Malaria

O femela de tantar Anopheles actioneaza ca o seringa hipodermica letala, injectand parazitul malariei atunci cand se hraneste. Aproape jumatate de miliard de oameni fac malarie anual. Peste un milion mor. Dupa decenii in care a neglijat maladia, lumea isi reia lupta impotriva ei.

Haosul din sange incepe cu o singura muscatura – o muscatura nedureroasa.

Text: Michael Finkel

Tantarul vine noaptea, aterizeaza pe o portiune expusa a pielii si se asaza intr-o pozitie de alergator in blocstarturi. Isi infige apoi trompa ca un stilet in pielea victimei. Tantarul are picioare lungi, subtiri ca niste filamente, si aripi patate; apartine genului Anopheles, singura insecta capabila sa gazduiasca parazitul malariei umane.

Si, cu certitudine, este o femela: tantarii-masculi nu sunt deloc interesati de sange, in timp ce femelele depind de hemoglobina bogata in proteine pentru a-si hrani ouale.

Trompa unui tantar pare rigida ca un ac, insa in realitate este o teaca pentru mai multe unelte separate – niste lame taioase si un tub de alimentare actionat de doua minipompe. Tantarul strapunge epiderma, trece apoi prin stratul subtire de grasime si ajunge in reteaua de vase capilare pline cu sange.

Si incepe sa bea. Pentru a impiedica coagularea sangelui, tantarul “unge” zona muscaturii cu un jet de saliva. Acesta e momentul. Purtate in glandele salivare ale tantarului, niste creaturi minuscule, ca niste viermi, intra in corp odata cu jetul lubrifiant.

Sunt parazitii unicelulari ai malariei, cunoscuti sub numele de plasmodii. Intr-o picatura de lichid cat punctul de la sfarsitul acestei propozitii pot inota 50.000 de paraziti. In mod normal, cateva zeci dintre ei ajung in fluxul sangvin. Insa e sufficient si unul singur.

Si un singur plasmodiu e de ajuns pentru a ucide o persoana.Parazitul ramane in sange doar cateva minute. Se lasa purtat pe canalele sistemului circulator pana ce ajunge in ficat. Acolo se opreste. Fiecare plasmodiu se ascunde in cate o celula hepatica.

Aproape sigur, persoana muscata nici macar nu va tresari in somn. Iar in urmatoarele una-doua saptamani, niciun fel de semn nu o va avertiza ca ceva in corp a luat o turnura extrem de grava.

Traim pe o planeta a malariei. Acest lucru poate sa nu fie deloc evident pentru tarile bogate, in care malaria e considerata – si asta doar daca cineva o ia in considerare – o maladie in cea mai mare parte eradicata, precum pojarul sau poliomielita. In realitate insa malaria afecteaza acum mai multi oameni ca oricand. E o boala endemica pentru 106 natiuni si ameninta jumatate din populatia lumii.

In anii din urma, parazitul s-a intarit atat de mult si si-a dezvoltat rezistenta la atat de multe medicamente, incat cele mai virulente tulpini de-abia daca mai pot fi controlate. Anul acesta, malaria va afecta pana la jumatate de miliard de oameni.

Cel putin un milion dintre ei vor muri, majoritatea copii sub 5 ani, cei mai multi din Africa. Mai mult decat dublu fata de numarul anual al victimelor de acum o generatie. Semnalul de alarma declansat de aceasta epidemie a fost, pana nu de mult, ignorat.

Malaria e o boala a saracilor, usor de trecut cu vederea. Ghinionul cu malaria – cred unii cercetatori – e ca natiunile prospere au scapat de ea. De atunci insa mai multe regiuni foarte putin prospere au ajuns in pragul colapsului din cauza malariei, fiind, practic, sub stapanirea acestor roiuri de seringi zburatoare.

De-abia in ultimii ani a reusit malaria sa atraga pe deplin atentia agentiilor caritabile si a donatorilor. Organizatia Mondiala a Sanatatii a facut din reducerea malariei principala prioritate. Bill Gates, care a numit malaria “cel mai rau lucru de pe planeta”, a donat sute de milioane de dolari in acest scop prin Fundatia Bill si Melinda Gates. Administratia Bush a promis 1,2 miliarde de dolari.

Din anul 2003, fondurile destinate malariei s-au dublat. Ideea e aceea de a anihila maladia prin combinarea tuturor tehnicilor antimalarie cunoscute, de la cele stravechi (medicamentele chinezesti din plante), la cele mai vechi (plase pentru paturi), pana la cele ultramoderne (cocktailuri de medicamente).

In acelasi timp, cercetatorii urmaresc un scop mai vechi si inca nerealizat: crearea unui vaccin care sa elimine boala pentru totdeauna. Majoritatea ajutoarelor se indreapta spre cateva tari puternic afectate din Africa subsahariana. Daca aceste natiuni vor putea infrange boala, ele vor servi drept model pentru efortul global impotriva malariei.

Dar daca nu vor reusi? La o astfel de intrebare, nimeni din lumea malariei nu-si doreste sa raspunda. Una dintre tarile aflate in centrul atentiei – poate locul monitorizat cel mai atent de experti – e Zambia, o tara intinsa, fara iesire la mare, o enclava in tinutul fertil si salbatic din sudul Africii.

E greu de inteles cat de profund a fost devastata Zambia de malarie. In unele provincii, in orice moment, peste o treime dintre copiii sub 5 ani sunt bolnavi de malarie.

Mai rau decat numarul victimelor e tipul de malarie din Zambia. Patru tipuri de paraziti ai malariei infecteaza de obicei oamenii; cel mai virulent dintre ei e, de departe, Plasmodium falciparum. Cam o jumatate dintre toate cazurile de malarie din lumea intreaga si 95% dintre decese sunt cauzate de falciparum.

E singura forma de malarie care ataca si creierul. Si o face cu o viteza extrem de mare – putini agenti patogeni pot coplesi corpul la fel de rapid ca falciparum. Un copil african poate juca fericit fotbal dimineata, ca in aceeasi noapte sa moara de malaria provocata de falciparum. Falciparum e unul dintre principalele motive pentru care aproape 20% dintre copiii din Zambia nu apuca sa implineasca 5 ani.

Si copiii mai mari, si adultii pot lua boala – gravidele sunt cele mai predispuse -, dar majoritatea si-au dezvoltat deja suficienta imunitate incat sa lupte cu parazitul pana la atingerea unei stari de acalmie, in care malaria netratata poate persista ani in sir, cu febre care apar si dispar. Uneori, pare ca orice om din Zambia e afectat de malarie, intr-o masura mai mare sau mai mica; multi dintre locuitori au avut malarie de peste zece ori.

Nu-i de mirare ca aceasta tara ramane una dintre cele mai sarace din lume: sanatatea economica a unei tari are putine sanse de a se imbunatati atat timp cat sanatatea sa fizica e precara. Obiectivul Zambiei e acela de a reduce decesele cauzate de malarie cu 75% in urmatorii 4 ani.

Pentru a putea observa forta cu care malaria a cuprins Zambia, e esential sa iesi din capitala Lusaka. Mergand spre nord, peste campii inverzite, treci de plantatiile de bananieri si de minele de cupru – cuprul e principala marfa exportata de Zambia -, pana in regiunea impadurita cuprinsa intre Angola si Republica Democratica Congo.

Aceasta e Provincia de Nord-Vest. E o regiune aproape in totalitate rurala; in multe sate se poate ajunge doar pe poteci inguste, batute in solul rosiatic. Un studiu national asupra starii de sanatate din 2005 a aratat ca la fiecare 1.000 de copii sub 5 ani din provincie se inregistrau 1.353 de cazuri de malarie.

O rata anuala mai mare de 100% pare imposibila, pare o greseala de tipar. Insa nu e asa. Ceea ce ea inseamna e ca multi copii sunt infectati cu malarie de mai multe ori pe an. In Provincia de Nord-Vest, asistenta medicala competenta poate fi greu de gasit.

Pentru familiile care traiesc in zona izolata din nordul provinciei, pe o suprafata de peste 2.500 km2, in salbaticie, exista un singur loc care poate da o sansa rezonabila de supravietuire unui copil lovit grav de malarie: Spitalul Misiunii Kalene.

Aceasta clinica modesta, adapostita de o cladire degradata din caramida, cu un acoperis ruginit de tabla, se afla in linia intai a luptei dintre malarie si om.

In lume, cercetatorii studiaza secretele parazitului in laboratoare high-tech; agentiile de ajutorare cer donatii; companiile farmaceutice organizeaza testari ale noilor medicamente. Insa cel care trebuie sa trateze victimele malariei e Spitalul Kalene, care functioneaza avand doar un microscop, doua asistente calificate, curent electric furnizat ocazional de un generator pe motorina si, cateodata, un medic (totusi are intotdeauna in stoc suficiente medicamente antimalarie).

De mai bine de un secol, de cand misionarii crestini au infiintat spitalul, in 1906, venirea sezonului ploios marcheaza inceputul unui pelerinaj disperat. Norii se aduna; aversele se dezlantuie; tantarii ies din oua; iar malaria loveste.

Nu e timp de pierdut. Parintii isi iau in brate copiii bolnavi si pleaca spre Spitalul Kalene. Cei mai multi sosesc aici pe jos. Unii merg zile in sir. Urmeaza potecile care trec peste granite, prin rauri, prin jungla. Cand ajung la spital, numele fiecarui copil e scris pe un cartonas si fisat intr-o cutie ponosita de lemn din camera asistentelor.

Florence, Elijah, Ashili. Au venit aici prin arsita, prin ploaie, prin bezna noptii innorate. Purity, Watson, Miniva. Unii fara cunostinta, altii plangand, altii in convulsii. Nelson, Japhious, Kukena. Cateva familii pe biciclete chinezesti ieftine, cu tatal la pedale, mama pe sa si copilul sprijinit intre ei. Delifia, Fideli, Sylvester. Umplu toate paturile din salonul copiilor, apoi ocupa intreaga podea, apoi umplu curtea. Methyline, Milton, Christine. Apar din jungla epuizati, murdari si speriati.

Ajung la spital. Iar acolo incepe batalia pentru supravietuire. O calatorie tacuta: de la glandele salivare ale tantarului pana in celula hepatica gazda. Totul pare in regula. Chiar si ficatul, acest sac rosiatic de celule care filtreaza sangele, nu da semne ca ar avea probleme.

Doar in cele cateva camarute ale caror usi au fost fortate de falciparum este haos. Inauntrul acestor celule, parazitii malariei mananca si se inmultesc.

O fac fara oprire cam o saptamana, pana cand continutul initial al celulei este total ingerat, iar aceasta s-a umflat, plina de paraziti, ca o conserva expirata. Fiecare falciparum care a patruns in corp s-a multiplicat pana acum de 40.000 de ori.

Celulele explodeaza. Un puhoi de paraziti navaleste in fluxul sangvin. In 30 de secunde insa acestia intra din nou la adapostul sigur al celulelor – de aceasta data, fiecare patrunde in cate o globula rosie a sangelui.

In urmatoarele doua zile, parazitul continua sa devoreze si sa se prolifereze pe furis. Dupa ce au consumat celulele invadate, ei navalesc inca o data afara, dezlantuind iar haosul in sange. Pentru prima data corpul uman isi da seama ca a fost incoltit.

Durerile de cap si cele musculare sunt semne ale declansarii sistemului imunitar. Insa daca aceasta e prima criza de malarie a victimei, raspunsul sistemului imunitar e cel mai adesea ineficient. Alarma s-a declansat, insa hotii sunt deja sub pat: parazitii invadeaza rapid un nou set de celule sangvine, iar succesiunea reproducerii si a eliberarii in fluxul sangvin continua.

Acum temperatura incepe sa creasca, intr-o incercare a corpului de a-si “praji” invadatorii. Incep tremuraturile – vibratiile musculare genereaza caldura. Ele sunt urmate de febra severa, apoi de o transpiratie abundenta. Rece, fierbinte, ud-leoarca; aceste simptome sunt semnul distinctiv al bolii.

Dar parazitii continua sa se inmulteasca in ritm exponential si, dupa alte cateva cicluri, sunt miliarde care misuna prin sange. In acest stadiu, febra a atins intensitatea maxima. Corpul fierbe, practic, pana la moarte, facand orice pentru a opri atacul – insa fara folos. Parazitii pot chiar rechizitiona celulele sangvine, care sa-i ajute sa supravietuiasca.

In unele cazuri de infectii cu falciparum, celulelor infectate le cresc niste protuberante ca tepii adezivului Velcro, iar atunci cand trec prin capilarele creierului, ele se agata de marginile acestora. Aderenta le ajuta sa nu fie spalate inspre splina, care curata sangele, distrugand celulele afectate.

Cumva – nimeni nu stie sigur cum – aceasta aderenta provoaca inflamarea creierului. Infectia se transforma in malarie cerebrala, cea mai temuta forma de manifestare a maladiei. In acest moment, organismul incepe sa cedeze. Parazitii au distrus atat de multe globule rosii, purtatoare de oxigen, incat au ramas prea putine pentru a sustine functiile vitale.

Plamanii se zbat sa respire, inima se lupta sa pompeze. Sangele se acidifica. Celulele cerebrale mor. Copilul se zbate in convulsii, iar in final intra in coma. Malaria e o boala deconcertanta – adesea pare sa sfideze logica.

Vindecarea aproape a tuturor cazurilor de malarie poate fi mai rea decat nevindecarea niciunuia. Distrugerea fragilelor zone umede este, in lumea malariei, un gest nobil. Rachel Carson, un simbol al activismului ecologic, e un personaj negativ; DDT-ul, diabolizat de ea, e un salvator.

Purtatorii unei gene care provoaca o chinuitoare si adesea fatala boala a sangelui, anemia celulelor in secera, sunt binecuvantati, pentru ca aceasta le confera o rezistenta partiala la falciparum.

Cercetatori de marca din sute de centre medicale lucreaza pentru crearea unor medicamente antimalarie, insa o planta medicinala descrisa cu 1.700 de ani in urma ar putea fi cel mai bun remediu de care dispunem. “

Prin abilitatea sa de a se adapta si a supravietui” – spune Robert Gwadz, care a studiat malaria la Institutul National pentru Sanatate, de langa Washington, D.C., timp de aproape 35 de ani -, “parazitul malariei e un geniu. E mai destept decat noi.”

Aceasta boala a fost printre oameni inca inainte ca acestia sa fie oameni. Stramosii nostri umanoizi au suferit, aproape sigur, si ei de malarie. Si parazitul, si tantarul sunt, ambii, creaturi stravechi – si dinozaurii ar fi putut suferi de malarie -, iar aceasta longevitate i-a oferit maladiei suficient timp pentru a exploata vulnerabilitatile sistemului imunitar.

Si nu numai al nostru. Soarecii, pasarile, aricii, lemurii, maimutele si primatele fac si ele formele lor de malarie. Liliecii, serpii si veveritele fac malarie. Putine civilizatii din istorie au scapat de boala. Unele mumii egiptene prezinta semne de malarie.

Hipocrat a descris stadiile distincte ale bolii; Alexandru cel Mare a murit, cel mai probabil, de malarie, provocand dezmembrarea Imperiului Grec. Malaria a fost cea care a oprit armatele hunului Atilla si ale lui Genghis-Han.

Numele bolii vine din italiana, mal’aria insemnand “aer rau”; la Roma, unde malaria a bantuit secole in sir, se credea ca boala e provocata de aburii mlastinilor. Cel putin patru papi au murit din cauza ei. E posibil ca ea sa-l fi ucis si pe poetul italian Dante. George Washington a suferit de malarie, ca si Abraham Lincoln si Ulysses S. Grant.

La sfarsitul secolului al XIX-lea, malaria era atat de raspandita la Washington, D.C., incat un medic de frunte a propus – fara succes insa – acoperirea orasului cu o gigantica plasa de tantari.

In timpul Razboiului Civil din SUA, un milion de decese in randul unionistilor au fost puse pe seama malariei, iar in teatrul de razboi din Pacific, in Al Doilea Razboi Mondial, pierderile provocate de aceasta boala le depasesc pe cele suferite in lupta. Unii cercetatori cred ca unul din doi oameni care au trait de-a lungul istoriei a murit de malarie.

Primul remediu cunoscut a fost descoperit pe teritoriul actualelor state Peru si Ecuador. Era vorba de scoarta de cinchona, o ruda apropiata a arborelui de cafea. Localnicii numeau medicamentul quina quina (scoarta-scoartelor), iar acesta a fost mai apoi distribuit in toata lumea drept chinina.

Raspandita de misionarii iezuiti, vestea despre acest medicament a ajuns in Italia bantuita de malarie in 1632, iar cererea a devenit coplesitoare. Recoltata de localnici si transportata pe coasta Pacificului pentru a fi trimisa in Europa, scoarta se vindea pe bani grei.

Mai multe expeditii au fost trimise sa aduca seminte si puieti in Europa. Odata ajunsi in America de Sud, cautatorii de chinina au trebuit sa parcurga un drum greu peste trecatorile inzapezite ale Anzilor si apoi la vale, pana in padurea tropicala, unde crestea misteriosul arbore.

Multi dintre ei au pierit in timpul acestui efort. Si chiar atunci cand cautatorii de chinina au scapat, plantele au murit aproape intotdeauna. Timp de 200 de ani, pana ce arborele cinchona a putut fi, in cele din urma, aclimatizat pe plantatii in India, Sri Lanka si Java, singurul loc din care se putea obtine leacul era America de Sud.

Chinina, care opreste reproducerea parazitului malariei, a salvat nenumarate vieti, insa prezinta neajunsuri. Actioneaza pe termen scurt, iar luata prea des poate avea efecte secundare, printer care si pierderea auzului.

In anii ’40 insa s-a inregistrat primul din doua extraordinare progrese: aparitia unui medicament sintetic impotriva malariei. Acesta a fost denumit clorochinina si era ieftin, eficient si asigura o protectie completa si durabila impotriva tuturor formelor de malarie. Cu alte cuvinte, era un miracol.

Cea de-a doua inventie a fost tot atat de miraculoasa. Chimistul elvetian Paul Müller a descoperit puterea de a ucide insectele a unui compus numit dicloro-difenil-tricloretan, mai bine cunoscut sub numele de DDT. Pentru descoperirea sa, Müller a primit, in 1948, Premiul Nobel pentru medicina, pentru ca nimic din istoria insecticidelor nu mai avusese eficienta DDT-ului.

Cantitati microscopice pot ucide tantarii pentru luni de zile, destul cat sa intrerupa ciclul de transmitere a malariei. Efectele sale sunt de doua ori mai indelungate decat ale altor insecticide si costa doar pe sfert.

Inzestrata cu aceste doua arme, clorochinina si DDT-ul, Organizatia Mondiala a Sanatatii a lansat, in 1955, Programul global de eradicare a malariei. Scopul era sa elimine boala in 10 ani. S-au cheltuit peste un miliard de dolari. Zeci de mii de tone de DDT au fost pulverizate annual pentru controlul tantarilor.

India, unde malaria bantuia de multa vreme, a angajat 150.000 de muncitori pentru a pulveriza insecticidul prin case. Clorochinina s-a distribuit pe scara larga. A fost, probabil, cea mai ampla initiativa de sanatate luata vreodata la nivel international.

Campania a fost inspirata de succesele anterioare ale Braziliei si Statelor Unite. In cursul anilor 1930, SUA au inregistrat milioane de cazuri de malarie, majoritatea in statele din sud. Apoi a fost demarat un program intensiv antimalarie.

Au fost desecate peste un milion de hectare de zone umede, s-a pulverizat DDT in sute de mii de locuint e si in 1946, la Atlanta, s-a infiintat Centrul pentru Controlul Maladiilor, special pentru combaterea malariei.

Bunastarea americana a fost un avantaj major. Aproape oricine putea merge la doctor; ferestrele puteau fi acoperite cu plase; existau fondurile necesare pentru asanarea mlastinilor in care tantarii se inmulteau. America a mai avut noroc si ca cele doua specii mai raspandite de tantari anofeli preferau sa intepe vitele, nu oamenii. Pana in 1950, transmiterea malariei in SUA fusese stopata.

Efortul de eradicare la scara globala a obtinut si el cateva succese notabile. Malaria a fost, practic, eradicata in mare parte din Caraibi si Pacificul de Sud, in Balcani, in Taiwan. In Sri Lanka s-au inregistrat 2,8 milioane de cazuri in 1946 si doar 17 in 1963. In India, numarul deceselor cauzate de malarie a scazut de la 800.000 pe an la aproape niciunul.

A fost insa clar ca aceasta campanie era, de departe, prea ambitioasa. In multe dintre zonele tropicale indepartate, malaria persista cu incapatanare. In cele din urma, resursele financiare ale programului s-au diminuat, iar acesta a fost abandonat in 1969. Pentru multe natiuni, acest moment a coincis cu o scadere a ajutorului international, instabilitate politica, cresterea saraciei si suprasolicitarea serviciilor de sanatate publica.

In cateva locuri in care malaria era pe cale de disparitie, inclusiv Sri Lanka si India, boala a revenit in forta. Iar in numeroase state din Africa subsahariana eradicarea malariei nici macar n-a inceput cu adevarat.

Programul OMS a ocolit in mare parte acest continent, iar eforturile facute la scara mai mica nu au dat rezultate. La putin timp dupa esecul programului, controlul tantarilor a fost lipsit de principala sa arma, DDT-ul. Problema a fost abuzul de DDT – nu din partea celor care luptau cu malaria, ci a fermierilor, in special cultivatorii de bumbac, care incercau sa-si protejeze recoltele.

Insecticidul era atat de ieftin, incat erau aplicate doze de cateva ori mai mari decat cele necesare. Acumulat in sol, insecticidul polua cursurile de apa. Chiar daca nu era toxic pentru oameni, DDT-ul afecta soimii-calatori, leii-de-mare si somonii. In 1962, Rachel Carson a publicat Primavara tacuta, in care demasca acest abuz si realiza un tablou atat de sumbru, incat, in cele din urma, substanta a fost interzisa in agricultura in cea mai mare parte a lumii. S-au facut exceptii pentru controlul malariei, insa DDT-ul a devenit aproape imposibil de procurat.

Interzicerea DDT-ului – spune Gwadz, de la National Institutes of Health – a ucis, probabil, 20 de milioane de copii.” A venit apoi cea mai mare criza dintre toate: rezistenta generalizata la tratament. Parazitul malariei se reproduce atat de repede, incat poate evolua extrem de rapid, generand constant noi mutatii. Unele dintre acestea l-au facut imun la clorochinina.

Mutatiile s-au transmis rapid noilor generatii de paraziti si, cu fiecare noua expunere la clorochinina, parazitii rezistenti la medicament s-au inmultit. Curand, ei au declansat epidemii de malarie la scara mare, pentru care tratamentul era tot mai dificil. Pana in anii 1990, malaria ajunsese sa afecteze mai multi oameni si sa fie mai greu de tratat ca niciodata.

Povestea malariei e astazi scrisa de mana, cu pixul, de catre personalul de la Spitalul Misiunii Kalene, din Zambia.

In fiecare dimineata, la putin timp dupa rasaritul soarelui, infirmiera care tocmai a iesit din schimbul de noapte actualizeaza fisa de observatie a copiilor de la terapie intensiva. Observatiile sunt trecute pe foi lineate si prinse intr-un biblioraft uzat.

Lucratorii din tura de zi adauga adesea note pe micile fise din camera asistentelor. Impreuna, rapoartele de peste noapte si aceste fise ofera o imagine elocventa si directa asupra unei maladii mortale.

Multe observatii sunt doar insemnari concise si fragmentare. “Mary: Are malarie. Inconstienta.” “Belinda: Malarie. Spasme.” Altele sunt insa mult mai lungi, enumerand detalii clinice despre medicamente, doze administrate si orele de vizita si oferind, totodata, o imagine vie a luptei pentru supravietuire intr-unul din locurile cele mai afectate de malarie din lume. Rasfoim paginile, scotocim prin fise – sunt mii si mii de observatii care reflecta tot atatea povesti.

Iat-o pe cea a lui Methyline Kumafumbo, o fetita slabanoaga in varsta de 3 ani, adusa la Spitalul Kalene de bunica ei. Cele doua au strabatut 16 kilometri din satul lor, iar atunci cand au ajuns, parazitii malariei pusesera deja stapanire pe creierul lui Methyline.

“Internata ieri – spune raportul garzii de noapte. Febra si spasme. Malarie.” Partea dreapta a capului lui Methyline a fost rasa si i s-a introdus un tub intravenos. I s-au administrat doze dupa doze de chinina, care ramane principalul medicament al Spitalului Kalene pentru cazurile grave, iar fiecare dintre tratamente a fost notat cu grija.

Timp de aproape o saptamana, Methyline a zacut in coma. Pentru privitor, coma provocata de malarie e un lucru oribil: spatele arcuit, bratele rigide, mainile rasucite, degetele picioarelor crispate. O natura moarta a agoniei. Observatiile continua, imperturbabile.

“Inconstienta. Continua administrarea IV a chininei.” “Tot inconstienta, dar nu mai are spasme.” “Tot inconstienta.”

Apoi spasmele au reinceput. In unele momente, raportul garzii de noapte suna aproape ca un jurnal personal. “Am fost ingrijorata – scrie infirmiera despre Methyline. Asa ca am informat-o pe sora (titlul onorific sub care sunt cunoscute cele doua asistente), care a venit si i-a prescris valium, administrat cu succes.” In cele din urma, notele incep sa dea semne de speranta. “Deschide ochii, dar inca pare afectata cerebral.” “Bea si mananca gris cu lapte.” Iar apoi: “E constienta si vorbeste!!”

Trei zile mai tarziu, Methyline a fost externata. “Arata foarte bine – spune raportul. Dar inca merge cu dificultate.” Una dintre fetele nevazute ale malariei e aceea ca multi supravietuitori raman cu sechele pe viata. “Dificultatile ei de mers indica niste probleme mult mai mari – spune Robert Gwadz, dupa ce trece in revista evolutia bolii lui Methyline. E posibil sa fi ramas cu o afectiune neurologica permanenta.”

Malaria are repercusiuni grave pentru oameni si pentru natiuni. “E posibil – spune Gwadz – ca aproape toti copiii din Africa sa fie, intr-un fel, afectati neurologic din cauza malariei.” Iar Methyline trebuie sa fie considerata drept unul dintre cei norocosi. La Spitalul Kalene, rapoartele garzilor de noapte inregistreaza numeroase tragedii.

Cristabel: “Pacienta e in stare grava. Geme si e obosita. Respiratie neregulata. Sora a fost informata. La miezul noptii a intrat in stare de soc si a murit. Corpul a fost luat acasa. Odihneasca-se-n pace.” Exista o astfel de observatie aproape pe fiecare pagina. Ronaldo: “Semicons tient. Chinina intravenos. Spasme. Valium. Supozitoare pentru calmarea durerii. Febra. Din nou, supozitoare. La ora 5:00, copilul respira intermitent. In cele din urma, intra brusc in soc si moare. Corpul a fost luat acasa.”

Intreaga Zambie, se pare – de la armata pana la cercetasi si la trupele de teatru locale – s-a mobilizat pentru a stopa malaria. In 1985, bugetul national pentru controlul malariei a fost de 30.000 de dolari. Acum, cu sprijinul granturilor internationale, el depaseste 40 de milioane.

In intreaga tara au fost puse afise care informeaza populatia asupra cauzelor malariei si a simptomelor ei, subliniind importanta interventiei medicale. (Marea majoritate a cazurilor de malarie la nivel national nu sunt niciodata tratate de profesionisti.)

Exista pana si insigne de merit pentru cercetasi acordate pentru cunostintele lor asupra malariei. Planul Zambiei e de a educa publicul, apoi de a invinge maladia printr-un atac pe trei cai: medicamente, insecticide si plase impotriva tantarilor.

Intreaga tara s-a mobilizat pentru a distribui cel mai nou tratament al malariei, care se intampla sa fie si unul dintre cele mai vechi – un medicament pe baza de plante, extras dintr-o buruiana ruda cu pelinul, pe nume artemisia. Acest tratament a fost descris pentru prima data intr-un text medical chinezesc din secolul al IV-lea d.Hr., insa pare sa fi fost ignorat de restul lumii pana acum. Noua versiune, artemisinina, e la fel de puternica precum chinina, dar cu putine efecte secundare.

E ultimul tratament eficient al malariei. Alte medicamente ar putea juca si ele un rol in tratament, insa parazitii si-au dezvoltat rezistenta la toate, inclusiv la chinina. Pentru a reduce sansele ca o noua mutatie sa anihileze si artemisinina, derivate ale medicamentului sunt amestecate cu alti compus i pentru a forma o bariera antimalarie – asa-numitul “tratament combinat pe baza de artemisinina, sau ACT”.

Zambia cumpara, de asemenea, suficiente insecticide pentru a putea pulveriza anual, chiar inaintea sezonului ploios, fiecare casa in cateva dintre zonele cele mai afectate de malarie. A revenit deja la DDT, chiar daca numai in interiorul locuintelor si in cantitati controlate. In conditiile cresterii numarului de victime provocate de malarie, accesul la DDT a devenit, treptat, mai usor si nici macar Clubul Sierra nu se mai impotriveste pulverizarii sale in cantitati limitate pentru controlul malariei.

In fine, guvernul Zambiei distribuie plase tratate cu insecticid, care acopera patul si tin la distanta tantarii in timpul noptii, cand inteapa cel mai adesea anofelii purtatori de malarie. Planul suna simplu, insa progresele in lupta cu malaria nu vin niciodata usor. Multi dintre zambienii care locuiesc departe de spitale depind de tarabele de pe marginea drumului pentru a-si procura medicamentele.

Acolo, o doza de ACT ajunge la peste un dolar – practic inaccesibila intr-o tara in care peste 70% dintre locuitori supravietuiesc cu mai putin de un dolar pe zi. Asa ca oamenii cumpara alte medicamente, cu numai 15 centi. Ele reduc febra, producand o ameliorare temporara, insa nu fac mare lucru pentru a stopa parazitii.

Exista apoi credintele populare larg raspandite. Pe unul dintre afisele lipite peste tot in Zambia se poate citi: “Malaria nu se transmite prin vrajitorie, band apa murdara, stand in ploaie sau mestecand trestie de zahar necoapta.” Cand copiii au spasme – un simptom de malarie cerebrala avansata -, unii parinti cred ca li s-au facut farmece si dau fuga la vraci. Cand ajung, in cele din urma, la spital, e prea tarziu.

Pana si o plasa contra tantarilor oferita cadou poate ridica probleme. Fara nicio indoiala, aceste plase, in special cele noi, impregnate cu insecticid, pot salva vieti. In primul rand insa ele trebuie sa ajunga la cei care au cea mai mare nevoie de ele, iar apoi trebuie sa fie folosite corect.

“Sa distribui plase in satele izolate e un cosmar – spune Malama Muleba, directorul executiv al organizatiei nonprofit Fundatia Zambiana contra Malariei. Pentru mine, e una sa-i conving pe Bill si Melinda Gates sa doneze bani, insa e cu totul altceva sa faci ca plasele sa ajunga, efectiv, acolo.”

Armata zambiana a fost angrenata in aceasta actiune, dar chiar si dupa distribuire oamenii nu prea vor sa doarma sub plase, care fac ca aceasta parte calda si inabusitoare a lumii sa devina inca si mai calda, si mai inabusitoare.

Daca un picior iese de sub plasa in somn sau daca materialul e rupt, tantarii tot pot ajunge la piele. Iar plasele sunt uneori folosite impropriu, la pescuit. Trupe de actori cutreiera zonele rurale din Zambia, organizand reprezentatii pentru a arata cum se folosesc corect plasele. In ciuda dificultatilor, campania zambiana a inceput sa dea rezultate.

In anul 2000, un studiu a aratat ca mai putin de 2% dintre copiii sub 5 ani dormeau sub o plasa tratata cu insecticid. Sase ani mai tarziu, aceasta cifra crescuse la 23%. Guvernul Zambiei declara ca un tratament combinat pe baza de artemisinina, Coartem, e acum disponibil gratuit pentru toata populatia. Intr-o tara care pierdea constant 50.000 de copii anual din cauza malariei, primele constatari arata ca rata mortalitatii s-a redus deja cu mai bine de o treime.

Dar daca banii donatorilor se vor termina? Daca economia Zambiei se va prabusi? Daca intervine instabilitatea politica? Atat Angola, cat si Republica Democratica Congo, cu care Zambia se invecineaza, au o istorie marcata de razboaie.

“E un moment critic – spune Kent Campbell, director de program al Parteneriatului pentru Controlul si Evaluarea Malariei in Africa. Nu exista modele nationale de succes pentru controlul malariei in Africa. Tot ce putem vedea e pesimism si esecuri. Daca Zambia va fi un succes, acest fapt va avea un efect de domino. Daca va da gres, donatorii vor fi descurajati si se vor reorienta, iar problema va continua sa se agraveze.”

Indiferent cat timp, cati bani si cata energie vor fi cheltuite in acest efort, cel mai redutabil inamic ramane biologia insasi. Tratamentul combinat e puternic, dar expertii se tem ca in cele din urma s-ar putea dezvolta rezistenta si fata de el, lipsindu-i pe medici de una dintre cele mai importante arme. Inainte de interzicerea DDT-ului, existau deja rapoarte izolate despre tantari anofeli rezistenti la insecticid; odata cu reintroducerea sa, cu siguranta vor aparea si altele.

Intre timp, incalzirea globala ar putea permite insectelor sa colonizeze locuri aflate la altitudini si latitudini mai mari. Medicamentele, insecticidele si plasele, se pare, nu vor fi niciodata decat o parte a solutiei. Este nevoie de o arma chiar mai decisiva.

“Cand ma uit la toata aceasta situatie a malariei – spune Louis Miller, unul dintre sefii sectiei pentru malarie de la Institutul National pentru Alergii si Boli Infectioase – totul pare sa se reduca la o singura idee: avem nevoie de un vaccin.”

E usor sa faci lista vaccinurilor care pot preveni o boala parazitara la om. Nu exista niciunul. Sunt vaccinuri impotriva bacteriilor si virusurilor, dar acestea sunt organisme comparativ simple. Virusul poliomielitei, de exemplu, consta din exact 11 gene. Plasmodium falciparum are peste 5.000.

Tocmai aceasta complexitate, combinata cu miscarea continua a parazitului malariei – ascunzandu-se, ca un fugar, ba in tantar, ba in fluxul sangvin uman, ba in ficat, ba in globulele rosii -, face ca un vaccin sa fie teribil de greu de conceput.

In mod ideal, un vaccin contra malariei ar trebui sa ofere protectie pe viata.

O pauza in transmiterea malariei ar putea face ca multi oameni sa-si piarda imunitatea pe care au dobandit-o la boala – imunologic vorbind, chiar si adultii ar putea reveni la stadiul din copilarie -, ceea ce ar face ca maladia sa fie si mai devastatoare daca ar reveni.

Acesta e motivul pentru care o victorie partiala impotriva malariei poate fi mai rea decat un esec total. Falciparum are, la randul sau, nenumarate tulpini, iar un vaccin trebuie sa le blocheze pe toate. Si, desigur, vaccinul nu trebuie sa dea nicio sansa parazitului de a-si dezvolta rezistenta.

Crearea vaccinului contra malariei e unul dintre cele mai ambitioase obiective ale medicinei din toate timpurile. Istoria recenta a malariei e plina de declaratii triumfaliste, care s-au dovedit a nu avea nicio baza.

“VACCINUL CONTRA MALARIEI ESTE APROAPE” – anunta un titlu din New York Times in 1984. “Suntem in fata ultimului obstacol major – declara un cercetator american citat in articol. Nu exista nicio indoiala ca vom avea un vaccin. Restul sunt doar chestiuni de detaliu.” Dupa 7 ani de lucru la “detalii”, un alt titlu din Times sintetiza rezultatele: “EFORTURILE IN LUPTA CU MALARIA PAR SA FI ESUAT”.

La sfarsitul anilor 1990, imunologul Columbian Manuel Patarroyo a pretins, cu multa zarva in media, ca a descoperit remediul la malarie cu vaccinul sau, SPf-66. Primele rezultate au fost uimitoare, insa monitorizarea ulterioara, efectuata in Thailanda, a aratat ca avea doar un efect de placebo.

Cel putin 90 de echipe din toata lumea lucreaza acum la un aspect sau altul al vaccinului; pentru a le stimula, guvernul britanic s-a angajat sa sprijine cumpararea a sute de milioane de doze ale oricarui vaccin care va avea succes, pentru a le dona tarilor care au nevoie de ele.

Vaccinul cel mai apropiat de momentul lansarii pe piata, cel creat de compania farmaceutica GlaxoSmithKline Biologicals, in colaborare cu armata americana, se numeste RTS,S. La un test recent, in Mozambic, el a protejat de malarie severa circa jumatate dintre copiii inoculati, timp de peste un an.

50% nu e rau – RTS,S ar putea salva sute de mii de vieti -, insa nu e nici solutia magica, de natura sa anihileze maladia o data pentru totdeauna. Multi cercetatori se tem ca un tratament atotcuprinza tor nu e posibil. Malaria ne-a afectat dintotdeauna – spun ei – si ne va afecta mereu.

Exista insa cineva care nu e doar convins ca malaria poate fi infranta, ci si ca stie solutia. Stephen Hoffman este fondatorul si directorul singurei companii din lume al carei unic scop este sa gaseasca un vaccin contra malariei.

Numele companiei este Sanaria – adica “aer sanatos”, antonimul malariei. In varsta de 58 de ani, acest barbat subtire, cu ochii verzi, demonstreaza o hotarare intensa. “Este pasionat, nerabdator si nu tolereaza atitudinea negativa” – asa il descrie unul dintre colegi. Hoffman e foarte bine familiarizat cu capcanele presupuse de cautarea vaccinului.

In cei 14 ani in care a condus programul antimalarie al Centrului de Cercetari Medicale al Marinei, el a facut parte din echipa care lucra la vaccinul promis in 1984 de New York Times.

A fost atat de increzator in acest vaccin, incat l-a testat pe sine. S-a expus apoi muscaturilor unor tantari infectati, dupa care a zburat in California, la o conferinta medicala, pentru a sustine ceea ce credea ca va fi o prezentare triumfala.

In dimineata de dupa aterizare, avea deja tremuraturi si febra, iar foarte curand suferea de malarie in toata regula. Acum, dupa mai bine de doua decenii, Hoffman e gata sa revina in atentia generala.

Pentru lansare, nici ca-si putea alege un loc mai putin inspirat: sediul Sanaria se afla intr-un mic centru comercial mohorat, intr-o suburbie din Maryland, langa un magazin de rame si unul de rechizite ieftine. Afara, nimic nu indica obiectul de activitate al companiei.

O fereastra care ar avea mare nevoie de serviciile unui spalator poarta numele firmei scris cu litere mici, adezive. Inauntru, rumoarea tradeaza activitatea intensa a circa 30 de cercetatori din intreaga lume.

Elementul central al laboratorului e o camera in care Hoffman creste tantari infectati cu falciparum – exact! chiar in mijlocul unui centru comercial. Hoffman pretinde ca e cel mai securizat insectar din lume.

Pentru a intra, un vizitator trebuie sa treaca prin mai multe anticamere izolate intre ele prin seturi de usi, ca intr-un sistem de ecluze. Toata lumea trebuie sa poarte haine de protectie din bumbac alb, masti, invelitori de incaltaminte si manusi.

Albul face mai usoara detectarea oricarui tantar evadat. Aerisirea are circuit inchis, iar camera e verificata zilnic pentru depistarea eventualelor pierderi. Peste tot, abunda afisele: “ATENTIE! ATENTIE! AGENTI INFECTIOSI.” Iar pe un perete atarna mijlocul de protectie final: un plici de muste!

Tantarii sunt adapostiti in cateva zeci de containere cilindrice, cam de marimea unei galetuse cu capace din sita. Ei sunt hraniti cu sange infectat cu falciparum, apoi tinuti doua saptamani, pana ce parazitii se raspandesc in intestinele insectelor si migreaza spre glandele salivare, creand asa-numitii tantari “incarcati”.

Insectele sunt apoi transferate cu grija intr-un fel de etuva, in care sunt ucise rapid prin administrarea unei doze de radiatii. Dupa care, intr-un laborator special de disectie, le sunt scoase glandele salivare. Fiecare dintre aceste glande contine peste 100.000 de paraziti. In esenta, vaccinul consta din acesti paraziti iradiati, ambalati intr-o seringa hipodermica.

Ideea are la baza cercetarile facute la sfarsitul anilor ’60 la Universitatea din New York, de catre Ruth Nussenzweig, care a demonstrat ca parazitii slabiti de radiatii pot declansa un raspuns al sistemului imunitar al cobailor fara a provoca malaria. Vaccinul lui Hoffman va furniza impactul a mii de muscaturi de tantari si – spune el – va genera o reactie de aparare completa.

Ulterior, ori de cate ori o persoana vaccinata va fi muscata de un tantar purtator de malarie, corpul sau, aflat deja in stare de alerta, nu va permite bolii sa puna stapanire pe el. Scopul lui Hoffman e ca, in cele din urma, sa-I poata imuniza pe toti cei 25 de milioane de bebelusi care se nasc anual in Africa subsahariana.

El crede ca cel putin 90% dintre ei vor fi total protejati de malarie. Daca va fi asa, ei ar constitui prima generatie de africani din istorie care nu ar suferi de aceasta boala. Dar despre care generatie va fi vorba? Chiar daca vaccinul produs de Sanaria ar incepe sa fie testat pe teren anul viitor, o versiune aprobata la nivel federal nu va fi disponibila mai devreme de 5 ani – sau poate niciodata.

Tinand cont de rezultatele de pana acum ale vaccinurilor antimalarie, aceasta posibilitate e pe deplin plauzibila. Dupa atatea milioane de ani pe Pamant si atatea victorii contra umanitatii, cu siguranta ca boala nu va capitula usor.

Cand vine vorba de malarie, un singur lucru poate fi garantat: seara de seara, in timpul sezonului ploios, intr-o mare parte a lumii, tantarii anofeli isi vor lua zborul, atenti la mirosul si caldura corpurilor vii. O femela din genul Anopheles trebuie sa bea sange o data la trei zile.

La o singura hranire, care poate dura pana la 10 minute, ea poate ingera cam de doua ori si jumatate greutatea sa dinaintea mesei – la scara umana, e ca si cum ai bea cu paiul o cada de lapte. Daca, din intamplare, ea se va hrani cu sangele unei persoane infectate cu malarie, va ingera si parazitii.

Doua saptamani mai tarziu, cand tantarul va intra pe fereastra deschisa a unei colibe de lut in cautarea urmatoarei sale cine, va fi deja incarcat. In coliba, un copil doarme alaturi de sora si de parintii sai, pe o patura intinsa pe podea. Familia e constienta de amenintarea malariei: cunoaste pericolele sezonului ploios.

O plasa de tantari atarna din tavan. E insa o noapte inabusitoare, iar copilul s-a zvarcolit de cateva ori inainte de a adormi.

Piciorul lui iese de sub plasa. Tantarul il simte si se pregateste sa aterizeze fara zgomot.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*