Secretele memoriei

Un creier neafectat prezinta lobi temporali intacti de-a lungul partilor sale laterale inferioare si, in centru, ventriculi zvelti, plini cu fluid cerebrospinal. Intr-un creier distrus de Alzheimer, lobii temporali – un lacas al memoriei si al limbajului – au fost devastati, iar ventriculii se casca in vidul lasat de moartea celulelor.

Ce este memoria? Cea mai buna definiţie pe care ne-o pot oferi deocamdată neurologii este aceasta: o memorie e un model de conexiuni între neuroni, stocat în creier.

Text: Joshua Foer

Există o femeie de 41 de ani, o asistentă cu funcţie administrativă din California, cunoscută în literatura medicală doar sub numele de „AJ“, care îşi aminteşte aproape fiecare zi din viaţa ei, de la vârsta de 11 ani. Există un bărbat de 85 de ani, tehnician de laborator pensionat, pe nume „EP“, care îşi aminteşte doar cel mai recent gând al lui. E posibil ca ea să aibă cea mai bună memorie din lume. El ar putea foarte bine s-o aibă pe cea mai proastă.

„Memoria mea se revarsă ca un film, nonstop şi incontrolabil“ – spune AJ. Ea îşi aminteşte că la ora 12:34, duminică, pe 3 august 1986, un tânăr pe care îl iubea la nebunie i-a dat un telefon. Îşi aminteşte ce s-a întâmplat în serialul Murphy Brown, pe 12 decembrie 1988. Şi îşi aminteşte că pe 28 martie 1992 a luat prânzul cu tatăl ei la Hotelul Beverly Hills. Îşi aminteşte evenimente mondiale şi drumuri până la băcănie, cum era vremea şi emoţii personale. Practic, fiecare zi este acolo. Nu e un om uşor de pus în încurcătură.

De-a lungul anilor, au existat câteva persoane cu o memorie neobişnuit de bună. Kim Peek, savantul de 56 de ani care a inspirat filmul Rain Man, a memorat, se pare, aproape 12.000 de cărţi (citeşte o pagină în 8 până la 10 secunde). „S“, un jurnalist rus studiat timp de trei decenii de neuropsihologul Aleksander Luria, îşi putea aminti şiruri de cuvinte, numere şi silabe fără sens incredibil de lungi, ani de zile după ce le auzise pentru prima dată. Dar AJ este unică. Memoria ei extraordinară nu e pentru întâmplări sau chipuri, ci pentru propria sa viaţă. Într-adevăr, memoria ei inepuizabilă pentru detalii biografice este fără precedent şi atât de puţin înţeleasă, încât James McGaugh, Elizabeth Parker şi Larry Cahill, neurologi la Universitatea din California, Irvine, care o studiază de şapte ani, au fost nevoiţi să inventeze un nou termen medical pentru a descrie situaţia ei: sindrom hipertimestic.

EP are 1,80 m, părul alb pieptănat cu o cărare perfectă şi urechile neobişnuit de lungi. Arată bine, este prietenos şi graţios. Râde mult. La prima vedere, pare  bunicul perfect. Dar cu 15 ani în urmă, virusul herpes simplex şi-a croit drum prin creierul său, golindu-l de miez ca pe un măr. La momentul când virusul îşi terminase traseul, două porţiuni de materie cenuşie de mărimea unei castane, din lobii temporali mediani, dispăruseră şi, odată cu ele, şi cea mai mare parte a memoriei lui EP.

Virusul a lovit cu o precizie ciudată. Lobii temporali mediani – există câte unul pe fiecare parte a creierului – includ o structură curbată, numită hipocampus, şi câteva regiuni adiacente, care, împreună, îndeplinesc acţiunea magică de a transforma percepţiile noastre în amintiri pe termen lung. Amintirile nu sunt, de fapt, stocate în hipocampus – ele sunt localizate altundeva, în straturile exterioare neregulate ale creierului, neocortexul –, dar zona hipocampusului este acea parte a creierului care le fixează. Hipocampusul lui EP a fost distrus şi, fără acesta, el e ca un camcorder care nu are un cap de citire funcţional. Vede, dar nu înregistrează.

EP are două tipuri de amnezie: anterogradă, care înseamnă că nu-şi poate forma noi amintiri, şi retrogradă, care înseamnă că nu şi le mai poate reprezenta pe cele vechi sau cel puţin de după 1960. Copilăria sa, serviciul în marina comercială, Al Doilea Război Mondial – toate foarte puternice. Din câte ştie el, benzina costă cam 25 de cenţi litrul, iar omul nu a păşit niciodată pe Lună.

AJ şi EP sunt extreme ale spectrului memoriei umane. Iar cazurile lor spun mai mult decât orice scanare cerebrală despre măsura în care amintirile noastre ne fac să fim cine suntem. Deşi noi, ceilalţi, ne situăm undeva între aceşti doi poli, între a ne aminti totul şi a nu ne mai aminti nimic, cu toţii am simţit puţin gustul performanţei lui AJ sau al sorţii înspăimântătoare a lui EP. Acele aproximativ 1,3 kilograme de carne zbârcită pe care le ţinem în echilibru în vârful coloanelor noastre vertebrale pot reţine cele mai neînsemnate detalii despre experienţe din copilărie pe toată durata vieţii, însă adesea nu pot păstra chiar şi cel mai important număr de telefon măcar timp de două minute. Atât de ciudată este memoria.

Ce este memoria? Cea mai bună definiţie pe care ne-o pot oferi deocamdată neurologii este aceasta: o memorie este un  model de conexiuni între neuroni stocat în creier. Există aproximativ o sută de miliarde de asemenea neuroni, fiecare putând probabil să facă de la 5.000 până la 10.000 de conexiuni sinaptice cu alţi neuroni, ceea ce înseamnă un total de la aproximativ cinci sute de mii de miliarde până la un milion de miliarde de sinapse într-un creier adult mediu. Prin comparaţie, există doar 32 de mii de miliarde de biţi de informaţie în întreaga colecţie tipărită a Bibliotecii Congresului. Fiecare senzaţie pe care ne-o amintim, fiecare gând pe care îl avem schimbă conexiunile din interiorul acestei uriaşe reţele. Sinapsele sunt consolidate sau slăbite sau se formează din nou. Substanţa noastră fizică se schimbă. Într-adevăr, este în permanentă schimbare, în fiecare moment, chiar şi când dormim.

L-am cunoscut pe EP la el acasă, un bungalow luminos dintr-o suburbie a oraşului San Diego, într-o zi caldă de primăvară. Am ajuns acolo cu maşina, împreună cu Larry Squire, neurolog şi cercetător în domeniul memoriei la Universitatea din California, San Diego, şi la Centrul Medical pentru Veterani, din San Diego, şi Jen Frascino, cercetător-coordonator în laboratorul lui Squire, care-l vizitează cu regularitate pe EP, pentru a-i aplica teste cognitive. Deşi Frascino a fost la EP acasă de vreo 200 de ori, el o întâmpină întotdeauna ca pe o străină.

Frascino se aşază în faţa lui EP, la masa din sufragerie, şi îi pune o serie de întrebări care îi măsoară bunul simţ. Îl întreabă pe ce continent se află Brazilia, câte săptămâni are un an, la ce temperatură fierbe apa. Vrea să demonstreze ceea ce testele IQ deja au dovedit: EP nu e retardat. El răspunde cu răbdare – şi corect –  la toate întrebările, cam la fel de amuzat cum îmi închipui că aş fi şi eu dacă un necunoscut ar intra în casa mea, s-ar aşeza la masa mea şi m-ar întreba foarte serios dacă ştiu care este punctul de fierbere al apei.

„Ce faci dacă găseşti pe stradă un plic sigilat, timbrat şi cu adresa destinatarului?“ – întreabă Frascino.

„Îl pun într-o cutie poştală. Ce altceva?“ Chicoteşte şi îmi aruncă o privire piezişă, cu subînţeles, de parcă ar spune: „Oare oamenii ăştia mă cred imbecil?“ Simţind însă că situaţia solicită politeţe, se întoarce din nou spre Frascino şi adaugă: „Dar mi-aţi pus o întrebare foarte interesantă. Foarte interesantă.“ Habar nu are că a mai auzit-o de multe ori până acum.

„De ce gătim mâncarea?“

„Pentru că e crudă?“ Cuvântul „crudă“ îi face vocea să traverseze în mod clar registrul tonalităţilor, amuzamentul făcând loc neîncrederii.

„De ce studiem istoria?“

„Studiem istoria ca să aflăm ce s-a întâmplat în trecut.“

„Dar de ce vrem să aflăm ce s-a întâmplat în trecut?“

„Pentru că, sincer, e interesant.“

EP poartă la încheietura mâinii stângi o brăţară din metal, cu un avertisment medical. Deşi este evident la ce foloseşte, îl întreb oricum. Îşi răsuceşte încheietura mâinii şi citeşte relaxat: „Hmmm… Scrie «pierdere de memorie».“

EP nu-şi mai aminteşte nici măcar faptul că are o problemă de memorie. Redescoperă acest lucru în fiecare moment. Şi, pentru că uită că întotdeauna uită, fiecare gând pierdut pare doar o simplă scăpare – ceva sâcâitor, nimic mai mult – aşa cum vi s-ar părea dv. sau mie.

De când cu boala lui, pentru EP spaţiul există doar până unde îl vede. Universul lui social nu cuprinde decât oamenii din încăpere. Trăieşte sub un reflector micuţ, înconjurat de beznă.

Într-o dimineaţă obişnuită, EP se trezeşte, ia micul dejun şi se întoarce în pat ca să asculte radioul. Dar, odată întors în pat, nu mai e prea clar dacă a şi luat micul dejun sau dacă abia s-a trezit. De multe ori, mai ia o dată micul dejun, apoi se întoarce iar în pat, ca să mai asculte radioul. În unele dimineţi, ia micul dejun chiar şi a treia oară. Se uită la televizor, ceea ce poate fi foarte interesant, de la o secundă la alta, deşi programele care au clar delimitate un început, un mijloc şi un sfârşit pot ridica o problemă. Preferă History Channel sau orice despre Al Doilea Război Mondial. Se plimbă prin cartier, de obicei de mai multe ori înainte de prânz, uneori chiar timp de trei sferturi de oră. Stă în curte. Citeşte ziarul, ceea ce – putem doar să ne închipuim – îi dă sentimentul că ar coborî dintr-o maşină a timpului. Care Bush? Ce Irak? De când computere? Până să ajungă EP la sfârşitul  unui titlu, a şi uitat cum începuse. De cele mai multe ori, după ce citeşte buletinul meteo, face diverse mâzgălituri pe ziar, desenând mustăţi fotografiilor sau trasându-şi conturul lingurii. Când vede preţurile caselor, la rubrica de oferte imobiliare, invariabil spune că este şocat.

Fără memorie, EP a căzut complet în afara timpului. Pentru el, nu există un flux al conştiinţei, ci picături care se evaporă imediat. Dacă i-aţi lua ceasul de la mână – sau, cu mai multă cruzime, dacă i-aţi schimba ora – ar fi complet pierdut. Prins ca în capcană într-un spaţiu de nicăieri al unui prezent etern, între un trecut pe care nu şi-l poate aminti şi un viitor pe care nu îl poate contempla, el duce o viaţă sedentară, complet lipsită de griji. „E fericit tot timpul. Foarte fericit. Presupun că din cauză că nu are niciun stres în viaţă“ – spune fiica lui, Carol, care locuieşte în apropiere.

„Câţi ani aveţi?“ – îl întreabă Squire.

„Stai să vedem… 59 sau 60. M-aţi prins. Memoria mea nu e chiar perfectă. Stau binişor, dar uneori oamenii mă întreabă lucruri pe care pur şi simplu nu le pricep. Sunt sigur că şi dv. păţiţi aşa ceva uneori.“

„Sigur că da“ – spune Squire cu bunăvoinţă, deşi EP e cu aproape un sfert de secol în urmă.

Un volum uriaş de informaţii din ceea ce ştiinţa cunoaşte cu privire la memorie au fost obţinute datorită unui creier distrus, remarcabil de similar cu al lui EP. Îi aparţine unui bărbat de 81 de ani, cunoscut drept „HM“, un amnezic care trăieşte într-un cămin de bătrâni din Connecticut. HM a suferit de  epilepsie începând de la vârsta de zece ani, după un accident de bicicletă. Până la vârsta de 27 de ani, îşi pierdea cunoştinţa de mai multe ori pe săptămână şi nu putea să facă mai nimic. Un neurochirurg, pe nume William Beecher Scoville, s-a gândit că ar putea pune capăt simptomelor lui HM printr-o operaţie experimentală, care să extirpe acea parte a creierului care, bănuia el, provoca problemele.

În 1953, în timp ce HM stătea treaz pe masa de operaţie, cu scalpul anesteziat, Scoville a perforat două găuri, chiar deasupra ochilor pacientului. Chirurgul a ridicat partea frontală a creierului lui HM cu o mică spatulă de metal, în timp ce un pai de metal a absorbit cea mai mare parte din hipocampus, împreună cu o mare parte din lobii temporali mediani din jur. Operaţia a redus frecvenţa atacurilor lui HM, dar în scurt timp a devenit clar că aceasta îi jefuise şi memoria.

În următoarele cinci decenii, HM a fost subiectul a nenumărate experimente şi a devenit cel mai studiat pacient din istoria ştiinţei creierului. Având în vedere rezultatul tragic al operaţiei lui Scoville, toată lumea a admis că HM avea să fie un caz singular.

EP a spulberat această presupunere. Ceea ce Scoville i-a făcut lui HM cu un pai de metal, natura i-a făcut lui EP cu herpes simplex. Puse una lângă alta, tomografiile creierelor celor doi, având imaginea granulată, în alb-negru, sunt tulburător de asemănătoare, deşi la EP distrugerea este ceva mai mare. Chiar dacă nu ştii cum ar trebui să arate un creier normal, găurile simetrice care se cască par să se holbeze la tine ca doi ochi.

Ca şi EP, HM putea să-şi păstreze amintirile doar atât cât să se gândească la ele, dar odată ce creierul său trecea la altceva, nu şi le mai putea recupera niciodată. În cadrul unui experiment celebru, Brenda Milner, psiholog canadian, l-a rugat pe HM să ţină minte numărul 584 cât mai multă vreme posibil. Pentru a reţine numărul „pe vârful limbii“, a folosit un sistem complicat, pe care i l-a repetat de mai multe ori lui Milner:

„E simplu. Ţii minte doar 8. Vezi, 5 plus 8 plus 4 fac 17. Ţii minte 8, îl scazi din 17 şi rămâne 9. Împarţi 9 în jumătate şi obţii 5 şi 4, deci ai 584. E simplu.“

S-a concentrat asupra acestei mantre elaborate timp de mai multe minute. Dar imediat ce atenţia i-a fost distrasă, numărul a dispărut. Nici măcar nu a mai ţinut minte că i se ceruse să ţină minte ceva. Deşi oamenii de ştiinţă ştiuseră încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea că există o diferenţă între memoria pe termen lung şi cea pe termen scurt, aveau acum prin HM dovada că aceste două tipuri de memorie se petreceau în părţi diferite ale creierului şi că, fără cea mai mare parte din zona hipocampusului, HM nu putea să transforme o amintire pe termen scurt într-una pe termen lung.

De asemenea, cercetătorii au aflat de la HM mai multe despre un alt tip de amintire. Deşi el nu putea spune ce mâncase la micul dejun sau cine era preşedintele SUA la momentul respectiv, existau anumite lucruri pe care şi le putea aminti. Milner a descoperit că era capabil să înveţe să facă lucruri complicate, fără ca măcar să-şi dea seama de acest lucru. În cadrul unui studiu, ea a demonstrat că HM putea să înveţe să deseneze o stea în cinci colţuri pe o bucată de hârtie, în timp ce privea reflexia acesteia în oglindă. De fiecare dată când Milner îi dădea această sarcină lui HM, el susţinea că nu a mai încercat aşa ceva niciodată. Şi totuşi, zi după zi, creierul lui se descurca tot mai bine în a-i ghida mâna care lucra invers. În ciuda amneziei, îşi amintea.

Deşi nu există un consens referitor la câte sisteme de memorie există, oamenii de ştiinţă în general împart amintirile în două tipuri: declarative şi nondeclarative (uneori menţionate ca explicite şi implicite). Amintirile declarative acoperă lucrurile pe care ştii că ţi le aminteşti, cum ar fi culoarea maşinii sau ce s-a întâmplat ieri după-amiază. EP şi HM şi-au pierdut abilitatea de a-şi forma noi amintiri declarative. Amintirile nondeclarative sunt lucrurile pe care le ştii fără să te gândeşti la ele în mod conştient, de pildă cum să mergi pe bicicletă sau cum să desenezi o formă în timp ce te uiţi la ea în oglindă. Aceste amintiri inconştiente nu se bazează pe regiunea hipocampusului pentru a fi consolidate şi stocate.  Ele se produc în părţi complet diferite ale creierului. Învăţarea abilităţilor motorii are loc la baza creierului, în cerebel, învăţarea perceptuală în neocortex, iar învăţarea de deprinderi în centrul creierului. După cum demonstrează atât de evident EP şi HM, o parte a creierului poate fi distrusă, dar restul va continua să funcţioneze.

Metaforele pe care le folosim adesea pentru a descrie memoria – fotografia, casetofonul, oglinda, hard diskul – sugerează toate acurateţe mecanică, de parcă mintea ar fi un soi de dispozitiv care transcrie meticulos experienţele noastre. Multă vreme a fost o viziune larg acceptată că avem nişte creiere care funcţionează ca nişte dispozitive perfecte de înregistrat – că o viaţă întreagă de amintiri este depozitată undeva la mansardă şi dacă nu le putem găsi nu înseamnă că au dispărut, ci numai că am pierdut accesul la ele.

Un neurochirurg canadian, pe nume Wilder Penfield, s-a gândit că probase deja această teorie prin anii 1940. Penfield folosise sonde electrice pentru a stimula creierele pacienţilor epileptici, în timp ce aceştia erau întinşi pe masa de operaţie conştienţi. El încerca să depisteze sursa epilepsiei lor, dar a descoperit că, atunci când sonda lui atingea anumite porţiuni ale lobului temporal, pacienţii începeau să descrie experienţe vii. Când atingea din nou acelaşi loc, obţinea adesea aceleaşi descrieri. Penfield a ajuns să creadă că, de fapt, creierul înregistrează absolut orice lucru căruia îi acordă un grad oarecare de atenţie conştientă şi că aceste înregistrări sunt permanente.

Cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de acord acum că acele amintiri stranii declanşate de Penfield erau mai aproape de fantezie sau halucinaţii decât de amintiri, însă brusca reapariţie a unor episoade de mult pierdute din trecutul cuiva este o experienţă cu siguranţă familiară pentru toată lumea. Totuşi, ca dispozitiv de înregistrare, creierul face, în mod evident, o treabă de mântuială. Tragediile şi umilinţele par să fie întipărite cel mai puternic, adesea cu cea mai insuportabilă exactitate, în timp ce acele amintiri de care credem noi că avem cu adevărat nevoie – numele cunoştinţelor, ora unei întâlniri, unde am pus cheile maşinii – au obiceiul să se evapore.

Michael Anderson, cercetător al memoriei la Universitatea din Oregon, în Eugene, a încercat să estimeze costul acestei evaporări totale. Conform „jurnalelor uitării“, ţinute timp de un deceniu de studenţii săi (de exemplu, cât timp durează până găseşti cheile de la maşină), Anderson calculează că oamenii irosesc mai bine de o lună pe an doar pentru a compensa lucrurile pe care le-au uitat.

AJ îşi aminteşte când şi-a dat seama prima oară că memoria ei nu este la fel cu a altora. Era în clasa a şaptea şi învăţa pentru teze. „Nu eram prea bucuroasă, fiindcă uram şcoala“ – spune ea. Mama sa o ajuta să-şi facă lecţiile, dar mintea ei rătăcea aiurea.  „Am început prin a mă gândi la anul de dinainte, când eram în clasa a şasea, şi mă gândeam cât de mult îmi plăcuse clasa a şasea. Dar apoi mi-am dat seama că îmi aminteam data exactă, ce făceam precis în acea zi cu un an înainte.“ La început, nu s-a gândit prea mult la asta. Dar, după câteva săptămâni, jucându-se cu o prietenă, şi-a amintit că se jucaseră împreună şi fix cu un an înainte.

„Fiecare an şi apoi fiecare perioadă a anului îmi inspiră un anumit sentiment. Primăvara lui 1981 am simţit-o complet diferită de iarna lui 1981“ – spune ea. Pentru AJ, datele sunt precum mica prăjitură care trimitea mintea lui Marcel Proust înapoi în timp, în romanul În căutarea timpului pierdut. Simpla lor menţionare îi declanşează involuntar fluxul de amintiri. „Ca atunci când miroşi ceva şi mirosul acela te poartă înapoi în timp. Eu sunt cu vreo zece niveluri mai profundă şi mai intensă decât atât.“

„Fratele meu obişnuia să spună: «Ea e Rain Man». Iar eu spuneam «Nu, nu-i adevărat.» Dar m-am gândit: «Ce dacă eu, de fapt….. Dar oare sunt? Ar fi ceva în neregulă cu mine?»“ La un moment dat, AJ s-a gândit să se instaleze pe promenada de la malul mării în chip de Calendar Uman şi să le ceară oamenilor cinci dolari, lăsându-i în schimb să-i pună memoria datelor la încercare. Apoi s-a răzgândit. „Nu vreau să fiu un spectacol de mâna a doua.“

S-ar părea că, dacă ai o memorie precum AJ, viaţa ta e calitativ diferită – şi mai bună. Cultura noastră ne inundă cu noi informaţii, totuşi atât de puţine dintre ele sunt stocate şi catalogate astfel încât să le putem recupera ulterior. Cum ar fi ca toate aceste cunoştinţe, altfel pierdute, să le ai la degetul mic? Ne-ar face oare mai convingători, mai încrezători? Ne-ar face, într-un sens fundamental al cuvântului, mai inteligenţi? În măsura în care experienţa este suma amintirilor noastre iar înţelepciunea este suma experienţelor noastre, dacă ai avea o memorie mai bună, asta ar însemna nu numai să ştii mai multe despre lume, ci şi mai multe despre tine însuţi.  Câte idei de valoare au rămas negândite şi câte conexiuni nerealizate din cauza scăpărilor memoriei?

Visul întruchipat de AJ, perfecţiunea memoriei, ne însoţeşte cel puţin din secolul al V-lea î.Hr. şi de la presupusa invenţie a unei tehnici cunoscute drept „arta memoriei“, a poetului grec Simonides din Ceos.

Simonides fusese singurul supravieţuitor al prăbuşirii, cu consecinţe catastrofale, a acoperişului unei săli de banchete din Tesalia. Potrivit lui Cicero, care a relatat despre acest incident patru secole mai târziu, cadavrele erau de nerecunoscut. Dar  Simonides a putut să închidă ochii în faţa haosului şi să vizualizeze în mintea sa  fiecare invitat la locul său, în jurul mesei. El descoperise „metoda loci“. Dacă poţi să transformi ceea ce încerci să-ţi aminteşti în imagini mentale vii şi apoi le aranjezi într-un fel de spaţiu arhitectonic imaginar, cunoscut ca un palat al memoriei, amintirile pot deveni practic imposibil de şters.

Se spune că Pietro da Ravenna, cunoscut jurist italian şi autor al unui celebru manual despre memorie din secolul al XV-lea, ar fi folosit metoda loci pentru a memora Biblia, întregul canon juridic, 200 de discursuri ale lui Cicero şi 1.000 de versuri ale lui Ovidiu. Ca să se destindă, recitea cărţi ascunse în palatele memoriei sale. „Când am plecat din ţara mea, ca să vizitez ca pelerin oraşele Italiei, pot să spun cu adevărat că duceam cu mine tot ce aveam“ – scria el.

Nouă ne este greu să ne imaginăm cum trebuie să fi fost să trăieşti într-o cultură înainte de apariţia cărţilor tipărite sau înainte să poţi să iei cu tine un pix şi hârtie, ca să-ţi faci însemnări. „Într-o lume cu cărţi puţine, şi acelea aflate majoritatea în biblioteci publice, educaţia cuiva trebuia memorată, pentru că nu puteai conta pe acces permanent la materiale specifice“ – scrie Mary Carruthers, autoarea Cărţii memoriei, un studiu asupra rolului tehnicilor de memorare în cultura medievală.

„Oamenii Antichităţii şi Evului Mediu îşi rezervau admiraţia pentru memorie. Cele mai mari genii sunt descrise ca oameni cu memorii superioare.“ De exemplu, teologul Toma D’Aquino, din secolul al XIII-lea, era celebru pentru că îşi compusese Summa Theologiae numai în minte şi o dicta din memorie, fără a avea mai mult de câteva notiţe. Filosoful roman Seneca cel Bătrân putea să repete 2.000 de nume în ordinea în care îi fuseseră date. Un alt roman, pe nume Simplicius, putea să recite pe de rost Vergiliu – de la sfârşit la început. O memorie solidă era considerată cea mai mare virtute, pentru că reprezenta internalizarea unui univers de cunoştinţe exterioare. Într-adevăr, o temă comună în vieţile sfinţilor era că aceştia aveau memorii extraordinare.

După descoperirea lui Simonides, arta memorării a fost codificată cu un set complet de reguli şi instrucţiuni, de către oameni precum Cicero şi Quintilian, precum şi în nenumărate tratate medievale despre memorie. Studenţii erau învăţaţi nu numai ce să-şi amintească, ci şi tehnici de memorare. De fapt, există tradiţii îndelungate de antrenare a memoriei, în multe culturi. Talmudul ebraic, încrustat cu sisteme mnemotehnice – tehnici de păstrare a amintirilor – a fost transmis oral, din generaţie în generaţie, secole la rând. Memorarea Coranului încă este considerată o realizare supremă în rândul musulmanilor pioşi. Grioţii tradiţionali din vestul Africii şi barzii slavi din sud povestesc epopei colosale numai din memorie.

Însă în ultimul mileniu, mulţi dintre noi am suferit o modificare profundă. Treptat, ne-am înlocuit memoria internă cu ceea ce psihologii denumesc memorie externă, o uriaşă suprastructură de cârje tehnologice pe care le-am inventat pentru a nu mai trebui să ne stocăm informaţia în creier. Am trecut, se poate spune, de la a ne aminti totul la a ne aminti groaznic de puţin. Avem fotografii care să ne înregistreze experienţele, agende care să ne urmărească programul, cărţi (şi acum internetul) pentru a ne stoca informaţia colectivă şi bileţele cu adeziv pentru tot ce vrem să mâzgălim. Care au fost urmările acestei externalizări a memoriei, pentru noi şi pentru societatea noastră? S-a pierdut ceva?

Pentru a-şi suplimenta amintirile din minte, AJ păstrează şi o bogăţie de amintiri exterioare. Pe lângă jurnalul detaliat pe care îl ţine încă din copilărie, are o bibliotecă de aproape o mie de casete video copiate de la TV, un cufăr plin cu înregistrări de la radio şi o „bibliotecă de cercetare“ alcătuită din 50 de caiete pline de întâmplări găsite de ea pe internet, care relatează despre evenimente din memoria ei. „Vreau să le păstrez pe toate“ – spune ea.

Păstrarea trecutului ei a devenit principala constrângere din viaţa lui AJ. „Când îmi usuc părul, dimineaţa, mă gândesc ce zi este. Şi, ca să treacă timpul, rulez în minte acea zi din ultimii 20 şi ceva de ani – ca şi cum aş răsfoi filele unei agende.“

AJ atribuie originile memoriei sale neobişnuite mutării familiei din New Jersey în California, când ea avea doar opt ani. Viaţa în New Jersey fusese confortabilă şi familiară, iar California era străină şi ciudată. A fost prima dată când a înţeles că, atunci când creşti şi mergi mai departe, obligatoriu uiţi şi laşi ceva în urmă. „Pentru că uram schimbarea atât de mult, după aia a fost ca şi cum aş fi vrut să pot reţine totul. Pentru că ştiu că, până la urmă, nimic nu va mai fi vreodată la fel“ – spune ea.

K. Anders Ericsson, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Florida, crede că la bază e posibil ca AJ să nu fie atât de diferită de noi, ceilalţi. După anunţul iniţial făcut despre condiţia lui AJ în publicaţia Neurocase, Ericsson a sugerat că, referitor la AJ, ceea ce trebuie să fie explicat nu este o memorie înnăscută extraordinară, fără precedent, ci mai degrabă extraordinara sa obsesie pentru trecutul ei. Oamenii îşi amintesc întotdeauna lucrurile care sunt importante pentru ei. Împătimiţii baseballului au, de dragul statisticii, cunoştinţe enciclopedice; maeştrii şahului îşi amintesc gambituri abile care s-au jucat cu ani în urmă, actorii –roluri întregi, după ce le interpretează. Fiecare are o memorie bună la ceva. Ericsson crede că, dacă cineva s-ar îngriji la fel de mult ca AJ să-şi păstreze trecutul, isprava de a-şi memora viaţa i-ar fi foarte la îndemână.

Îi pomenesc lui AJ de teoria lui Ericsson şi ea devine vizibil bulversată. „Îmi vine să-l sun şi să ţip la el. Dacă mi-aş fi petrecut atât de mult timp memorându-mi viaţa, chiar aş fi o persoană plicticoasă – spune ea. Nu stau s-o memorez. Pur şi simplu o ştiu.“

Faptul că-şi aminteşte totul o scoate din  minţi pe AJ şi o face să se simtă singură. „Îmi amintesc lucrurile bune, care mă liniştesc. Dar îmi amintesc şi lucrurile rele – şi fiecare alegere prost făcută – spune ea. Şi, de fapt, nu-mi acord mie însămi un răgaz. Sunt toate aceste răscruci pe drum, momentele când trebuie să faci o alegere, dar iată că, deşi au trecut zece ani, eu încă îmi fac sânge rău pentru ele. Nu mă iert pentru multe chestii. Memoria este aşa cum este pentru a te proteja. Dar eu mă simt ca şi cum nu m-ar fi protejat. Mi-aş dori măcar cinci minute să fiu un om obişnuit şi să n-am toate chestiile astea în cap. Cei mai mulţi oameni consideră că am un har – spune AJ –, dar eu cred că e o povară.“

Scopul sistemului nostru nervos, de la organele senzoriale care furnizează informaţia până la masivul glob de neuroni care o interpretează, este să dea un sens celor ce se întâmplă în acel moment şi celor ce se vor întâmpla în viitor, pentru ca noi să putem reacţiona în cel mai bun mod posibil. Creierele noastre sunt, fundamental, maşinării de formulat preziceri, iar pentru a funcţiona trebuie să găsească ordine în haosul de amintiri posibile. Cele mai multe dintre lucrurile care trec prin creierul nostru nu trebuie să fie ţinute minte mai multă vreme decât e necesar să ne gândim la ele.

Daniel Schacter, psiholog la Harvard, a creat o taxonomie a uitării, pentru a cataloga ceea ce el numeşte cele şapte păcate ale memoriei. Păcatul neatenţiei: Yo-Yo Ma, care îşi uită violoncelul de 2,5 milioane de dolari pe bancheta din spate a unui taxi. Veteranul Războiului din Vietnam încă obsedat de câmpul de luptă suferă de păcatul persistenţei. Politicianul care, în timpul unui discurs de la tribună, nu-şi găseşte cuvântul, deşi îi stă pe limbă, denotă păcatul blocajului. Deşi blestemăm aceste eşecuri ale memoriei aproape zilnic, Schacter spune că facem asta doar pentru că nu le vedem şi avantajele. Fiecare păcat este, de fapt, cealaltă faţă a unei calităţi, „un preţ pe care îl plătim pentru procesele şi funcţiile care ne slujesc bine în multe privinţe“. Există motive evolutive solide pentru care memoria ne lasă baltă, în modurile specifice în care o face. Dacă toate lucrurile la care ne uităm, pe care le mirosim, le auzim sau la care ne gândim ar fi imediat catalogate în uriaşa bază de date care este memoria noastră pe termen lung, ne-am îneca în informaţii irelevante.

În nuvela sa „Funes cel plin de amintiri“, Jorge Luis Borges descrie un om schilodit de incapacitatea de a uita. El îşi aminteşte fiecare detaliu al vieţii lui, dar nu poate face diferenţa între banal şi important. Nu poate discerne ce e prioritar, nu poate generaliza. Este „practic incapabil de idei generale, platonice“. Poate că, după cum conchide Borges în nuvela sa, uitarea – şi nu amintirea – reprezintă esenţa a ceea ce ne defineşte ca oameni. „A gândi – scrie Borges – înseamnă a uita.“

Şi a îmbătrâni înseamnă a uita. Peste cinci milioane de americani au maladia lui Alzheimer şi chiar mai mulţi suferă de alterări cognitive mai blânde sau, în grade mai mici, de pierderea memoriei. Când li s-a cerut să-şi amintească o listă de 15 cuvinte citită cu 20 de minute mai devreme, octogenarii din cadrul unui studiu şi-au amintit mai puţin de 60%, în timp ce tinerii de 20 şi ceva de ani şi-au putut aminti aproape 90%.

Nu este surprinzător că oamenii caută de multă vreme substanţe chimice care ar putea stopa acest val al uitării. După cum scria franciscanul Bernardo de Lavinheta la începutul anilor 1500,  „Memoria artificială are două straturi: prima parte constă în leacuri şi cataplasme.“ A doua parte, desigur, este arta memoriei, pe care Lavinheta o considera mai sigură şi, totodată, mai eficientă (întrucât leacurile pentru memorie pot avea uneori nefericitul efect secundar de a „usca creierul“). La ora actuală, ginkgo biloba se vinde ca supliment nutritiv fără reţetă sau adăugat în creme de fructe şi sucuri „inteligente“, chiar şi în absenţa unor dovezi evidente că ar impulsiona în vreun fel memoria – sau că ar duce la uscarea creierului.

În ultimele decenii, companiile de produse farmaceutice au ridicat cercetarea pe noi culmi îndrăzneţe. Înarmate cu o sofisticată înţelegere a temeliilor moleculare ale memoriei, au căutat să creeze noi medicamente care să amplifice capacitatea naturală a creierului de a-şi aminti. În ultimii ani, au fost înfiinţate cel puţin trei companii  având scopul declarat de a produce medicamente pentru memorie. Una dintre acestea, Cortex Pharmaceuticals, încearcă să creeze o categorie de molecule, denumite ampakine, care facilitează transmiterea glutamatului neurotransmiţător. Glutamatul este unul dintre principalii excitanţi chimici transmişi prin sinapsele dintre neuroni. Amplificând efectele acestuia, Cortex speră să îmbunătăţească acea capacitate fundamentală a creierului de a forma şi recupera amintiri. Administrată şobolanilor de vârstă medie, o ampakină a reuşit să anuleze total declinul provocat de vârstă în mecanismele celulare ale memoriei.

Este posibil să nu mai treacă mult timp până când medicamentele precum ampakinele să ajungă pe piaţă; când vor ajunge, ar putea avea un impact uriaş asupra societăţii. Deşi companiile de produse farmaceutice caută tratamente terapeutice pentru a preveni maladia lui Alzheimer şi a combate demenţa, pare inevitabil ca pilulele lor să ajungă pe mâna studenţilor care tocesc pentru examene şi probabil a foarte multor oameni care vor doar să-şi îmbunătăţească performanţa cerebrală. Deja psihostimulentele destinate tratării tulburărilor de atenţie şi a hiperactivităţii, de pildă Adderall şi Ritalin, sunt folosite ca „parteneri de studiu“ de către unul din patru studenţi de la anumite colegii, care încearcă să-şi ridice puterea de concentrare şi să-şi îmbunătăţească memoria. Toate acestea ridică unele întrebări de etică îngrijorătoare. Am alege să trăim într-o societate în care oamenii au o memorie cu mult mai bună? De fapt, ce ar însemna mai exact să avem o memorie mai bună? Ar însemna să ne amintim lucrurile doar exact aşa cum s-au întâmplat, fără niciuna dintre revizuirile şi exagerările pe care le creează mintea noastră în mod natural? Ar însemna să avem o memorie care uită traumele? Ar însemna să avem o memorie care reţine doar acele lucruri pe care vrem noi să le reţină? Ar însemna să devenim AJ?

Vreau să văd cum funcţionează memoria inconştientă, nondeclarativă, a lui EP, aşa că îl întreb dacă l-ar interesa să mă ia cu el la o plimbare prin cartierul lui. Îmi spune „nu prea“, aşa că mai aştept şi îl întreb din nou câteva minute mai târziu. De data asta, e de acord. Ieşim pe uşa din faţă când soarele după-amiezii e încă sus şi o luăm la dreapta. Îl întreb pe EP de ce nu o luăm la stânga mai bine.

„Aş prefera să n-o iau într-acolo. ~sta-i drumul pe care merg eu. Nu ştiu de ce“ – îmi răspunde el.

Dacă i-aş cere să-mi deseneze o hartă a traseului pe care îl urmează de cel puţin trei ori pe zi, n-ar putea niciodată s-o facă. Nu ştie nici măcar propria adresă sau (aproape la fel de puţin probabil pentru cineva din San Diego) în ce parte e oceanul. Dar, după atâţi ani în care s-a plimbat pe acelaşi drum, traseul s-a imprimat în inconştientul lui. Soţia lui, Beverly, îl lasă acum să iasă singur, deşi o singură cotitură făcută greşit l-ar face să se rătăcească de tot. Uneori se întoarce de la plimbare cu obiecte pe care le-a cules pe drum: o grămăjoară de pietre rotunde, un căţeluş, portofelul cuiva. Niciodată nu poate să explice cum au ajuns în posesia lui.

„Vecinii noştri îl iubesc, fiindcă se apropie şi începe să discute cu ei“ – spune Beverly. Chiar dacă el crede că-i întâlneşte pentru prima dată, a învăţat prin obişnuinţă că în preajma acestor oameni se simte în largul lui şi interpretează aceste sentimente inconştiente de confort ca pe un motiv întemeiat pentru a se opri şi a-i saluta.

Traversăm şi iată-mă singur cu EP pentru prima dată. Nu ştie cine sunt sau ce caut lângă el, deşi pare să simtă că mă aflu acolo dintr-un motiv justificat. Este prins în capcana supremului coşmar existenţial, orb în faţa realităţii în care trăieşte. Simt impulsul de a-l ajuta să evadeze, măcar pentru o clipă. Vreau să-l iau de braţ şi să-l scutur. „Ai o tulburare de memorie rară şi care te afectează – intenţionez să-i spun. Ai pierdut ultimii 50 de ani. În mai puţin de un minut, vei uita că această discuţie a avut vreodată loc.“ Îmi imaginez groaza în stare pură de care ar avea parte, claritatea de moment, hăul imens care s-ar căsca în faţa lui şi apoi s-ar închide la fel de rapid. Şi apoi o maşină care trece sau o pasăre care cântă l-ar face să revină în bula lui de uitare.

Ne întoarcem şi parcurgem înapoi strada al cărei nume l-a uitat, trecând pe lângă vecinii care-i fac cu mâna, dar pe care nu-i recunoaşte, spre o casă pe care nu o ştie. În faţa casei este o maşină parcată, cu geamuri fumurii. Ne întoarcem să ne uităm la imaginile noastre reflectate. Îl întreb pe EP ce vede.

„Un bătrân – spune el. Nimic mai mult.“

Acest articol a apărut în numărul de noiembrie 2007 al revistei National Geographic



7 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*