodieta – subliniază Ungar și alții – se bazează pe un amestec de inexactități.

Carnea a jucat un rol esențial în evoluția regimului alimentar al oamenilor. Raymond Dart, care în 1924 a descoperit primul strămoș fosil al omenirii, în Africa, a răspândit ideea că primii noștri strămoși vânau carne ca să supraviețuiască în savana africană. În scrierile lui din anii 1950, el îi descrie pe acei oameni drept niște „creaturi carnivore, care hăituiau și prindeau prin violență animale vii, le omorau în bătaie…, își astâmpărau setea neostoită cu sângele cald al victimelor și devorau lacom carnea lor lividă, încă palpitândă.“

Inuiții din Groenlanda au supraviețuit generații la rând mâncând aproape numai carne, într-un peisaj prea dur pentru majoritatea plantelor. Astăzi, piețele le oferă alimente mai diverse, dar apetitul pentru carne rămâne. Foto: Matthieu Paley

Unii oameni de știință consideră că acest consum de carne a jucat un rol esențial în evoluția creierelor mai mari ale strămoșilor noștri, cu aproximativ 2 milioane de ani în urmă. Începând să mănânce carne și măduvă bogată în calorii, în locul regimului alimentar calitativ inferior al primatelor, bazat pe plante, strămoșul nostru direct, Homo erectus, acumula la fiecare masă suficientă energie suplimentară încât să-și poată alimenta un creier mai mare. Digerând mai multe alimente de calitate superioară și mai puține fibre de plante, care sunt voluminoase, acești oameni au ajuns să aibă intestine mult mai mici. Energia eliberată prin micșorarea tractului digestiv putea fi folosită de creierele lor lacome – susține Leslie Aiello, care a propus pentru prima dată această idee în tandem cu paleoantropologul Peter Wheeler. Creierul consumă 20% din energia omului când se odihnește. Prin comparație, creierul unui primat are nevoie de numai 8% din energie. Ceea ce înseamnă că, încă din vremea lui H. erectus, organismul uman a ajuns să depindă de o hrană bogată în calorii – și în special de carne.

Să derulăm pe repede înainte preț de vreo două milioane de ani, până în etapa în care regimul alimentar al omului a ajuns într-un alt punct de cotiturăimportant: inventarea agriculturii. Cultivarea unor cereale ca sorgul, orzul, grâul, porumbul și orezul a creat o sursă de hrană îmbelșugată și previzibilă, permițând soțiilor agricultorilor să nască mai mulți copii, într-un timp mult mai scurt – unul la fiecare 2,5 ani, în loc de unul la fiecare 3,5 ani, cum făceau vânătorii-culegători. S-a produs o explozie demografică și, în scurt timp, cei care cultivau pământul au devenit mai numeroși decât culegătorii.

În ultimul deceniu, antropologii s-au străduit să răspundă la anumite întrebări-cheie despre această tranziție. Oare agricultura a reprezentat cu adevărat un pas înainte pentru sănătatea omului? Nu cumva renunțând la viața de vânători-culegători ca să cultivăm ogoare și să creștem animale am renunțat la un regim alimentar mai sănătos și la un organism mai robust, câștigând în schimb doar securitatea alimentară?

Descriind începuturile agriculturii, antropologul-biolog Clark Spencer Larsen, de la Universitatea Statului Ohio, zugrăvește un tablou destul de sumbru. Când au devenit dependenți de recolte, primii agricultori și-au format un regim alimentar mult mai puțin diversificat nutritiv față de hrana vânătorilor-culegători. Fiindcă mâncau zi de zi aceleași cereale domesticite, primii agricultori au început să aibă carii și să sufere de boli ale parodontului, rareori întâlnite în rândul vânătorilor-culegători – spune Larsen. Când fermierii au început să domesticească animale, acele vaci, oi și capre au devenit surse de lapte și de carne, dar și de paraziți și de noi boli infecțioase. Agricultorii sufereau de deficite de fier și întârzieri în dezvoltare. Treptat, au început săscadăîn înălțime.

Deși erau tot mai mulți ca număr, agricultorii nu aveau în mod clar un stil de viață și un regim alimentar la fel de sănătoase ca ale vânătorilor-culegători. Cât despre fertilitatea lor sporită, Larsen spune că e pur și simplu o dovadă că „nu trebuie să fii sănătos tun ca să poți avea copii“.

Însă adevărata paleodietă nu era formată doar din carne și măduvă. E drept că alimentul cel mai jinduit de vânătorii-culegători din toată lumea este carnea, acești oameni obținând anual din surse animale cam 30% din calorii. Dar mulți dintre ei sunt adesea nevoiți să rabde, mâncând doar câteva bucățele de carne pe săptămână. Studiile mai noi sugerează că dezvoltarea creierului strămoșilor noștri a fost alimentată și de altceva, nu doar de consumul de carne.

Observațiile derulate pe parcursul unui an întreg confirmă că vânătorii-culegători nu se bucură adesea de succes la vânătoare. De exemplu, indigenii hadza și kung, din savana africană, se întorc cu mâinile goale din mai bine de jumătate dintre ieșirile lor la vânătoare cu arcuri și săgeți. Ceea ce sugerează că, pentru strămoșii noștri, trebuie să fi fost și mai greu, fiindcă ei nu aveau astfel de arme. „Lumea crede că hoinărești prin savană și găsești la tot pasul antilope care abia așteaptă să le trosnești în cap“ – spune paleoantropologul Alison Brooks, de la Universitatea George Washington, specialista care studiază populația dobe kung, din Botswana. Nimeni nu consumă carne chiar atât de des, cu excepția zonei arctice, unde inuiții și alte populații locale își iau prin tradiție cam 99% dintre caloriile necesare din carnea de focă, narval și pește.

Deci care era sursa de energie a vânătorilor-culegători, atunci când nu aveau carne? S-a dovedit că „bărbatul-vânător“ era susținut din umbră de „femeia-culegător“. Ajutată de copii, ea asigura un plus de calorii în perioadele dificile. Când carnea, fructele și mierea erau mai greu de găsit, culegătorii recurgeau la „alimentele lăsate în urmă“ – spune Brooks. Populația hadza își ia din plante aproape 70% dintre caloriile necesare. În mod tradițional, indigenii kung se bazează pe tuberculi și nuci-mongongo, pigmeii aka și baka, din Bazinul Congo – pe batate, indienii tsimane și yanomami, din Câmpia Amazonului – pe banane-de-gătit și manioc, iar aborigenii din Australia – pe iarba-nucului și castane-de-apă.

„S-a tot vehiculat povestea că vânătoarea ne definește, iar consumul de carne ne-ar fi făcut oameni – spune Amanda Henry, paleobiolog la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă, din Leipzig. Sincer, cred că varianta asta redă doar jumătate din adevărata poveste. Sigur, acei oameni își doreau carne. Însă de fapt supraviețuiau cu plante.“ Mai mult, Henry a găsit granule de amidon din plante pe dinții unor fosile și pe instrumente de piatră, ceea ce sugerează că e posibil ca oamenii să mănânce cereale și tuberculi de cel puțin 100.000 de ani, adică de suficient de mult timp ca să-și fi format capacitatea de a le tolera.

Un pescar bajau ține strâns caracatița pe care a prins-o cu ostia, plonjând din barcă. În afară de o rețetă preparată cu yucca tocată mărunt, toată hrana populației bajau provine din mare. Foto: Matthieu Paley

Nu e adevărat că evoluția noastră s-a oprit în Paleolitic. Dinții, maxilarele și fețele noastre s-au micșorat, iar ADN-ul nostru s-a schimbat de la inventarea agriculturii încoace. „Mai evoluează oamenii și acum?“ „Da!“ – spune geneticianul Sarah Tishkoff, de la Universitatea din Pennsylvania.

O dovadă izbitoare o constituie toleranța la lactoză. Toți copiii digeră laptele matern când sunt sugari, dar până acum 10.000 de ani, când au început săfie domesticite vitele, copiii înțărcați nu mai aveau nevoie să digere lapte. Ca urmare, organismul lor înceta să mai producă enzima numită lactază, care descompune lactoza în zaharuri simple. După ce oamenii au început să crească vite, a devenit un avantaj enorm să poți digera lapte, iar toleranța la lactoză a evoluat în mod independent la crescătorii de vite din Europa, Orientul Mijlociu și Africa. Grupurile pentru care vitele nu erau o sursă de hrană, cum ar fi chinezii și thailandezii, indienii pima, din partea de sud-vest a Americii, și populația bantu, din Africa de Vest, au rămas cu intoleranță la lactoză.

De asemenea, oamenii au capacități diferite de a extrage zaharurile din alimentele bogate în amidon pe care le mestecă, în funcție de câte copii ale unei anumite gene au moștenit. Populațiile care în mod tradițional mâncau mai multe alimente bogate în amidon, cum sunt indigenii hadza, au mai multe copii ale genei decât iakuții consumatori de carne din Siberia, iar saliva lor îi ajută să descompună amidonul înainte ca alimentele să ajungă în stomac.

Aceste exemple sugerează o parafrază a judecății „ești ceea ce mănânci“. Mai potrivit ar fi să spunem „ești ceea ce au mâncat strămoșii tăi“. Alimentele cu care oamenii pot trăi foarte bine sunt extrem de diverse, în funcție de moștenirea genetică individuală. Dietele tradiționale din zilele noastre includ de la regimul vegetarian al populației jain, din India, până la consumul masiv de carne al inuiților sau de pește al populației bajau, din Malaysia. Indigenii nochmani, de pe Insulele Nicobar, în largul coastei Indiei, își acoperă necesarul de proteine din insecte. „Ceea ce ne face oameni este capacitatea noastră de a ne găsi hrana în aproape orice mediu“ – spune Leonard, unul dintre coordonatorii studiului despre indigenii tsimane.

Studiile sugerează că grupurile indigene încep să aibă probleme când adoptă un stil de viață și o alimentație de tip occidental, renunțând la dietele lor tradiționale. De pildă, diabetul era aproape necunoscut în rândul populației maya din America Centrală până prin anii 1950. După ce s-au orientat spre un regim alimentar vestic, bogat în zahăr, numărul de cazuri de diabet a crescut vertiginos. Păstorii din Siberia, care trăiau în mod tradițional, cum sunt evenk, crescători de reni, sau yakuții, aveau mese bogate în carne, dar puțini se îmbolnăveau de boli de inimă până să devină mai sedentari și săînceapă să consume mai multă hrană luată de pe piață după căderea Uniunii Sovietice. Astăzi, aproape jumătate din populația rurală iakută e supraponderală și aproape o treime suferă de hipertensiune – spune Leonard. La fel, indienii tsimane care consumă alimente cumpărate sunt mai predispuși la diabet decât cei care încă vânează și culeg produse din natură.

Pentru aceia dintre noi ai căror strămoși s-au adaptat la un regim alimentar bazat pe plante și care avem acum joburi ce ne fac să fim legați de scaun la birou, ar fi mai bine să nu mâncăm atât de multă carne ca iakuții. Studii recente confirmă descoperiri mai vechi care arată că, deși oamenii consumăcarne roșie de două milioane de ani, aceasta, ingerată în cantități mari, crește riscul de ateroscleroză și cancer pentru cele mai multe populații, iar vinovate nu sunt doar grăsimile saturate sau colesterolul. Bacteriile din intestinele noastre digeră din carne un nutrient numit L-carnitină. Într-un studiu efectuat pe șoareci, digerarea L-carnitinei a sporit plăcile care îngroașă pereții arterelor. În plus, cercetările au mai arătat că sistemul imunitar uman atacă un zahar din carnea roșie numit Neu5Gc, care provoacă inflamații de nivel scăzut în rândul tinerilor, dar care până la urmă ar putea săprovoace cancer. „Carnea roșie e excelentă, dacă vrei să trăiești până la 45 de ani“ – spune Ajit Varki, de la Universitatea California, din San Diego, autorul coordonator al studiului Neu5Gc.

Mulți paleoantropologi spun că, deși susținătorii paleodietei moderne ne îndeamnă să evităm alimentele nesănătoase, procesate, abundența de carne din acest regim nu corespunde diversității hranei pe care o consumau strămoșii noștri și nici nu ține cont de stilul lor de viață activ, care îi proteja de boli de inimă și diabet. „Ce îi supără pe mulți paleoantropologi este că, în realitate, nu a existat un unic regim alimentar al omului cavernelor“ – spune Leslie Aiello, președinta Fundației Wenner-Gren pentru Studii Antropologice, din orașul New York. Regimul alimentar al omului este vechi de cel puțin douămilioane de ani. Pe atunci existau o groază de oameni ai cavernelor.“

Sfeclă roșie crudă cu portocale, Creta. Foto: Matthieu Paley

Cu alte cuvinte, nu există un regim alimentar ideal pentru oameni. Aiello și Leonard spun că adevărata trăsătură distinctivă a omului ar fi nu apetitul pentru carne, ci capacitatea de a ne adapta la multe habitate și de a combina multe tipuri de hrană, ca să creăm multe regimuri alimentare sănătoase. Din păcate, regimul alimentar occidental modern nu pare să se numere printre ele.

Cel mai recent indiciu care ar putea explica de ce dieta noastră modernă e o adevărată sursă de boli vine de la primatologul Richard Wrangham, de la Harvard, care susține că oamenii au făcut cel mai important progres în alimentația lor nu atunci când au început să mănânce carne, ci atunci când au învățat să gătească. Strămoșii noștri umani, care au început să gătească într-o perioadă cuprinsă aproximativ între acum 1,8 milioane de ani și acum 400.000 de ani, au avut probabil mai mulți copii care s-au dezvoltat sănătos – spune Wrangham. Când hrana este zdrobită și încălzită la foc, ea devine „predigerată“, deci măruntaiele noastre consumă mai puțină energie ca să o descompună, absorb mai mulți nutrienți decât pot prelua din hrana crudă și deci mai mult „combustibil“ pentru creier. „Prepararea termică produce o hrană moale, bogată în energie“ – spune Wrangham. La ora actuală, nu mai putem supraviețui doar cu alimente crude, neprelucrate termic – spune el. Am evoluat astfel încât depindem de hrana gătită.

Ca să-și testeze ideile, Wrangham și studenții lui au hrănit șobolani și șoareci cu alimente crude și, respectiv, preparate termic. Când am vizitat laboratorul lui Wrangham de la Harvard, Rachel Carmody, pe atunci doctorand, a deschis ușa unui mic frigider ca să-mi arate pungi de plastic pline cu carne și cartofi-dulci; unele alimente erau crude, altele – preparate termic. Șoarecii crescuți cu hrană gătită au câștigat cu 15-40% mai mult în greutate decât cei crescuți doar cu alimente crude.

Dacă Wrangham are dreptate, hrana preparată nu le-a asigurat primilor oameni doar caloriile de care aveau nevoie ca să-și dezvolte creiere mai mari, ci i-a ajutat și să extragă mai multe calorii din alimentele consumate, astfel încât puteau câștiga în greutate. În contextul modern, reversul medaliei în cazul acesta este că s-ar putea să fim victimele propriului nostru succes. Am devenit atât de buni la procesarea termică a alimentelor, încât, pentru prima dată în evoluția omului, mulți oameni primesc mai multe calorii decât pot arde într-o zi. „Pâinea simplă a fost înlocuită de ciocolată, iar merele de sucul de mere – scrie el. Trebuie să devenim mai conștienți de consecințele valorilor calorice ridicate ale unui regim bogat în alimente prelucrate.“

Această trecere la alimentele procesate, un fenomen prezent în întreaga lume, contribuie la creșterea epidemiei de obezitate și a bolilor conexe. Dacămajoritatea oamenilor ar începe să mănânce mai multe fructe și legume locale, puțină carne, pește și ceva cereale integrale (ca în mult lăudata dietă mediteraneeană), dacă ar face mișcare timp de o oră pe zi, asta ar fi o veste foarte bună pentru sănătatea noastră – și pentru întreaga planetă.

În ultima mea după-amiază cu indienii tsimane din Anachere, una dintre fiicele lui Deonicio Nate, Albania, de 13 ani, ne spune că tatăl ei și fratele ei vitreg, Alberto, de 16 ani, s-au întors de la vânătoare, dar nu cu mâinile goale. Mergem pe urmele ei până la coliba unde se gătește mâncarea și simțim mirosul animalelor înainte să le vedem: trei coati asemănători ratonilor au fost puși pe foc, cu tot cu blană. În timp ce focul le pârlește blana vărgată, Albania și sora ei Emiliana, de 12 ani, freacă și curăță firele de păr până când carnea rămâne curată. Duc apoi cele trei animale la râu, ca să le curețe și să le pregătească pentru copt.

Soțiile lui Nate curăță și ele doi tatu, pe care îi vor pune într-o tocană cu banane-de-gătit tăiate bucăți. Nate stă lângă foc, povestind despre o zi de vânătoare reușită. Mai întâi a împușcat cei doi tatu, care trăgeau un pui de somn lângă râu. Apoi, câinele lui a reperat un grup de coati și i-a fugărit; a ucis doi, dar ceilalți s-au cocoțat rapid într-un copac. Alberto a tras cu pușca, dar n-a nimerit nimic. El a mai tras o dată și a lovit un coati. Trei coati și doi tatu erau o pradă suficientă, așa încât tatăl și fiul și-au strâns catrafusele și au plecat spre casă.

În timp ce familia se bucură de ospăț, mă uit la băiețelul lor, Alfonso, care a fost bolnav toată săptămâna. Dansează în jurul focului, fericit, mestecând o bucată de friptură din coadă de coati. Nate pare încântat. În seara asta, în Anachere, departe de orice dezbatere despre diete, familia lui are carne – și asta e bine.

Pește prăjit cu fruct de tamarin, Malaysia. Foto: Matthieu Paley

În anul 2050, vom avea de hrănit încă două miliarde de oameni. O serie specială de articole pe parcursul a opt luni încearcă să afle cum o putem face fără să sufocăm planeta. Acest articol a fost publicat în ediția din septembrie 2014 a revistei National Geographic România.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*