Animale infectioase

Sedat, un tanar macac rhesus ofera probe biologice care ar putea confirma infectarea sa cu boli ale omului, precum tuberculoza sau pojarul. La fel, primatele pot transmite patogeni omului, facand posibila declansarea de pandemii.

Cand zoonozele trec de la animale la oameni, pot rezulta pandemii. Oamenii de stiinta sunt pe urmele unor noi virusuri letale.

Text: David Quammen

In septembrie 1994, o boala grava a erupt printre caii de curse dintr-o suburbie a orasului australian Brisbane.

Zona, numita Hendra, era un vechi cartier linistit, plin de hipodromuri, grajduri, chioscuri de ziare care vindeau foi de pariuri, cafenele cu nume precum “Ieslea” si oameni pasionati de cai.

Prima victima a fost o iapa gestanta, numita Drama Series, care a inceput sa aiba simptome in timp ce era la pascut si a fost adusa inapoi la grajdul dresorului pentru a primi ingrijiri, dar starea ei s-a inrautatit. Trei oameni s-au straduit sa o salveze: dresorul, supraveghetorul grajdurilor si un veterinar.

Drama Series a murit dupa doua zile, fara ca boala ei sa-si fi gasit vreo explicatie. Fusese muscata de un sarpe? Mancase vreo buruiana otravitoare pe acea pajiste abandonata?

Aceste ipoteze aveau sa fie eliminate doua saptamani mai tarziu, cand majoritatea cailor din grajdul ei s-au imbolnavit in acelasi fel. Nu era vorba de vreo muscatura veninoasa sau de furaj toxic. Era o boala contagioasa. Ceilalti cai prezentau semne de febra si dificultati respiratorii, fetele li se umflasera si devenisera mai stangaci in miscari. Cativa dintre ei aveau spume insangerate la nari si bot.

In ciuda eforturilor eroice ale veterinarului, inca 12 cai au murit in interval de cateva zile. Intre timp, s-a imbolnavit si dresorul, apoi si supraveghetorul grajdurilor. Veterinarul, care isi luase precautii, dar lucra in acelasi mediu, a ramas sanatos. Dupa cateva zile in spital, dresorul a murit. Rinichii ii cedasera si nu mai putea respira.

Supraveghetorul grajdurilor, un om cu inima mare, pe nume Ray Unwin, care doar s-a dus acasa pentru a indura febra de unul singur, a supravietuit. El si medicul veterinar mi-au spus povestea lor anul trecut, cand i-am intalnit in Hendra. Ray Unwin este un tip muncitor, intre doua varste, cu o coada roscata ca nisipul si ochi tristi si obositi, care mi-a marturisit ca nu e genul care sa se planga, dar ca inima lui nu mai bate la fel de la acea nenorocire.

Analizele de laborator au aratat ca atat caii, cat si oamenii fusesera infectati cu un virus necunoscut pana atunci. La inceput, cercetatorii l-au numit equine morbillivirus, insemnand un virus al cailor foarte asemanator pojarului. Mai tarziu, cand unicitatea lui a devenit evidenta, virusul a fost redenumit dupa locul respectiv: Hendra.

Veterinarul, un om inalt si bland, pe nume Peter Reid, mi-a spus ca “viteza cu care s-a transmis printre cai a fost incredibila”. La apogeul crizei, sapte cai au murit in chinuri sau au trebuit eutanasiat i in doar 12 ore. Unul dintre ei a murit zbatandu-se atat de tare, incat Reid nici nu s-a putut apropia pentru a-i face injectia care sa-i curme suferinta. “Nu mai vazusem niciodata un virus care sa cauzeze asa ceva” – a marturisit medicul, recunoscand, cu o expresie care nu releva intreaga drama, ca a fost “o perioada traumatizanta”.

Identificarea noului virus a fost doar primul pas in directia rezolvarii misterului din Hendra, ca sa nu mai vorbim de intelegerea cazului intr-un context mai larg.

Pasul doi insemna identificarea locului in care se ascundea virusul. Unde salasluia acesta atunci cand nu ucidea cai si oameni?

Pasul trei aducea dupa sine o serie intreaga de intrebari: cum a iesit virusul din refugiul sau secret, de ce aici si de ce acum?

Dupa prima noastra discutie, Peter Reid m-a dus cu masina pana in locul in care Drama Series a inceput sa arate primele simptome. Intre timp, acolo unde initial fusese pasunea s-au construit case si strazi excelente. N-a mai ramas mare lucru din vechiul peisaj.

Dar catre capatul unei strazi se afla un cerc denumit “Calliope Circuit”, in mijlocul caruia se inalta un singur copac, un smochin, sub care probabil ca iapa s-a adapostit de dogoritorul soare subtropical al Australiei estice.

“Asta e – spune Reid. Asta e nenorocitul de copac.” Cu alte cuvinte, aici se adunau liliecii. Bolile infectioase sunt peste tot in jurul nostru. Acestea sunt un fel de tencuiala naturala care uneste fiinta cu fiinta, specie cu specie, in edificiile complexe a ceea ce noi numim ecosisteme.

Constituie unul dintre procesele de baza pe care le studiaza ecologistii, alaturi de procesele de hranire, competitie si fotosinteza. Pradatorii sunt animale de dimensiuni in general mari, care isi mananca victimele din afara. Patogenii (agentii cauzatori de boli, precum virusurile) sunt creaturi relativ mici, care isi mananca prada din interior.

Desi bolile infectioase pot parea cumplite si infiora toare, in conditii normale sunt la fel de naturale ca si ceea ce fac leii cu antilopele, zebrele si gazelele. Dar conditiile nu sunt intotdeauna normale. Asa cum pradatorii au speciile lor preferate, victimele predilecte, tot asa au si agentii patogeni. Si, la fel cum un leu se poate abate uneori de la comportamentul normal – ucigand o vaca in loc de o antilopa, un om in locul unei zebre -, la fel si un patogen isi poate schimba tinta.

Se mai intampla si accidente. Apar anomalii. Circumstantele se schimba si, odata cu ele, se schimba si oportunitatile si nevoile. Cand un agent patogen face saltul de la animal la om si reuseste sa-i creeze probleme, rezultatul este cunoscut sub numele de zoonoza.

Cuvantul zoonoza e necunoscut majoritatii oamenilor. Acesta insa ajuta la clarificarea realitatii biologice din spatele unor titluri de ziar infricosatoare privitoare la gripa aviara, SARS, alte forme severe ale unor noi boli si la amenintarea unei pandemii iminente. El exprima ceva esential privitor la originea HIV. Este un cuvant de viitor, destinat sa fie folosit frecvent in secolul al XXI-lea.

Ebola e o zoonoza. La fel si ciuma bubonica. La fel si febra galbena, variola maimutelor, tuberculoza bovina, boala Lyme, febra Nilului de Vest, Marburg, multe radacini de gripa, rabia, sindromul pulmonar al virusului Hanta si o ciudata boala noua, care ucide porcii si pe crescatorii de porci din Malaysia.

Fiecare dintre acestea reflecta actiunea unui patogen care poate trece de la alte specii la om. Aceasta forma de salt intre specii nu e rara, e obisnuita: aproximativ 60% dintre bolile infectioase ale omului cunoscute pana in prezent sunt comune atat oamenilor, cat si animalelor. Unele dintre ele – mai ales rabia – sunt raspandite si notorii ca mortalitate.

Ele inca rapun zeci de mii de oameni, in ciuda luptei duse de secole pentru a face fata efectelor, in ciuda eforturilor internationale concertate de a le controla sau eradica si in ciuda cunoasterii stiintifice a modului in care aceste boli opereaza. Altele sunt noi si, in mod inexplicabil, sporadice, ucigand doar cativa oameni (precum flagelul Hendra) sau cateva sute de oameni intr-un loc sau altul, pentru a disparea apoi ani intregi de pe fata pamantului.

Variola, in schimb, pentru a lua un contraexemplu, nu este o zoonoza. E cauzata de un virus care il infecteaza doar pe Homo sapiens si, in mod exceptional, unele primate, dar nu si caii, soarecii sau orice alte specii. Acest lucru explica succesul, declarat in anul 1979, al campaniei Organizatiei Mondiale a Sanatatii pentru eradicarea acestei boli.

Variola a putut fi eradicata pentru ca virusul care o declansa, neputandu-se instala decat la oameni, nu a mai avut unde sa se ascunda. Patogenii zoonotici, in schimb, au unde sa se ascunda. Variola maimutelor, desi indeaproape inrudita cu variola, difera de aceasta in doua moduri esentiale: capacitatea de a infecta si maimutele, nu doar oamenii, si abilitatea virusului de a se instala si la alte specii, dintre care unele au ramas inca neidentificate.

Febra galbena, de asemenea infectioasa atat pentru maimute, cat si pentru oameni, cauzata de un virus care se poate ascunde la mai multe specii de tantari, probabil nu va fi niciodata complet eradicata. Responsabilul pentru boala Lyme, un tip de bacterie, se ascunde foarte eficient in soarecele-cu-picioare-albe si in alte mamifere mici.

Desigur, acesti patogeni nu se ascund in mod deliberat. Acest comportament constituie pentru ei numai o strategie de transmitere indirecta sau de supravietuire discreta. Cea mai buna metoda de disimulare este adapostirea intr-o gazda, o specie purtatoare a patogenului, dar neafectata decat putin sau deloc.

Cand o boala pare sa dispara intre rabufniri (din nou, cum a fost cazul virusului Hendra dupa carnagiul din 1994), se poate ca patogenul vinovat sa fi pierit, cel putin din regiunea respectiva – dar nu se intampla intotdeauna asa. Se poate la fel de bine ca acesta sa salasluiasca prin apropiere, in jurul nostru, in corpul unei gazde.

Un rozator? O pasare? Un fluture? Poate un liliac? Probabil cel mai simplu ca patogenul sa ramana nedetectat in corpul unei gazde este acolo unde diversitatea biologica e mare si ecosistemul e relativ stabil. Dar si reversul medaliei e valabil: tulburarile ecologice provoaca aparitia bolilor. Scutura un copac, iar din el vor cadea tot felul de lucruri.

La cateva luni dupa mortile din Australia, un “detectiv” stiintific, pe nume Hume Field, a inceput sa caute gazda virusului Hendra. Field era un veterinar care, lucrand intr-un cabinet particular multi ani, s-a decis sa urmeze un doctorat in epidemiologie veterinara.

Cautarea gazdei a devenit proiectul sau de doctorat. El a strans probe de sange de la 16 specii diferite, o intreaga menajerie de suspecti, care includea marsupiale, pasari, rozatoare, amfibieni si insecte. El a trimis mostrele spre a fi analizate intr-un laborator. Nu s-a gasit nicio urma a virusului Hendra. Apoi a luat o proba de sange de la Pteropus alecto, o specie de lilieci-frugivori, de dimensiunile unei ciori si cunoscuta ca vulpea-zburatoare-neagra.

Bingo: laboratorul a descoperit urme moleculare lasate de virusul Hendra. Mai multe teste au oferit probe similare de la alte trei specii de vulpi-zburatoare, toate raspandite in padurile din Queensland (statul de care apartine Brisbane) si in alte regiuni impadurite din Australia.

Field si colaboratorii lui stabilisera faptul ca liliecii reprezentau rezervorul. Detectarea urmelor moleculare este mai putin sigura decat gasirea unor particule din virusul viu, dar intr-o femela de liliac gasisera si aceasta dovada. Cercetarile de laborator sugerau ca Hendra era un virus vechi, care probabil exista in organismulgazda timp de mii de ani.

In ciuda varstei sale, niciodata pana atunci – cel putin nu in istoria cunoscuta prin documente si memoria umana – nu provocase boli la oameni. Ce putea justifica tipul de comportament al virusului din 1994? Ei bine, a fost ghinionul iepei Drama Series si al celor din preajma ei.

Liliecii veneau sa manance smochine din acel copac solitar. Biata iapa, cautand umbra, a pascut fara sa-si dea seama nu doar iarba, ci si resturi cazute de la acei lilieci: pulpa de fruct, fecale, urina, placenta si virus. Dar trebuia sa existe si un raspuns mai complex. De ce a aparut Hendra in 1994, si nu cu zeci sau sute de ani mai devreme?

Ceva era diferit. O anumita schimbare sau o combinatie de schimbari trebuie sa fi provocat transferul virusului de la gazda la alte specii. Termenul tehnic pentru acest transfer este transadaptare (spillover). Poate ca virusul avusese nevoie de cai (care au ajuns in Australia doar odata cu colonistii europeni), si nu de canguri (care mananca iarba sub smochinii australieni de mii de ani), pentru a media transferul de la gazda. Poate ca liliecii, smochinele, caii si oamenii nu coexistasera niciodata atat de strans.

Astazi, Hume Field e cercetator la Institutul pentru Cercetari Animale al Departamentului Industriilor Primare din Brisbane, Queensland. Cand am stat de vorba cu el in biroul sau din acest institut, el a ridicat problema a “ceea ce s-ar putea intampla acum si nu s-a mai intamplat inainte”.

O parte a raspunsului e ca distrugerea de catre om a padurilor de eucalipt a tulburat vechile obiceiuri de hrana si salasluire ale unor vulpi-zburatoare, obligandu-le sa se indrepte catre suburbiile umbroase, livezi, gradinile botanice, parcurile urbane si, in general, mai aproape de oameni.

Dar apropierea este una; transferul virusului la cai e alta.

“Cum se produce transmiterea? – s-a intrebat Field cu voce tare la capatul lungii noastre conversatii. Ei bine, inca nu stim.” Aproape toate bolile zoonotice rezulta din infectarea cu unul dintre cele sase tipuri de patogeni: virusuri, bacterii, protozoare, prioni, fungi sau viermi.

Boala vacii nebune este cauzata de un prion, o molecula proteinica ciudat construita care provoaca plieri stranii la alte molecule, asemeni formei infectioase de apa din romanul Leaganul pisicii, al lui Kurt Vonnegut. Boala somnului este o infectie cu protozoar, transmisa prin musca tete de la animalele salbatice la animalele domestice si oamenii din regiunile Africii Subsahariene. Antraxul este o bacterie care poate trai latent in sol timp de ani de zile, iar apoi, cand e zgandarita, infecteaza oamenii prin intermediul vitelor. Toxocaroza este o zoonoza blanda cauzata de nematozi si o poti lua de la cainele tau. Din fericire, oamenii, ca si cainii, pot fi deparazitati.

Virusurile sunt cele mai problematice.

Ele evolueaza rapid, nu sunt afectate de antibiotice, pot scapa nedepistate, sunt versatile, pot induce o rata foarte ridicata de mortalitate si sunt extrem de simple, cel putin in comparatie cu alte creaturi vii sau aproape vii.

Hanta, SARS, variola maimutelor, rabia, Ebola, virusul Nilului de Vest, Machupo, febra hemoragica Dengue, febra galbena, Junin, Nipah, Hendra, gripa si HIV sunt toate virusuri. Lista completa e mult mai lunga. Exista ceva cunoscut sub numele graitor de spumavirusul simian (SFV), care infecteaza maimutele si oamenii din Asia in locuri publice (precum templele budiste si hinduse) in care oamenii vin in contact cu macacii pe jumatate imblanziti.

Unii dintre cei care viziteaza aceste temple, hranind din mana macacii si expunandu-se acestui virus, sunt turisti internationali. “Virusurile nu au metode de locomotie – spune eminentul virusolog Stephen S. Morse -, si cu toate acestea multi dintre ei au calatorit in jurul lumii.” Nu merg, nu alearga, nu inoata, nu se tarasc. Se lasa purtati.

Cam pe cand virusul Hendra rabufnea langa Brisbane, un alt transfer s-a produs, de data aceasta in Africa centrala. In amonte de-a lungul Raului Ivindo, in nord-estul Gabonului, langa granita cu Republica Congo, se afla un satuc numit Mayibout II.

La inceputul lui februarie 1994, 18 oameni s-au imbolnavit subit dupa ce participasera la macelarirea si mancarea unui cimpanzeu.

Simptomele lor includeau febra, dureri de cap, voma, sangerarea ochilor, a gingiilor, sughituri si diaree cu sange. Toti cei 18 au fost evacuati in aval, la un spital regional, unde patru dintre ei au murit curand. Trupurile lor au fost readuse la Mayibout II si ingropate fara precautii speciale; o a cincea victima a plecat din spital, s-a intors in sat si a murit acolo.

Cazuri secundare au aparut printre cei infectati de apropiati sau de prieteni ori cei care ingropasera trupurile mortilor. Pana la urma, 31 de oameni s-au imbolnavit, dintre care 21 au murit – o rata a mortalitatii de 68%.

Aceste date au fost stranse de o echipa de cercetatori din Gabon si Franta, care au ajuns la Mayibout II in plina epidemie. Printre acestia se afla un medic francez, pe nume Eric M. Leroy, de la Centrul International pentru Cercetari Medicale (CIRMF), din Franceville, Gabon.

Leroy si colegii lui au identificat boala ca fiind febra hemoragica Ebola si au dedus ca cimpanzeul macelarit fusese infectat cu virusul Ebola. Investigatiile lor au relevat si faptul ca cimpanzeul nu fusese ucis de vanatorii din sat; fusese gasit mort in padure si infulecat acolo.

Patru ani mai tarziu, am stat la un foc de tabara in amonte, pe Raul Ivindo, cu un grup de localnici angajati in expeditia Megatransect, pe uscat, lunga si obositoare. Oamenii, majoritatea bantu, erau pe drum de cateva saptamani bune inainte de a ma alatura marsului lor. Slujba lor consta in a cara saci grei prin jungla si a ridica tabere noi in fiecare noapte pentru biologul J. Michael Fay, de la Societatea pentru Conservarea Vietii Salbatice, ale carui curaj si staruinta erau motorul acestui proiect.

Ziua respectiva fusese una relativ usoara – nu trebuise traversata nicio mlastina, niciun elefant nu atacase expeditia – si asta daduse nastere unei atmosfere relaxate, prietenoase in jurul focului. Am aflat ca doi dintre oameni, Thony M’Both si Sophiano Etouck, fusesera in Mayibout II cand Ebola a lovit satul. M’Both, subtirel, mai in varsta si mai volubil decat ceilalti, a acceptat sa vorbeasca despre asta.

Vorbea in franceza, in vreme ce Etouck, un barbat timid, cu umeri lati, barbison si o cautatura incruntata, statea tacut. Familia lui Etouck fusese devastata de boala. Isi tinea una dintre nepoatele bolnave in brate atunci cand perfuzia din incheietura mainii ei s-a infundat, i-a umflat bratul si a explodat, improscandu-l cu sangele ei. Cu toate acestea, Etouck insusi nu s-a imbolnavit. “Nici eu” – spune M’Both.

Cauzele bolii devenisera obiectul unor zvonuri tematoare si confuze. M’Both ii suspecta pe soldatii francezi, aflati in vizita prin apropiere, ca ucisesera cimpanzeul cu vreun fel de arma chimica si il lasasera acolo, neglijenti, pentru a otravi niste oameni lipsiti de orice suspiciuni. Dar oricare va fi fost cauza, oricare va fi fost factorul de contaminare, consatenii isi invatasera lectia.

Nici pana in ziua de azi – spune el -, nimeni din Mayibout II nu mai mananca cimpanzeu. In mijlocul haosului si al tragediei epidemiei – mi-a spus M’Both -, el si Etouck au vazut ceva ciudat: 13 gorile moarte zacand in padure.

Acea imagine, 13 cadavre de gorile intinse pe covorul de frunze, e sinistra, dar plauzibila. Cercetarile ulterioare au confirmat faptul ca gorilele sunt vulnerabile la Ebola.

Fiind creaturi sociabile, puteau cu usurinta sa-si transmita infectia intre ele prin intermediul curatarii reciproce, al cresterii puilor sau chiar incercand sa reanime animalele bolnave sau moarte. In anii de dupa 1996, alte epidemii de Ebola au izbucnit, atat la oameni, cat si la maimute mari (cimpanzei si gorile) in regiunea din jurul satului Mayibout II.

O zona grav afectata se afla in lungul Raului Mambili, dincolo de granita, in nordvestul Republicii Congo. Aceasta este tot o zona de padure deasa, cuprinzand mai multe sate, un parc national si un refugiu al gorilelor, cunoscut sub numele de Lossi. Mike Fay si cu mine am strabatut si acea regiune, in martie 2000, intr-o alta etapa in care m-am alaturat expeditiei sale. Pe atunci, era plin de gorile in albia secata a Raului Mambili.

Dar in 2002, o echipa de cercetatori din Lossi a inceput sa gaseasca cadavre de gorile, dintre care unele au fost depistate pozitiv la testul Ebola. In cateva luni, 91% dintre gorilele pe care le studiasera (130 din 143 de animale) disparusera, majoritatea fiind probabil moarte. Extrapoland mortile confirmate si disparitiile cunoscute la cifra totala din aria studiata, cercetatorii au publicat o lucrare in revista Science cu titlul “Epidemia de Ebola a ucis 5.000 de gorile”.

Toamna trecuta, m-am intors pe Raul Mambili cu o echipa condusa de William B. (Billy) Karesh, director al Programului veterinar de teren al Societatii pentru Conservarea Vietii Salbatice si o autoritate in domeniul zoonozelor. Scopul lui Karesh era sa tranchilizeze cateva dintre gorilele supravietuitoare, sa ia probe de sange si sa vada daca acele animale fusesera expuse la Ebola. Impreuna cu Prosper Balo, ghid expert, si cu alti veterinari si ghizi, am petrecut opt zile scotocind padurea.

Prosper Balo lucrase la Lossi. Cu ajutorul sau am gasit un bai (luminis natural) plin de vegetatie luxurianta, cunoscut inainte pentru zecile de gorile care veneau aici ca sa manance si sa se relaxeze. Billy Karesh insusi vizitase aceeasi zona in 2000, pana la izbucnirea epidemiei, pentru a strange informatii privitoare la sanatatea gorilelor.

“In fiecare zi – mi-a spus -, in fiecare bai venea cel putin o familie mare.” Expeditia sa fusese incununata de succes; el era singura persoana care a reusit vreodata sa tranchilizeze cu sageata gorilele din tinuturile joase. De data asta, lucrurile se schimbasera. Din cate am putut vedea, abia daca mai existau supravietuitori. Am intrezarit doar doua gorile. Celelalte fie plecasera in zone necunoscute, fie… murisera?

Un lucru era clar: pe vremuri, aceasta zona era plina de gorile; acum, acestea disparusera. Virusul parea sa fi disparut si el. Dar noi stiam ca doar se ascundea. Unde se ascundea?

Timp de un deceniu, identitatea gazdei virusului Ebola a ramas unul dintre cele mai intunecate mistere ale stiintei medicale. Mai multe grupuri de cercetatori au incercat sa-l rezolve. Apoi, acum doi ani, Eric Leroy si cativa colegi au anuntat in revista Nature: “Am gasit dovezi ale unei infectii asimptomatice cu virusul Ebola la trei specii de lilieci-frugivori, care arata ca aceste animale ar putea reprezenta gazda acestui virus mortal.”

Grupul lui Leroy nu capturase niciun virus viu, dar stabilise – cu rezultate pozitive la mai multe tipuri de teste moleculare – ca Ebola trecuse prin cel putin cativa dintre liliecii examinati. Leroy insusi isi doreste dovezi mai puternice. “Continuam sa prindem lilieci, pentru a incerca sa izolam virusul din organele acestora” – spunea el la sfarsitul anului trecut, cand l-am vizitat in Franceville. Identificarea gazdei cu certitudine insa ar lasa in continuare cateva intrebari fara raspuns.

De exemplu, cum iese Ebola din organismul gazda? “Nu stim daca se produce un transfer direct de la liliac la om – spune Leroy. Stim doar ca exista un transfer direct de la maimutele mari moarte la oameni.” Si cum a evoluat virusul, producand patru radacini diferite? De ce radacina Ebola-Zair, cea descoperita in Gabon si Congo, este atat de letala pentru oameni (cu o mortalitate de aproximativ 80%)? Care este ciclul sau natural de viata? Care este mecanismul de transfer spre gorile si cimpanzei? Cum afecteaza virusul sistemul imunitar al omului? De fapt, cum gaseste el calea spre oameni?

Ebola e greu de studiat – a explicat Leroy – din cauza caracterului bolii. Loveste rar, progreseaza rapid, daca ucide, ucide in cateva zile, afecteaza relativ putini oameni la fiecare epidemie, iar cei afectati locuiesc in general in zone izolate, impadurite, departe de spitalele dotate cu laboratoare de cercetare, departe de institutele medicale; apoi isi epuizeaza forta locala sau se reuseste stoparea lui, si virusul dispare inapoi in padure, asemeni unei trupe de gherila care ataca si se retrage.

“Nu avem ce face” – spune Leroy, calm, dar nemultumit. Vrea sa spuna ca nu avem ce face, in afara de a continua sa incercam, de a continua analizele de laborator si sa luptam mai departe cu epidemiile atunci cand apar. Nimeni nu poate prezice unde va reizbucni Ebola. “Virusul pare sa decida asta singur.”

Hendra si Ebola fac parte dintr-un tipar mult mai cuprinzator: aparitia recenta a unor noi zoonoze, oribile si mortale, dintre care multe par a fi asociate cu liliecii. O alta parte a acestui modele distrugerea cauzata de om habitatelor salbatice. A urmat Nipah.

In septembrie 1998, un vanzator de carne de porc din Malaysia peninsulara a fost internat in spital cu o inflamatie a creierului si a murit.

Cam in acelasi timp, mai multi crescatori de porci au inceput sa aiba aceleasi simptome, febra ridicata, care a dus la coma; mai multi dintre ei au murit. Intre timp, porcii din zona sufereau si ei de o boala a lor (sau ce parea a fi o boala a lor), cu tuse si respiratie dificila, murind brusc.

Boala porcilor a fost luata drept febra porcina clasica. Decesele crescatorilor de porci au fost atribuite encefalitei japoneze. In cateva luni insa cercetatorii au demonstrat ca atat oamenii, cat si porcii fusesera infectati cu acelasi virus, unul nou, izolat in prima instanta la un pacient al carui sat natal se numea Sungai Nipah.

Virusul era extrem de contagios intre porci, dar nu si intre oameni. S-a raspandit si in alte parti ale Malaysiei si chiar in Singapore, prin transportul de porci vii, infectand oamenii care venisera in contact cu animalele bolnave sau cu carnea acestora. In cateva luni, epidemia provocase 265 de imbolnaviri printre oameni, 105 morti si sacrificarea a 1,1 milioane de porci.

Profilul molecular al acestui nou virus sugera o inrudire apropiata cu Hendra. Acest lucru a oferit si o pista de cercetare. Nu mult dupa aceea, oamenii de stiinta au descoperit virusul Nipah in stare latenta intr-o gazda: Pteropus hypomelanus, o alta specie de lilieci-frugivori. Si au mai observat si ca, deposedati de habitat, liliecii se adunau in livezile de langa crescatoriile de porci.

Apoi a aparut SARS. A izbucnit in sud-estul Chinei la inceputul lui 2003, raspandindu-se rapid de la om la om, calatorind cu viteza avioanelor, ucigand 774 de oameni in noua tari si creand panica in lumea intreaga. Primele investigatii au indicat gazda SARS ca fiind civeta-mascata, un mamifer de dimensiuni medii vandut adesea pentru carne in pietele din China. Suspiciunile au fost indepartate insa dupa ce experimentele au aratat ca civetele-mascate insesi sufereau de SARS simptomatic.

Apoi, un grup de oameni de stiinta, condusi de Wendong Li, de la Academia Chineza de Stiinte, au anuntat ca au identificat organisme-gazda ale unui virus foarte asemanator celui care a provocat epidemia de SARS: lilieci din genul Rhinolophus.

Povestea nu se termina aici.

Virusul-rabic-de-liliac-australian, nou identificat si inrudit indeaproape cu rabia, a ucis cel putin doi oameni cu simptome de rabie, dupa ce au fost muscati de lilieci.

Menangle si Tioman sunt si ele virusuri ale liliecilor, din aceeasi familie cu Hendra, pe care oamenii de stiinta ii tin sub observatie. Rabia insasi si virusurile asemanatoare ei, descoperite in coloniile de lilieci din intreaga lume, sunt probabil cei mai letali dintre toti patogenii virali daca nu sunt tratati – cu o mortalitate umana de aproape 100%.

In nordul Perului, toamna trecuta, 11 copii din comunitatile locale de la izvoarele Amazonului au murit de rabie, contractata atunci cand au fost intepati de lilieci-vampiri.

In acest moment, aveti tot dreptul sa va intrebati: ce naiba e cu liliecii astia?

M-am intrebat si eu acelasi lucru stand de vorba cu Charles Rupprecht, un virusolog si veterinar care conduce sectia de rabie la Centrele pentru Controlul si Prevenirea Bolilor, din Atlanta.

Rupprecht mi-a recitat o lista de factori care fac acest ordin de mamifere, Chiroptera, candidatul ideal pentru a gazdui o multime de virusuri periculoase.

Unii lilieci convietuiesc in colonii uriase, ingramaditi unii peste altii; nasc doar cativa pui si, drept urmare, au foarte mare grija de acestia; traiesc mult, mai ales pentru niste mamifere mici; sunt batrani, in termeni evolutivi; au o mare diversitate a speciilor, reprezentand aproximativ 20% dintre toate mamiferele; zboara, si in consecinta calatoresc prin lume cu usurinta, gasind locuri si moduri de supravietuire pe aproape orice pamant, cu exceptia Antarcticii.

Adaugati la toate acestea faptul ca, fiind nocturni si nedependenti de sol, sunt foarte greu de studiat. O alta parere avizata vine de la Xavier Pourrut, cercetator veterinar la CIRMF, din Gabon. Munca lui presupune capturarea si recoltarea de probe de sange de la liliecii din apropierea focarelor de Ebola, astfel incat Eric Leroy sa poata studia limfele lor pentru a cauta dovezi ale virusului.

Ce trebuie sa ne amintim – spune el – e ca abilitatile de zbor le dau acestora acces larg nu numai pe orizontala, spre locuri din lumea intreaga, dar si pe verticala, in paduri. Aceasta poate aduce liliecii in contact nu doar cu fructele sau insectele cu care se hranesc si cu varfurile copacilor de care se agata, ci si cu o multime de alte specii, de la coronamentul padurilor pana la sol, inclusiv rozatoare, maimute, carnivore, pasari, serpi, cimpanzei, gorile si oameni. Contactul e crucial. Contactul apropiat intre doua specii reprezinta o ocazie pentru patogen de a-si largi orizontul si posibilitatile.

Patogenul poate fi bine adaptat la viata sa linistita si sigura din organismul-gazda; transferul la o specie noua reprezinta o sansa, comportand si riscuri, de a-si spori dramatic resursele si aria geografica. Riscul e acela ca, prin uciderea noii gazde prea repede, inainte sa fie transmis mai departe, patogenul va ajunge intr-o fundatura. Dar teoriile evolutiei sugereaza ca unii patogeni vor accepta, uneori, acest risc, in schimbul posibilitatii unei rasplati pe masura.

Supravietuirea pe termen lung e doar una dintre formele succesului evolutiei. Abundenta si distributia pe arii intinse sunt o alta forma. Ganditi-va la testoase si la sobolani. Testoasele tind sa traiasca prin strategii conservatoare, ramanand in habitatul lor preferat si reproducandu-se incet. Sobolanii sunt oportunisti, isi extind ariile, calatorind clandestin pe pamant sau pe mare, sosind in locuri noi si reproducandu-se rapid. La fel, patogenii pot diferi in privinta gradului lor de spirit aventuros.

Transferul de la un organism-gazda nu e neaparat accidental si nu duce intotdeauna la o fundatura. Poate fi o strategie care sa duca la succes evolutiv. Virusul imunodeficientei simiene (SIV) a obtinut un astfel de succes atunci cand s-a adaptat de la o subspecie de cimpanzei la oameni, probabil in vestul Africii centrale, astfel devenind HIV-1.

Stransa apropiere dintre om si alte specii se poate petrece in diferite feluri: prin uciderea si mancarea animalelor salbatice (ca in Mayibout II), prin ingrijirea animalelor domestice (ca in Hendra), prin dezmierdarea animalelor de companie (ca in cazul variolei maimutelor, adusa in comertul american cu animale de companie prin intermediul importurilor de rozatoare africane), prin ademenirea animalelor semisalbatice pentru a le imblanzi (hranirea cu banane a maimutelor de la un templu din Bali), prin cresterea intensiva a animalelor, combinata cu distrugerea habitatelor (ca la fermele de porci din Malaysia) si prin orice altfel de distrugeri provocate de om in habitatele salbatice – si asa ceva, trebuie s-o spunem, se petrece din plin peste tot in lume.

Odata ce contactul s-a produs si patogenul a fost transferat, alti doi factori contribuie la posibile consecint e catastrofice: densitatea oamenilor pe pamant, cu totii predispusi la infectii, si viteza cu care omul calatoreste.

Atunci cand o noua boala grava gaseste un culoar, astfel incat sa se poata transmite de la om la om prin strangerea mainii, un sarut sau un stranut, ea poate cu usurinta sa faca inconjurul lumii si sa ucida milioane de oameni, inainte ca medicina sa gaseasca o modalitate de a o controla.

Dar siguranta si sanatatea noastra nu sunt singura problema. Un alt lucru important de retinut e ca boala poate actiona in doua sensuri: nu numai de la alte animale la oameni, ci si dinspre noi spre alte animale. Pojarul, poliomielita, scabia, gripa, tuberculoza si alte boli umane sunt considerate amenintari pentru primatele nonumane. Eticheta acestor infectii e “boli antropozoonotice”.

Oricare dintre acestea poate fi purtata de un turist, un cercetator sau un localnic si poate avea un impact devastator asupra unei populatii mici si izolate de primate mari cu un fond de gene relativ mic, cum sunt gorilele-demunte din Ruanda sau cimpanzeii din Gombe.

De aceea, Billy Karesh si colegii sai de la Societatea pentru Conservarea Vietii Salbatice au adoptat ca slogan pentru programul lor “O lume, o sanatate”. Principiile indrumatoare sunt cele din ecologie, ale carei subdiscipline sunt medicina umana si cea veterinara. “Nu e vorba de sanatatea animalelor salbatice, de sanatatea oamenilor sau a vitelor – mi-a spus Karesh. In realitate, exista doar o singura sanatate”: sanatatea si echilibrul ecosistemelor de pe intreaga planeta.

Dupa incercarea infructuoasa de-a lungul Raului Mambili, din nord-vestul Congoului, Karesh, Prosper Balo si cu mine, alaturi de alti membri ai echipei, am coborat pe rau intr-o piroga, un drum de trei ore.

Apoi am condus pe un drum de tara spre o localitate numita Mbomo, centrul unei zone in care Ebola ucisese 128 de oameni in timpul aceleiasi epidemii care lovise gorilele din Lossi. Ne-am oprit la un mic spital, langa care se afla un anunt inscriptionat cu litere rosii:

attention ebola ne touchons jamais ne manipulons jamais les animaux trouves morts en foret

(Nu atingeti animalele gasite moarte in padure.)

Mbomo era orasul natal al lui Balo. I-am vizitat casa si i-am cunoscut pe sotia sa, Estelle, si pe cativa dintre multii lor copii. Am aflat ca sora Estellei, doi frati si o alta ruda apropiata au murit de Ebola in 2003 si ca Estelle insasi a fost indepartata de oamenii din sat din cauza ca fusese atat de aproape de bolnavii afectati.

Nimeni nu voia sa-i vanda mancare. Nimeni nu voia sa atinga banii ei. A trebuit sa se ascunda in padure. Ar fi murit si ea – a spus Balo -, daca el n-ar fi invatat-o precautiile pe care si el le aflase de la Eric Leroy si de la alti oameni de stiinta pentru care lucrase in timpul epidemiei: sterilizeaza totul cu clorura de var, spala-te pe maini, nu atinge cadavrele. Dar acum raul trecuse si, alaturi de Balo, Estelle era o femeie tanara zambitoare si sanatoasa.

Balo isi amintea de epidemie in felul lui propriu, plangand pierderile suferite de Estelle, dar si pierderi de alta natura. Ne-a aratat o carte, un ghid botanic de teren, pe ale carui pagini de sfarsit scrisese o lista de nume: Apollo, Cassandra, Afrodita si aproape inca 20.

Erau gorile, un grup intreg pe care il stia bine, pe care il urmarea zilnic cu drag in Lossi. Cassandra fusese preferata lui – a spus Balo. Apollo avea spatele argintiu. Sont tous disparus en deux-mille trois – spunea Balo. Au disparut toate la epidemia din 2003. Isi pierduse familia de gorile, ca si membri ai propriei sale familii. A fost foarte greu – spunea Balo.

A ramas cu cartea deschisa multa vreme, pentru ca noi sa putem citi numele. Intelegea emotional ceea ce cercetatorii stiau din datele lor: ca noi – oamenii si gorilele, caii, porcii, liliecii, maimutele, soarecii, tantarii si virusurile – avem impreuna aceeasi problema.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*