Secretele somnului

Miles Juste, în vârstă de şapte luni, din Miami, Florida. Foto: Maggie Steber

De la naştere, ne petrecem o treime din viaţă dormind. După decenii de cercetări, încă nu ştim precis de ce.

Sergent în St. Louis. Ea antrenează soldaţii în lupta corp la corp. Specializată în jiu-jitsu brazilian, Dinges spune că e una dintre puţinele femei din armată atestată la nivelul 2 de luptă. Acesta implică un antrenament îndelungat cu doi adversari – explică ea –, în speranţa că „tu vei scăpa“.
În anii următori, Dinges s-ar putea confrunta cu un adversar şi mai puternic. Ea provine dintr-o familie ce poartă gena insomniei familiale fatale (FFI, cum e numită adesea boala). Principalul simptom al FFI e incapacitatea de a dormi. La început dispare capacitatea de a aţipi, apoi cea de a dormi o noapte întreagă, până când pacientul nu mai poate dormi deloc. De obicei, sindromul atacă pacienţii în jur de 50 de ani, ţine cam un an şi, după cum arată şi numele, sfârşeşte întotdeauna prin moarte. Dinges a refuzat să fie testată pentru depistarea genei. „Mi-a fost teamă că, dacă aş fi ştiut că sufăr de asta, nu m-aş fi străduit atât de mult în viaţă, aş fi renunţat.“
FFI e o boală îngrozitoare, agravată de faptul că ştim atât de puţine despre felul în care funcţionează. După ani de studii, cercetătorii au descoperit că, la un pacient cu FFI, prionii, nişte proteine malformate, atacă talamusul, o structură din profunzimea creierului, şi că un talamus afectat produce o tulburare de somn. Ei nu ştiu însă de ce se întâmplă asta sau cum s-o oprească sau să atenueze simptomele ei brutale. Înainte ca FFI să fie studiată, majoritatea cercetătorilor nici măcar nu ştiau că talamusul are legătură cu somnul. FFI e o boală extrem de rară, cunoscută în doar 40 de familii din întreaga lume. Dar, dintr-un punct de vedere, seamănă cu formele mai uşoare de insomnie, care afectează azi milioane de oameni: e în mare măsură un mister.
Dacă nu ştim de ce nu putem dormi, e parţial pentru că nu ştim de fapt de ce avem nevoie de somn. Ştim că ne lipseşte când nu beneficiem de el. Şi mai ştim că oricât am încerca să i ne împotrivim, în cele din urmă ne doboară. Ştim că, la şapte-nouă ore după ce ne lăsăm pradă somnului, majoritatea suntem gata să ne trezim din nou şi că după 15-17 ore suntem iar obosiţi.
Ştim deja de 50 de ani că somnul nostru e împărţit între somnul profund şi aşa-numitul somn cu mişcare rapidă a ochilor (REM), în care creierul e la fel de activ ca în starea de veghe, doar că muşchii voluntari sunt paralizaţi. Ştim că toate mamiferele şi păsările dorm. Delfinul doarme cu o jumătate de creier trează pentru a rămâne atent la mediul său subacvatic. Când raţele mari dorm înşirate, păsările de la extremităţi pot să-şi păstreze o jumătate de creier trează şi un ochi deschis pentru a se proteja de prădători. Şi peştii, insectele şi reptilele beneficiază de un soi de odihnă.
Tot acest repaus are un preţ. Un animal trebuie să stea nemişcat pentru o lungă perioadă de timp, devenind o ţintă uşoară pentru prădători. Care ar fi răsplata pentru un asemenea risc? „Dacă somnul nu slujeşte unei funcţii absolut vitale – spunea cândva renumitul cercetător al somnului Allan Rechtschaffen –, aceasta e cea mai mare greşeală pe care evoluţia a făcut-o vreodată.“
Teoria predominantă este că somnul e cerut de creier. Ideea se bazează parţial pe bun-simţ – cine n-are mintea mai limpede după un somn bun? Dar e mai greu s-o justifici folosind date reale. Cum ajută somnul creierul? Răspunsul ar putea depinde de ce fel de somn vorbim. Recent, cercetători de la Harvard, conduşi de Robert Stickgold, au aplicat studenţilor diferite teste de aptitudini, permiţându-le să aţipească, apoi testându-i din nou. Au descoperit că subiecţii cu un somn REM au avut ulterior performanţe mai bune la testele de recunoaştere a modelelor, precum cele de gramatică, iar cei care au dormit profund s-au descurcat mai bine la memorare. Alţi cercetători au descoperit că în timpul somnului creierul pare să repete un model de activare neuronală survenit atunci când subiectul era treaz, ca şi cum creierul ar fi încercat să-i încredinţeze memoriei de lungă durată ce învăţase în acea zi. Astfel de studii sugerează că una dintre funcţiile somnului ar putea fi consolidarea memoriei. Acum câţiva ani, Giulio Tononi, reputat cercetător al somnului de la Universitatea din Wisconsin, Madison, a dat o întorsătură interesantă acestei teorii: studiul său arăta că în timpul somnului creierul pare să înlăture sinapsele sau conexiunile redundante ori inutile. Deci scopul somnului ar putea fi de a ne ajuta să ne amintim ce e important, permiţându-ne să uităm ce nu este.

Somnul ar putea să aibă şi scopuri fiziologice: viaţa scurtă a pacienţilor cu FFI ar putea fi un indiciu. A existat mult interes pentru ceea ce-i ucide, dar încă nu ştim cauza. Să moară ei chiar din pricina lipsei de somn? Şi dacă nu, în ce măsură contribuie lipsa somnului la factorii care-i ucid? Unii cercetători au descoperit că privarea de somn împiedică vindecarea rănilor la şobolani, iar alţii au sugerat că somnul stimulează sistemul imunitar şi controlează infecţiile. Aceste studii nu sunt însă convingătoare.
În cea mai celebră încercare de a afla de ce dormim, în anii ’80, Rechtschaffen a obligat şobolanii să stea treji în laboratorul său de la Universitatea din Chicago, punându-i pe un disc suspendat de un ax deasupra unui bazin cu apă. Dacă şobolanii adormeau, discul se răsturna şi îi arunca în apă; când cădeau în apă, ei se trezeau imediat. După circa două săptămâni de privare severă de somn, toţi şobolanii muriseră. Dar când Rechtschaffen le-a făcut necropsiile, n-a găsit nimic semnificativ în neregulă. Organele nu le fuseseră vătămate; păreau să fi murit de epuizare – adică din lipsă de somn. Un experiment ulterior din 2002, cu instrumente mai sofisticate, a eşuat din nou în a găsi „o cauză clară a morţii“ şobolanilor.
La Universitatea Stanford l-am vizitat pe William Dement, decanul, acum pensionat, al Departamentului de studiere a somnului, unul dintre descoperitorii somnului REM şi cofondator al Centrului pentru Medicina Somnului, de la Stanford. L-am rugat să-mi spună ce ştia, după 50 de ani de cercetări, despre cauza somnului. „Din câte ştiu eu – mi-a răspuns – singurul motiv cu adevărat sigur pentru care trebuie să dormim e că ni se face somn.“
Din păcate, opusul nu e întotdeauna adevărat; nu ni se face somn oricând avem nevoie de el. În ţările dezvoltate, insomnia a atins niveluri epidemice. Între 50 şi 70 de milioane de americani, cam o cincime din populaţie, se plâng de probleme cu somnul. În 2008 au fost prescrise 56 de milioane de reţete pentru somnifere, cu 54% mai multe ca în ultimii patru ani. Se aşteaptă ca profitul centrelor de tratare a problemelor de somn să ajungă la patru miliarde şi jumătate de dolari până în 2011. Şi totuşi se face surprinzător de puţin pentru a înţelege cauzele primare ale insomniei. Majoritatea studenţilor la medicină au sub patru ore de curs despre tulburările de somn; unii nici atât. Adesea, chestionarele medicilor de familie nici nu pun întrebări legate de somn.
Costurile sociale şi economice ale tratării insuficiente a lipsei de somn sunt imense. Institutul de Medicină, un grup ştiinţific naţional consultativ independent, estimează că aproape 20% dintre accidentele rutiere grave sunt asociate cu adormirea la volan. Asta ridică costul medical direct al penuriei noastre colective de somn la zeci de miliarde de dolari. Pierderile în termeni de productivitate a muncii sunt şi mai mari. Apoi sunt şi costurile mai mici – relaţiile distruse sau pierdute, slujbele pentru care oamenii obosiţi nu au energia să candideze, lipsa de bucurie faţă de plăcerile vieţii.
Dacă o problemă medicală legată de o funcţie mai puţin intimă, mai puţin misterioasă a trupului ar provoca daune atât de însemnate, guvernele i-ar declara război. Dar institutele naţionale de sănătate alocă doar 230 de milioane de dolari anual cercetărilor legate de somn – sumă comparabilă cu cea cheltuită de producătorii popularelor somnifere Lunesta şi Ambien pentru un singur sezon de publicitate televizată în 2008. Şi armata cheltuieşte bani pentru studiul somnului, dar principala sa misiune e de a-i ţine pe soldaţi treji şi gata de luptă, nu să le asigure un somn bun pe durata nopţii. Ca urmare, lupta împotriva insomniei e lăsată în mare măsură pe seama companiilor farmaceutice şi a centrelor particulare de tratare a tulburărilor de somn.
Anul trecut, într-o după-amiază, am vizitat Centrul pentru Medicina Somnului de la Stanford. Clinica, înfiinţată în 1970, a fost prima din SUA dedicată problemei insomniei şi rămâne una dintre cele mai importante. Anual, centrul consultă peste 10.000 de pacienţi şi face peste 3.000 de studii ale somnului nocturn. Cele 18 dormitoare ocupate de pacienţi păreau confortabile, cu paturi moi şi comode. Echipamentul de monitorizare era ascuns în mobilă.
Principalul instrument de diagnostic de la clinică era polisomnograful, cel mai important element al acestuia fiind electroencefalograful (EEG), care captează semnalele electrice ale creierului pacientului adormit. Când adormi, creierul îşi încetineşte activitatea, iar semnalul electric se schimbă din unde scurte şi ascuţite în unde lungi şi rotunjite, cam la fel cum mişcarea mării se atenuează pe măsură ce te îndepărtezi de ţărm. La nivelul creierului, aceste ondulaţii blânde sunt întrerupte periodic de reînceperea bruscă a activităţii mentale agitate a somnului REM. Din motive necunoscute, REM e perioada din timpul somnului când au loc majoritatea viselor.
Pe măsură ce EEG-ul înregistrează acest parcurs neregulat, operatorii polisomnografului măsoară şi temperatura corpului, activitatea musculară, mişcarea ochilor, ritmul cardiac şi respiraţia. Apoi studiază datele, căutând semne ale unui somn anormal sau ale trezirilor frecvente. De exemplu, când o persoană suferă de narcolepsie, ea sare direct din starea de veghe în somnul REM, fără alţi paşi intermediari. În cazul insomniei familiale fatale, pacientul nu trece niciodată de primele stadii ale somnului; temperatura corpului urcă rapid, apoi se prăbuşeşte.

FFI şi narcolepsia nu pot fi diagnosticate fără ajutorul EEG-ului şi al altor instrumente de monitorizare. Dar Clete Kushida, directorul clinicii, mi-a spus că poate identifica problemele legate de somn ale majorităţii oamenilor încă de la interviul de internare: sunt cei care nu-şi pot ţine ochii deschişi şi cei care vorbesc despre epuizare, dar nu adorm pe loc. Primii suferă adesea de apnee. Cei din urmă au ceea ce Kushida numeşte „adevărata insomnie“.
La cei ce suferă de apnee obstructivă, relaxarea musculară care însoţeşte somnul permite ţesutului moale al gâtului şi esofagului să se închidă, blocând trecerea aerului. Când creierul realizează că nu primeşte oxigen, trimite corpului un semnal urgent de trezire. Cel care doarme se trezeşte, ia o gură de aer, creierul e alimentat, iar somnul revine. Pentru bolnavul de apnee, o noapte de somn înseamnă de fapt sute de aţipeli. Apneea din timpul somnului constituie grosul afacerii centrelor pentru studierea somnului. John Winkelman, de la Spitalul Brigham and Women, spune că două treimi dintre cei examinaţi la clinica sa suferă de această afecţiune.
Apneea e o problemă serioasă, implicată în creşterea riscului de infarct şi accident vascular. Dar e doar indirect o boală a somnului. Adevăraţii insomniaci – cei diagnosticaţi cu ceea ce unii specialişti numesc insomnie psihofiziologică – sunt cei care fie nu pot adormi, fie nu pot rămâne adormiţi fără vreo cauză vizibilă. Se trezesc, dar nu sunt odihniţi. Stau întinşi, iar creierele le zbârnâie. Potrivit lui Winkelman, grupul acesta constituie circa 25% din numărul celor care ajung în clinicile de tratare a somnului. Institutul de Medicină estimează că, în total, în Statele Unite există 30 de milioane de oameni care suferă de această afecţiune.
Dacă apneea poate fi tratată cu ajutorul unui dispozitiv care introduce aer pe gâtul pacientului pentru a menţine căile respiratorii deschise, tratarea insomniei clasice nu e atât de simplă. Acupunctura poate ajuta – ea joacă de mult timp acest rol în medicina asiatică şi e studiată acum la Centrul pentru tratarea somnului al Universităţii din Pittsburgh.
De obicei, insomnia psihofiziologică se tratează în două etape. Prima dată cu somnifere, majoritatea acţionând prin intensificarea activităţii GABA, un neurotransmiţător care reglează nivelul general de anxietate şi alertă din corp. Deşi mai sigure ca pe vremuri, somniferele pot duce la dependenţă psihologică. Numeroşi utilizatori se plâng că somnul lor provocat de somnifere pare diferit şi că se trezesc mahmuri. „Somniferele nu reprezintă o cale firească spre somn“ – subliniază Charles Czeisler, director al Work Hours, Health and Safety Group, de la Harvard. Somniferele pot înrăutăţi chiar insomniile viitoare.
Al doilea pas în tratarea adevăraţilor insomniaci e de obicei terapia comportamentală cognitivă (CBT). Un psiholog specializat în CBT îl învaţă pe insomniac să creadă că problemele cu somnul pot fi ţinute sub control şi chiar rezolvate – aceasta e partea cognitivă – şi să practice o bună „igienă a somnului“. Aceasta constă în principal în sfaturi verificate: dormi într-o cameră întunecoasă, mergi în pat doar când ţi-e somn şi nu face exerciţii fizice înainte de a te băga în pat. Studiile au dovedit că CBT e mai eficientă decât somniferele în tratamentul pe termen lung al insomniei, dar mulţi pacienţi nu sunt convinşi. „Din experienţa mea, unii continuă să se zbată – spune Winkelman. Ei nu sunt pe deplin satisfăcuţi de somnul lor.“
Winkelman crede că CBT e mai eficientă în tratarea anumitor insomniaci. Insomnia ascunde o multitudine de afecţiuni. Între FFI, care e extrem de rară, şi apnee, care e foarte comună, există aproape 90 de tulburări de somn cunoscute şi o mulţime de motive neclare pentru care oamenii nu pot dormi. Unii insomniaci suferă de sindromul picioarelor neliniştite (RLS), un puternic disconfort la nivelul membrelor care nu-i lasă să adoarmă, sau de tulburarea de mişcare periodică a membrelor (PLMD), care provoacă lovituri involuntare în timpul somnului. Narcolepticii au adesea dificultăţi atât în a adormi, cât şi în a rămâne treji. Mai sunt şi oameni care nu pot dormi din cauza depresiilor şi unii care sunt deprimaţi pentru că nu pot dormi. Alţii au probleme de somn din cauza demenţei sau a bolii Alzheimer. Unele femei dorm mai prost în timpul ciclului (femeile sunt de două ori mai predispuse ca bărbaţii la insomnie) şi multe la menopauză. În general, vârstnicii dorm mai puţin decât cei tineri. Unii insomniaci nu pot dormi din cauză că iau medicamente care îi ţin treji. Alţii îşi fac griji pentru locul de muncă sau că ar putea rămâne curând fără el; o treime dintre americani recunosc că şi-au pierdut somnul din pricina recentei crize economice. Dintre toţi cei care nu pot dormi, pacienţii cu insomnii provocate de cauze fizice interne – probabil excesul sau insuficienţa diferiţilor neurotransmiţători – sunt poate cel mai puţin predispuşi să răspundă la tratament.
Şi totuşi, poate pentru că problema insomniei a fost mult timp mai ales de competenţa psihologilor, CBT e oferită ca potenţial leac pentru majoritatea acestor afecţiuni. În concepţia lor, insomnia e în general provocată de ceva vindecabil prin tehnicile lor, de obicei de depresie sau anxietate. Prin extensie, terapia comportamentală cognitivă îi cere pacientului să se gândească unde anume greşeşte, nu la ce e în neregulă cu corpul său. Winkelman speră să fie mai des tratate împreună cele două aspecte ale somnului – cel fizic şi cel mintal. „Somnul e extraordinar de complicat – spune el. De ce am crede că n-ar putea fi ceva în neregulă la nivelul conexiunilor nervoase?“
Dacă nu putem dormi e poate pentru că am uitat cum. În vremurile premoderne, oamenii dormeau diferit, băgându-se în pat la asfinţit şi trezindu-se la răsărit. În lunile de iarnă, cu atât timp destinat odihnei, e posibil ca strămoşii noştri să fi împărţit somnul în reprize. Adesea, în ţările în curs de dezvoltare, oamenii încă dorm astfel. Ei se culcă în grupuri şi se trezesc din când în când pe durata nopţii. Unii dorm afară, unde e mai răcoare şi efectul luminii solare asupra ritmului nostru circadian e mai direct. În 2002, Carol Worthman şi Melissa Melby, de la Universitatea Emory, au publicat un studiu comparativ despre cum dorm oamenii în diferite culturi. Ei au descoperit că, la grupuri de culegători precum !kung şi efe, „limitele dintre somn şi veghe sunt foarte fluide“. Nu există o oră fixă de culcare şi nimeni nu spune nimănui să meargă la culcare. Cei ce dorm se trezesc când o conversaţie sau o interpretare muzicală le tulbură somnul şi-i intrigă. Ei i se pot alătura, pentru a adormi ulterior la loc.

Astăzi, nimeni din ţările civilizate nu mai doarme astfel, cel puţin nu intenţionat. Mergem în pat la oră fixă, dormim singuri sau cu partenerul nostru, pe saltele moi, acoperite cu cearşafuri şi pături. Dormim în medie cam cu o oră şi jumătate mai puţin noaptea decât acum un secol. O parte din epidemia noastră de insomnie sau incapacitatea de a dormi e probabil cauzată de refuzul de a ţine cont de ceasul nostru biologic. Ritmul natural de somn al adolescenţilor le cere acestora să se trezească târziu dimineaţa – dar iată-i, încep lecţiile de la ora opt. Lucrătorul din schimbul de noapte ce doarme dimineaţa se împotriveşte vechilor ritmuri ale corpului său, care îi cer să se trezească pentru a vâna sau a face rost de mâncare atunci când e lumina. Şi totuşi el n-are de ales.
Ne împotrivim acestor forţe pe riscul nostru. În februarie 2009, un avion care făcea naveta de la Newark la Buffalo s-a prăbuşit, omorând 49 de persoane care erau la bord şi una la sol. Copilotul, şi probabil pilotul, dormiseră doar sporadic cu o zi înainte de prăbuşire, Consiliul
Naţional pentru Siguranţa Transporturilor concluzionând că prestaţia lor „a fost probabil afectată de oboseală“. Genul acesta de ştiri îl scoate din sărite pe Charles Czeisler, de la Harvard. El susţine că a sta treaz timp de 24 de ore sau a dormi doar cinci ore pe noapte timp de o săptămână echivalează cu o alcoolemie de 0,1%. Şi totuşi etica modernă a afacerilor apreciază astfel de isprăvi. „N-am spune niciodată: «Acest individ este un muncitor minunat! E beat tot timpul!»“ – scria Czeisler în 2006, într-un articol din Harvard Business Review.
Începând cu 2004, Czeisler a publicat în jurnalele medicale o serie de rapoarte bazate pe un studiu efectuat de grupul său pe 2.700 de rezidenţi medicali din anul I. Aceşti tineri lucrează în schimburi de nu mai puţin de 30 de ore de două ori pe săptămână. Cercetarea lui Czeisler a scos la iveală riscul extraordinar la adresa sănătăţii publice prezentat de această privare de somn. „Ştim că unul din cinci rezidenţi în anul I recunoaşte că a făcut o greşeală provocată de oboseală care a dus la rănirea unui pacient – mi-a spus el în toamna lui 2009. Unul din 20 recunoaşte că a făcut o greşeală provocată de oboseală care a dus la moartea unui pacient.“ Când Czeisler a publicat această informaţie, se aştepta ca spitalele să-i mulţumească. În schimb, multe au schimbat macazul. El şi-a pierdut speranţa că se va face ceva până când angajatorii din SUA nu vor lua în serios problema insomniei şi a somnolenţei. „Sunt convins că într-o bună zi oamenii vor privi înapoi la ceea ce va fi considerată o practică barbară.“
Acum gândiţi-vă la siestă. Intervalul siestei tradiţionale corespunde unei scăderi naturale a ritmurilor noastre circadiene, care apare după prânz, iar studiile au arătat că oamenii care trag un pui de somn sunt în general mai productivi şi mai puţin predispuşi să moară din cauze cardiace. Spaniolii sunt cei care au făcut siesta faimoasă. Din nefericire, spaniolii nu mai locuiesc suficient de aproape de serviciu pentru a merge acasă şi a aţipi. În schimb, unii dintre ei folosesc pauza pentru a ieşi la prânzuri prelungite cu prietenii şi colegii. După două ore petrecute la masă, muncitorii spanioli nu-şi pot termina lucrul înainte de şapte sau opt seara. Dar nici atunci nu merg întotdeauna acasă. Ies la un pahar sau la cină. (Intraţi la miezul nopţii într-o discotecă spaniolă şi e posibil să dansaţi singuri; emisiunile TV de maximă audienţă tocmai se încheie.) În ultima vreme, spaniolii au început să ia în serios problema privării de somn. Acum, poliţia îi întreabă pe şoferii implicaţi în accidente grave cât au dormit în noaptea precedentă, iar guvernul a dispus recent scurtarea programului de lucru al angajaţilor săi, în încercarea de a-i face să ajungă acasă mai devreme.
Ceea ce i-a motivat pe spanioli să ia măsuri împotriva somnolenţei nu e atât rata accidentelor – dintotdeauna una dintre cele mai mari din Europa de Vest –, cât lipsa lor de productivitate. Spaniolii petrec mai mult timp la serviciu, iar productivitatea lor e mai scăzută ca la majoritatea vecinilor lor europeni. „Una e să stai la serviciu, şi alta să şi faci ceva“ – le spunea recent conaţionalilor săi, într-un ziar din Madrid, Ignacio Buqueras y Bach, 68 de ani, un om de afaceri aflat la originea încercării de a-i trimite pe spanioli la culcare mai devreme.
„Din când în când, trebuie să mai punem capul pe pernă – mi-a spus Buqueras. Nu suntem roboţi.“
În 2006, o comisie înfiinţată de Buqueras pentru a schimba lucrurile a fost inclusă în guvernul spaniol. Doi ani mai târziu, am avut ocazia de a participa la una dintre întâlnirile comisiei într-o anexă a Congreso de los Diputados, camera inferioară a legislativului spaniol. Un grup de granzi de Spania moderni confirmau existenţa problemei. Ei vorbeau despre accidente provocate de muncitori obosiţi, de spanioloaice epuizate de programe de lucru lungi, dublate de sarcini casnice şi de copii mici privaţi de cele zece sau douăsprezece ore cuvenite de somn. Membrilor li se cerea să ia legătura cu reţelele de televiziune pentru a vedea dacă sunt de acord cu devansarea emisiunilor de maximă audienţă.
Buqueras ţinea frâiele adunării, sfătuindu-i pe vorbitori să se rezume la o „concizie telegrafică“. Dar luminile erau slabe, iar încăperea bine încălzită. În rândurile auditoriului, capetele câtorva participanţi au început să le cadă în piept, apoi să revină la loc de parcă s-ar fi împotrivit, ochii să li se închidă, programele de şedinţă să le cadă în poală, pe măsură ce începeau să plătească datoria naţională de somn.

Text: D. T. Max

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2010)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*