Nefropatia endemica balcanica

O femeie din Prunisor zace la clinica de dializa ore intregi, ca aparatele sa-i filtreze – in lipsa unor rinichi functionali – sangele. E una dintre miile de victime ale maladiei care afecteaza doar o zona bine delimitata din Balcani, situata pe Dunare si pe afluenti.

 Pe urmele unei boli endemice din Balcani, ale carei cauze nu sunt descoperite nici dupa o jumatate de secol de studiu.

Text: Domnica Macri

 

Drumul de pamant care strabate satul se deschide intr-o vale larga, inconjurata de pomi in floare si dominata de o fantana cu cumpana. Copiii se zbenguie in jurul ei, printre oi, caini si pasari de curte. Mai jos, la un alt izvor, cateva femei spala, atarnandu-si rufele pe o prajina, pe care o duc apoi pe umeri pana acasa, cu toalele colorate siroind la cele doua capete.

Ne aflam nu departe de malul Dunarii, la Erghevita, impreuna cu o echipa de cercetatori care au venit aici sa ia probe de apa pentru un studiu toxicologic al USGS (United States Geological Survey). Calin Tatu, un cercetator din Timisoara, si Nikola Pavlovici, un medic din Nis, Serbia, umplu mai intai eprubete, apoi bidoane intregi de plastic.

Pare neobisnuit sa iei probe atat de voluminoase, dar Tatu, conferentiar la Universitatea de Medicina Victor Babes, imi spune ca, printr-un sistem special de filtrare, cei 20-30 de litri de apa de fantana vor fi redusi la un recipient de mazga maronie – de ale carei consistenta si culoare voi avea ocazia sa ma conving ulterior cu ochii mei.

E o metoda care permite analiza compusilor, altminteri foarte diluati, “niste polifenoli foarte interesanti – spune dr. Tatu -, pentru ca mobilizeaza substantele toxice din rocile inconjuratoare”. Se poate afla astfel la ce este expus organismul care consuma toata cantitatea de apa si se poate face o estimare a expunerii in timp. Gandindu-ma la tevile ruginite din Bucuresti, il intreb daca din orice apa se obtine acest concentrat malos, insa imi spune ca apa de la robinet ramane in general transparenta si dupa ce e redusa de la 20 la 0,12 litri.

Urmarim echipa USGS la mai multe izvoare din zona, in sate dintre care multe poarta nume inspirate de ape: Izvoru de Jos, Izvoru Anestilor, Valea Izvorului, Fantanile Negre, Sipotu, Fantana Domneasca, Lac, Valea Copcii, Izvoralu. Sunt toponime din zona nefropatiei endemice balcanice (NEB), o maladie cronica a rinichilor care duce la atrofierea tesutului renal si, adeseori, la cancer.

Boala, ale carei cauze sunt cautate fara succes de 50 de ani, e localizata numai pe Dunare si afluenti, intr-o zona de circa 5.000 de kilometri patrati, care se intinde in Romania, Bulgaria, Serbia, Bosnia si Croatia. Aici, la Erghevita, candva unul dintre cele mai puternice focare de NEB, a inceput in anii ’60 istoria scrisa a acestei boli in Romania.

Din aceste case mici, care impestrit eaza dealurile cu acoperisurile lor de tigla rosie si gardurile mici de lemn, plecau spre spitale familii intregi. Bolnavii sufereau de insuficienta renala si, cum in acei ani posibilitatile de dializa erau extrem de reduse (patru centre in tara si din 1988 un al cincilea in Mehedinti), iar de transplant nu putea fi vorba, mureau pe capete.

Nu era orice fel de insuficienta renala: ambii rinichi se micsorau pana la dimensiunile unei nuci si, adesea fara alte semne specifice nefritelor, o anemie severa secera victima. “Omul cadea din picioare, venea de la camp si zicea: ma simt rau, nu mai am putere” – explica dr. Florin Margineanu, seful unei clinici de dializa din Severin si vechi observator al pacientilor cu NEB.

Patrundem in sanctuarul lui, o vila veche, restaurata cu atentie si gust, devenita centru de dializa cu atmosfera de sanatoriu confortabil. Pacientii, oameni simpli care fac naveta de la tara, plang cand povestesc „ce noroc pe noi cu domn’ doctor“ sau cum soferul ambulantei, care vine sa-i ia din cine stie ce comuna indepartata, ii duce in brate peste noroaie sau cu sania prin nameti, numai sa-i scoata la drum si sa ajunga cu ei la dializa.

Socul unor servicii medicale civilizate intr-o tara in care mizeria in spitale e loc comun pune pentru o clipa in umbra povestea reala a celor care se afla aici. Dar langa aparatele de ultima generatie, pe paturile scrobite, serviti cu o masa calda de asistenti grijulii, sunt oameni care traiesc o experienta teribila, unii de ani buni si pentru ani buni de acum inainte.

Pentru ei, prezenta la clinica de trei ori pe saptamana e o chestiune de viata si de moarte. Cu rinichii incapabili sa le deserveasca organismul, bolnavii s-ar intoxica rapid daca aparatele nu le-ar filtra sangele. La incheietura bratului, toti au niste umflaturi respingatoare. Sunt fistule, obtinute chirurgical prin unirea unei vene cu o artera, o zona de jonctiune care face posibila dializarea – stigmatul suferintei pe care o vor avea de indurat toata viata.

Pe cele mai multe chipuri sunt intiparite oboseala si tristetea. O femeie subtire, osoasa, cu pielea tuciurie, imi adreseaza totusi un zambet si nu se lasa prea mult rugata sa-mi povesteasca ce a patit. Constantinei Teodorescu, de 73 de ani, i s-a facut rau intr-o buna zi din 2002 si a ajuns la spital, de unde a primit diagnosticul de nefropatie si un regim alimentar sever.

„Doctorita avea un tabel acolo si urmarea, si cand i-am zis de unde sunt mi-a zis ca, intr-adevar, satul e prins.“ Domiciliul in zona endemica este primul criteriu in diagnosticarea NEB, inaintea tuturor simptomelor clinice. Al doilea este existenta altor cazuri in familie, iar tatal Constantinei murise de „uree“, adica boala de rinichi, cum se spune la tara.

Nu a mai trebuit mult ca sa ajunga pe lista bolnavilor de NEB – adica sa afle ca maladia de care sufera este fara scapare. „E o boala care, va rog sa ma credeti, m-a cutremurat. Nu ma obisnuiam cu ideea ca voi ajunge la dializa“ – mi-a spus ea. Anul trecut, 88 dintre pacientii de la clinica – adica mai bine de jumatate – erau inregistrati cu diagnosticul de nefropatie balcanica.

Luata din pripa – spune doctorul Margineanu –, NEB raspunde mai bine ca alte boli cronice de rinichi la dializa si la transplant, pentru ca pacientul nu are hipertensiune si nu face edeme. Altminteri, boala evolueaza rapid spre insuficienta renala si dializa si e insotita adesea de o forma particulara de cancer.

Doctorul Margineanu crede ca generatii de bolnavi s-au putut stinge de aceasta maladie inainte ca ea sa fie descoperita. Cum boala apare numai in mediul rural si de obicei la oameni trecuti de 40 de ani, a fost usor sa fie pusa pe seama varstei si a oboselii. La sfarsitul anilor ’50, un medic internist de la Spitalul CFR din Severin a bagat insa de seama ca muncitorii din Erghevita si din alte doua sate erau deseori bolnavi de insuficienta renala.

Curios, a inceput sa adune date, sa umble din casa in casa, notand cu rabdare antecedentele medicale ale fiecarui locatar si, intrigat de caracterul local-familial al bolii, chiar a plecat pe teren cu un contor Geiger-Müller. Dupa patru ani de observatii, doctorul Nicolae Foarta a publicat, alaturi de Mihai Negoiescu, un studiu asupra a ceea ce, intr-o prima faza, s-a numit „nefropatie de Erghevita“, sugerand ca ar fi vorba de o maladie infectioasa.

Panica a inceput sa se instaleze si multi au parasit satul, dar au continuat sa se imbolnaveasca chiar si dupa ani de zile de la stramutare, dupa cum si familii nou-sosite in zona endemica s-au imbolnavit. Regimul comunist nu a fost fericit de descoperirea lui N. Foarta, caruia i s-a sugerat „sa se lase“. Nimeni nu dorea sa auda despre o epidemie.

Cum insa studii din tari vecine si prietene, precum Bulgaria si Iugoslavia, mentionau inca din 1957-1958 o nefropatie similara, cu specific local, statul si-a pus pana la urma cercetatorii la treaba. S-a pornit in cautarea arsenicului si a metalelor grele, otravuri notorii, sau a radioactivitatii, dar testele s-au incapatanat sa ramana negative.

In 1968, o echipa a Institutului de Igiena din Timisoara a studiat indelung si meticulos alimentatia taranilor din satele endemice, ajungand la concluzia ca ea este echilibrata, similara celei din alte regiuni ale tarii, si ca nu favorizeaza prin nimic aparitia bolii. O invazie de cercetatori si medici a avut loc in anii ’60 si la sud de Dunare, in satul bulgaresc Caras, decimat de aceeasi boala. Inspre el ne indreptam acum, pe un drum interesant, care serpuieste vitejeste printre dealuri, prin sate si intersectii fara niciun indicator.

Ii avem din fericire drept ghizi pe colegii nostri de la National Geographic Bulgaria, alaturi de care ne documentam asupra acestui caz unic: o intreaga comunitate stramutata la ordin din cauza nefropatiei balcanice. Ne asteapta primarita comunei, Radka Gherganova, o femeie marunta, delicata, care ne povesteste cum in 1958, confruntate cu o „epidemie“ de nefrita, autoritatile au anuntat ca satul va fi evacuat din cauza unui dezastru natural.

Vedem pretutindeni in jur efectele acestei decizii drastice: case-fantoma, multe reduse la stadiul de ruina, ulite pustii. „Asta era nounouta in 1960“ – spune cu tristete Radka, aratandu-ne niste pereti de caramida surpati, care se itesc de sub o dantela generoasa de iedera. Statul bulgar le-a cumparat casele celor care voiau sa plece si le-a dat dreptul sa se mute in orice oras – asta intr-o vreme cand orasele mari erau inchise.

Prin ’62-’63, satul s-a golit treptat: oamenii erau fie speriati de valul de imbolnaviri, fie atrasi de oportunitatea de a ajunge la Sofia. Batranii au ramas, asteptand apa curenta promisa de guvern, care nu a fost instalata niciodata. Multi traiesc si astazi. Umblam printre casele parasite, cu acoperisuri din placi mari de ardezie, arhitectura-unicat in Bulgaria, si primarita ne vorbeste despre potentialul turistic al satului – in care stau acum 120 de oameni, sub 10% din populatia initiala.

Atat pentru cei plecati, cat si pentru cei ramasi, dezradacinarea a fost o trauma de nesters. Vedem fotografii cu fosti localnici care se reunesc anual la Caras – generatii pierdute ramase cu nostalgia paradisului dintre paduri. Si, in mod ironic, stramutarea brutala nu a salvat pe nimeni. Cercetatorii stiu acum ca membrii familiilor afectate continua sa se imbolnaveasca chiar daca parasesc zona endemica.

Dupa ce echipe internationale s-au perindat prin zona sa ia probe de sol, de alimente si de sange, autoritatile bulgare au anuntat oficial, la mijlocul anilor ’90, ca nu s-a gasit nicio cauza de mediu a bolii. Locuitorii au ramas prada explicatiilor de tip folcloric. Pentru Veselin Skravenski, revenit la Caras in 1992 „pentru ca aici s-a nascut“, cu toate ca si tatal, si matusa lui murisera de nefropatie, vinovat este DDT-ul.

Un alt interlocutor al nostru, Dimitar Tolov, se lauda ca nu merge la analize, desi tatal lui a murit de NEB. „N-am nefrita, n-am gripa!“ – spune el. Il intreb daca stie cum se manifesta boala si-mi vorbeste de dureri si crize de rinichi – dovedind ca nu a fost niciodata informat.

Oamenii incearca sa puna lucrurile cap la cap, intrebandu-ne pe noi, cei care am venit sa-i intervievam pe ei, si admit ca nu li s-a dat niciodata o explicatie completa pentru ceea ce se intampla.

In carasul aproape depopulat nu mai exista niciun bolnav de NEB. Dar cifre publicate in 2006 in American Journal of Nephrology vorbeau despre o prevalenta medie a bolii (nr. de bolnavi raportat la populatie) de 3% in cele 41 de localitati bulgaresti „endemice“ – adica acelea care au fost afectate vreodata de boala. P

otrivit aceleiasi publicatii, prevalenta varia intre 0,5 si 4% in cele 143 de sate din Bosnia, Croatia si Serbia. Un studiu epidemiologic din Serbia, in regiunea Lazarevaci, arata ca prevalenta NEB masurata in doua sate endemice nu s-a modificat cu nimic intre 1971 si 2002. In Romania, autoritatea sanitara din Mehedinti – singurul judet afectat – raporteaza 635 de cazuri in 2008, repartizate in 19 comune.

Daca acum la Erghevita si la Caras e liniste, iar unele studii sugereaza ca prevalenta NEB ar fi in scadere datorita inlocuirii surselor de apa, boala face victime sigure in fiecare an. Acolo unde exista (autoritatile bulgaresti nu au reusit sa furnizeze niciun fel de cifre), statisticile oficiale sunt defectuoase: NEB se inregistreaza sub un cod general, laolalta cu alte nefropatii interstitiale, iar datele partiale, neunitare, ii fac pe cercetatori sa simta ca au de-a face cu o misiune imposibila.

„Datel amesteca trecutul cu prezentul si cu proiectiile de viitor. Epidemiologia ar trebui sa-ti ofere o imagine clara pe o unitate de timp, ca sa poti alege locatii relevante si sa ai un termen de comparatie valabil atunci cand colectezi probe“ – ofteaza doctorul Tatu, care spune ca s-a confruntat cu haosul statistic de la bun inceput si pana la urma s-a resemnat.

Valurile de refugiati produse de razboaiele balcanice din anii ’90 si noua demografie determinata de plecarile la munca in strainatate ingreuneaza si mai mult pastrarea unor statistici coerente. Ca sa aflu ce inseamna totusi putinele cifre existente, stau de vorba cu Cristina Vladu, director general adjunct al Directiei de politici-strategii a Ministerului Sanatatii. E o femeie cu un aer voluntar si profesionist.

Este vadit interesata de subiect, despre care s-a documentat special pentru intrevederea noastra. Admite ca ministerul nu are niciun fel de statistici, in afara celor pe care le-a primit acum din teritoriu, din judetul Mehedinti, si pe care mi le inmaneaza, pe o singura pagina. Pe jumatate dintre ele le stiu deja din alte surse. „635 de cazuri de NEB, intr-un Mehedinti cu putin peste 300.000 de locuitori, nu este o cifra mica – spune Cristina Vladu.

Acolo e o problema de sanatate publica. Cine e autoritatea de sanatate publica locala si are problema asta trebuie sa se zbata“ – spune ea, pasand delicat raspunderea si omitand faptul ca ma aflu in biroul ei din Bucuresti tocmai pentru ca autoritatea locala cu pricina nu a primit incuviintare de la minister sa-mi acorde un interviu despre NEB. „Dar pentru ca nu se cunoaste cauza – continua Vladu –, e foarte greu sa faci preventie, poti doar sa detectezi din timp boala.

“ Si conchide, amintindu-si parca de un of mai vechi: „Tara asta are nevoie de mai multi experti in managementul sanatatii publice, de mai multa cercetare si de mai multa autonomie locala.“ Pana cand aceste nevoi vor fi implinite, noul program national de sanatate, aplicat din 2008, include si doua-trei analize care ar putea indica probleme renale incipiente (ureea, creatinina, hemoleucograma) – dar nu include, macar in zona endemica, un simplu examen de urina, care ar putea depista o proteina specifica NEB.

„Beta-2 microglobulina, detectabila in examenul de urina, anunta boala foarte de timpuriu, chiar din adolescenta – spune dr. Margineanu. Cu analiza asta, care costa 20-30 de lei, cu un ecograf portabil si o echipa formata din medicul de familie si un nefrolog, poti bate satele si depista boala din timp.“ Tratate cu medicamente si o dieta atenta, nefropatiile pot evolua lent, amanand dializa cu peste un deceniu, ceea ce inseamna o calitate incomparabila a vietii, longevitate sporita si economie pentru bugetul asigurarilor de sanatate (o dializa costa 15.000 de euro pe an).

La nivel national, 50% din populatie si-a facut analizele obligatorii, dar la tara, in zona endemica, procentul este si mai mic. „Oamenii nu au bani si nici cand e gratuit nu se duc“ – se plange un tanar medic de familie din Vanjulet, Mehedinti. Lavinia Paraschiv are de luptat din greu cu mentalitatile: „Oricum, aici majoritatea au piatra la rinichi din cauza apei dure, a dietei cu carne, a alcoolului. Exista pacienti care refuza dializa, prefera sa moara.

Multe fantani au apa nepotabila, plina de nitriti si am avut bebelusi intoxicati cu nitriti. E greu sa educi lumea: chiar daca s-a tras apa de vreo 2-3 ani, multi beau tot de la fantana, ca sa nu plateasca“ – se descarca ea dintr-o rasuflare. Un soi de fatalism pare insa sa bantuie prin satele endemice, unul care nu indeamna la preventie si depistare precoce.

Spune dr. Paraschiv: „Asta crede toata lumea: ca la noi bantuie boala de rinichi, de la fantani si de la radiatii, cand au dat bombele in Serbia.“ Poate ca nu e de la bombe, dupa cum nu e nici de la DDT.

Dar care e factorul comun care leaga cele 40 de sate romanesti cu cele 41 bulgaresti, 73 sarbesti, 54 bosniace si 14 croate? Ce anume deosebeste satele cu NEB de alte sate, neafectate, tot din zona endemica? Cum de unele familii se imbolnavesc, pe mai multe generatii, iar vecinii lor nu? Cum de localnicii se imbolnavesc si daca pleaca din zona, si daca sunt nou-sositi? Se pare ca tocmai acest cocktail de necunoscute si dificultati tine in priza, in fiecare dintre tarile afectate, un mic grup de oameni de stiinta care au facut din NEB un scop in viata.

Una dintre posibilele cauze ale bolii mi-o descriu Calin Tatu si Nikola Pavlovici in timp ce contemplam mina de lignit de la Husnicioara, o exploatare de suprafata, aflata la cativa kilometri de Severin. Ipoteza s-a conturat pe parcursul unui studiu al USGS asupra efectelor toxice ale carbunelui.

Zonele NEB se afla in preajma unor astfel de depozite de lignit – imi explica Tatu, aratandu-mi pe peretele carierei linia neagra, clar vizibila, care trece la numai cativa metri sub stratul de sol. E un carbune format intr-o epoca geologica recenta, inceputa acum peste 5 milioane de ani, in Pliocen, pe locul unei foste mari. Si nu mica i-a fost mirarea doctorului Tatu cand, suprapunand harta marilor interioare din Pliocen peste harta nefropatiei, coincidenta a fost aproape totala.

Dar Calin Tatu nu crede in coincidente sau – sustine el – „oricum, in stiinta, coincidentele de tipul acesta merita explorate, mai ales daca sunt atat de frapante“. A inceput, asadar, testarea apei din fantanile zonei endemice. Teoria era ca „acest carbune fiind instabil, e mult mai usor ca apa sa extraga din el diferitii compusi organici, transportandu-i in panza freatica“.

Singura exceptie care stirbea ipoteza era lipsa carbunelui in zona endemica Vrata, din Bulgaria, dar Nikola Pavlovici spune ca a depistat si acolo, cu ajutorul localnicilor batrani, un afloriment care ar sugera existenta unor mici depozite inca nedocumentate.

La Centrul Regional de Imunologie si Transplant, din Timisoara, concentratul malos din puturile satelor endemice e testat de echipa USGS pe culturi de celule. Celulele sunt afectate, dar niciunul dintre experimente nu a scos inca vreun „Evrika!“ de la studentii si doctoranzii din echipa coordonata de Tatu. Inca nu se stie care substante si cum ar putea provoca atrofierea rinichilor si cancerele asociate aproape intotdeauna cu NEB. Desi seducatoare si coerenta, teoria lignitului pliocen ramane, pana la publicarea unor teste concludente, doar o posibilitate.

Pe aceleasi rafturi, din acelasi laborator, alte culturi de celule isi primesc moartea prin otravire, de data aceasta cu extracte dintr-o planta. Este o alta pista pe care o urmaresc de cativa ani cercetatorii NEB si care a dat rezultate promitatoare. Totul a inceput in Belgia, unde circa 100 de abonate ale unui centru de fitness care urmau o cura de slabire cu ceaiuri chinezesti s-au imbolna vit fulgerator de nefropatie si au ajuns in mai putin de un an, din femei sanatoase, paciente de dializa.

Cauza a fost gasita destul de repede in concoctul cu care se tratau: o planta din genul Aristolochia inlocuise accidental o alta. Studiile clinice care au urmat acestui caz rasuna tor au izolat vinovatul: acidul aristolochic. Asa-numita nefropatie a ceaiurilor chinezesti, curand rebotezata nefropatia acidului aristolochic, vadea eventuale legaturi cu NEB.

Unele erau evidente: campurile din zona endemica gem de buruieni inrudite cu planta incriminata. Aristolochia clematitis, sau marullupului, are un fruct masiv, doldora de seminte pline de acid. Mai mult, la pietele din Severin frunze de Aristolochia se vand frumos ambalate in pungi, sub forma de ceai medicinal, cu avertismentul ca are efecte toxice si se recomanda numai pentru uz extern.

Alte legaturi erau mai fragile: unii cercetatori au comparat semnele clinice ale nefropatiei balcanice cu cele ale bolii produse de acidul aristolochic si au gasit un set de diferente semnificative: prima e o maladie familiala, lenta, cealalta progreseaza rapid si nu are caracter familial ori local. Dar – spune dr. Margineanu – „leziuni morfopatologice unice, care se regasesc doar la aceste doua boli, sugereaza o cauza comuna.

“ Bajjaim pe drumuri prafuite, in cautarea satului Tarsa, unde pacienta cu care am stat de vorba la clinica de dializa acum sase luni ne-a indemnat s-o vizitam. Sotii Teodorescu ne primesc in camera lor cu soba si televizor, la o cafea facuta cu fierbatorul in ibricul asezat pe podea, pe niste ziare. Sunt amandoi suferinzi de rinichi, dar bucurosi de oaspeti. Constantina, invatatoare, si sotul ei, meteorolog, s-au nascut aici, dar au trait toata viata prin alte parti, iar acum indura cu stoicism boala locului: nefropatia.

„Din ce in ce mai greu ne este, pentru ca imbatranim – spune Constantina. La 4 ne trezim, la 5 vine masina sa ne ia la dializa. Nu mai avem putere sa muncim, sa facem nimic. De mancat, n-avem voie carne de porc, oua, sare, da’ nici rosii, castraveti, usturoi, fructe, struguri – tot ce contine potasiu.“ Constantina povesteste ca la inceputul bolii suferea de o mancarime generala, pe tot corpul, si ca sotul unei alte bolnave i-a dat reteta: sa se spele cu fiertura de marul-lupului. „La a treia baie, am scapat de prurit“ – spune ea.

Si ca sa intelegem mai bine, merge in camara si se intoarce cu un brat de buruiana uscata. N-ar fi de mirare ca otrava pe post de planta medicinala sa fi imbolnavit lumea. Numai ca planta se foloseste doar pentru spalaturi. In plus, ea creste si se vinde la tarabe in toata tara. Iar in Bulgaria, un cor energic de locuitori din Caras imi jura ca la ei marul-lupului, pe care il reperam imediat in gradina, e considerat buruiana rea si nu se ating de ea nici macar animalele. Cum ar fi putut ajunge atunci acidul aristolochic sa afecteze atati oameni? Sa fi patruns in organism prin piele, la bai? Dar in Bulgaria sau Croatia, unde nu e folosita nicicum?

O echipa de cercetatori croati, condusa de americanul Arthur Grollman, a gasit o mutatie genetica specifica indusa de acidul aristolochic la pacienti cu stenoza si cancer renal din zona endemica. Grupul a publicat deja primele rezultate si sustine ca a elucidat misterul NEB: acidul aristolochic a fost ingerat de tarani din faina, in care au fost macinate, alaturi de grau, si semintele de marul-lupului. In Croatia, s-a demonstrat ca painea din zona endemica se coace din grau cultivat local, contaminat cu Aristolochia.

Cercetatorii mai trebuie insa sa demonstreze legatura si pe tesuturi prelevate de la bolnavi de NEB. De-a lungul timpului, ei s-au opintit sa demonstreze tot felul de cauze pentru NEB, de la ereditate la o micotoxina sau la un virus contractat de la porci. Acum, plaja de posibilitati s-a ingustat si studiile sugereaza tot mai clar ca e vorba nu de una, ci de un complex de cauze: poate o predispozitie genetica si unul sau mai multi factori de mediu au pastrat ciudata maladie in albia ei, neschimbata, atata vreme, in timp ce modul de viata al oamenilor s-a rasturnat.

Printre fotografiile din prima noastra incursiune in zona NEB gasesc portretul unei batrane care astepta sa intre in sala de dializa, ca masina sa-i filtreze – pentru a cata suta oara? – sangele. Aflu acum ca a murit. Imi amintesc din nou de chipurile intalnite la clinica. Dar confortul, curatenia si o vorba buna sunt o consolare prea mica pentru vietile scoase din matca.

Pe foaia primita de la minister citesc numarul deceselor de NEB, singura statistica explicita disponibila in arhive. Din 2000 incoace, nefropatia endemica balcanica, de etiologie necunoscuta, a ucis anual ba opt, ba sapte, ba sase, dar niciodata mai putin de patru oameni.

Un studiu prezentat anul trecut, la ultimul Seminar International NEB, demonstra ca pacientii cu nefropatie balcanica au o spaima de moarte mai pronuntata decat alti bolnavi aflati in dializa. Sa fie faptul ca si-au vazut parintii si rudele murind la fel? Sau ca se afla in „zona endemica“, perceputa ca un cerc fatal din care nu pot scapa? Poate ca, in ciuda tenacitatii cercetatorilor, cauzele NEB sunt si vor mai ramane o vreme obscure.

Dar combaterea fatalismului, schimbarea mentalitatii, tratarea depresiei si a anxietatii, depistarea timpurie, inclusiv prin adaptarea programului de sanatate pentru zona endemica, si un regim alimentar sub observatie sunt in puterea oamenilor. Cei patru morti pe an, victimele picaturii balcanice, ar trebui sa fie un motiv suficient sa spulbere indiferenta celor responsabili.



1 Comment

  1. Dr. Mustata Nicolae din Oravita, Jud Caras-Severin a studiat
    o viata intrega aceasta boala.
    Cartea publicata de el in 1993 pe aceasta tema la Editura Marineasa din Timisoara incearca sa arate complexul de cauze
    care duc la acesta boala.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*