12 Povestiri Toxice

O sticlă în formă de craniu din secolul al XIX-lea avertiza pe cei ce bîjbîiau în dulapul cu medicamente asupra conţinutului său letal. Foto: Sticlă – colecţia Joan Cabaniss

Pe lîngă substanţele toxice de zi cu zi – de la arsenic la oxigen –, există 1.200 de tipuri de organisme marine otrăvitoare, 700 de peşti, 400 de şerpi veninoşi, 60 de căpuşe, 75 de scorpioni, 200 de păianjeni, 750 de substanţe toxice în peste 100 de specii de plante şi cîteva păsări cu pene otrăvitoare. În această lume otrăvită, de ce nu murim mai mulţi intoxicaţi?

Paradoxul Otrăvii

Răul poate veni şi în doze foarte mici. Pe 14 august 1996, Karen Wetterhahn, toxicolog şi profesor de chimie la Dartmouth College, şi-a scăpat un strop de dimetilmercur pe mîna stîngă. Wetterhahn, o femeie înaltă, suplă, energică, era expertă în modul prin care metalele toxice pot produce cancer dacă penetrează membrana celulară. Cînd a vărsat stropul de otravă în laborator, nici nu l-a băgat în seamă; purta mănuşi de latex. Dar ceva n-a ştiut, şi asta a ucis-o. Dimetilmercurul era suficient de penetrant ca să treacă prin mănuşă. După cinci luni, Wetterhahn a început să se lovească de uşi şi să încurce cuvintele. După alte trei săptămîni de spital, a intrat în comă. „M-am dus să o văd, dar era într-o altfel de comă decît ştiam“ – îşi aminteşte Diane Stearns, care pe atunci era doctorandă a lui Wetterhahn, iar acum e ea însăşi profesor de chimie. „Se zbătea. Soţul ei văzuse lacrimi curgîndu-i şiroaie pe faţă. Am întrebat dacă suferea. Medicii mi-au spus că, aparent, creierul ei nici măcar nu înregistra durerea.“

Karen Wetterhahn a murit după alte cinci luni. Avea 48 de ani şi era soţie şi mamă a doi copii. Mercurul îi devorase creierul „de parcă nişte termite l-ar fi ros luni de-a rîndul“ – a spus unul dintre medicii ei. Cum a putut un toxicolog de talie mondială, atît de strălucit şi de meticulos, să sfîrşească astfel?

Otrava este un asasin discret, eficient în cantităţi minuscule, adesea indetectabil. E perfidia din paharul de vin contaminat cu arsenic. Atracţia fatală: mărul otrăvit al Albei-ca-Zăpada, ruleta japoneză practicată de cei care consumă fugu (peşte-balon japonez). Fără otravă, supereroii din benzi desenate şi personajele negative din piese de teatru şi film ar fi cu mult mai plictisitori. Spiderman există datorită unei muşcături de păianjen radioactiv. Cariera ţestoaselor Ninja începe prin căderea lor (pe cînd erau simple animale de companie) într-un canal, împreună cu un conteiner de deşeuri toxice. Laerte a folosit o sabie muiată în otravă pentru a-l ucide pe Hamlet, iar mama cea rea a lui Claude Rains i-a tot picurat otravă în băutură lui Ingrid Bergman în thrillerul Notorious, de Hitchcock. Se poate spune că un toxicolog studiază substanţele care ucid. Dar toxicologia este şi o ştiinţă despre viaţă. Ce omoară poate şi vindeca. După cum spunea Paracelsus, un medic şi chimist elveţian din secolul al XVI-lea: „Toate substanţele sînt otrăvuri; nu e una care să nu fie otravă. Doza corectă e cea care diferenţiază otrava de remediu.“ Otrava constă în dozaj. Toxicologia şi farmacologia se întrepătrund, sînt inseparabile, sînt o dualitate de tip „Jekyll şi Hyde“. Şarpele încolăcit pe un toiag îl simbolizează pe Asclepios, zeul grec al medicinei.

 

Să luăm arsenicul, de exemplu, otrava regilor şi regele otrăvurilor. Arsenicul exploatează anumite căi din interiorul celulelor, se leagă de proteine şi produce un dezastru la nivel molecular. Cantităţi mici ingerate pe o perioadă lungă dau stări de slăbiciune, confuzie, paralizie. Înghite cinci grame o dată şi îţi apar semnele clasice ale otrăvirii acute cu arsenic: greaţă, vărsături, diaree, hipotensiune şi apoi moartea.

Pentru că nu are culoare, gust şi miros, arsenicul a fost otrava preferată de Borgia, nobila familie din Renaşterea italiană specializată în asasinate iscusite, dar şi a Hyeronimei Spara, o femeie de afaceri din Roma secolului al XVII-lea care conducea o şcoală unde nevestele tinere şi bogate învăţau cum să scape de soţi, ca să devină văduve tinere şi bogate. Arsenicul, supranumit poudre de succession, praful succesiunii, îi ajuta pe prinţii ambiţioşi să-şi asigure tronul. Administrată în doze mici unei doici care alăpta, otrava putea trece în lapte, omorîndu-i pe pruncii rivali. De la moarte la viaţă: în secolul al cincilea î.Hr., Hipocrat folosea arsenicul pentru a trata ulcere. El a devenit unul din ingredientele soluţiei lui Fowler, creată în 1786 şi folosită timp de peste 150 de ani pentru a trata orice, de la astm pînă la cancer. În 1910, arsenicul a devenit primul remediu eficient pentru sifilis (înlocuit mai tîrziu de penicilină). Derivate ale arsenicului sînt încă folosite pentru a trata „boala somnului africană“. În 1890, William Osler, fondatorul educaţiei medicale moderne, a declarat arsenicul drept cel mai bun medicament împotriva leucemiei, iar acesta rămîne pînă astăzi un agent eficient în chimioterapie pentru formele acute ale bolii. E, aşadar, arsenicul o otravă sau un leac?

„Ambele – spune Joshua Hamilton, profesor de toxicologie şi farmacologie la Dartmouth. Dar vorbeşti despre un Borgia sau despre un medic?“
Sîntem înconjuraţi de otrăvuri. Necazurile vin nu numai de la prea mult din ceva rău, ca arsenicul, dar de la prea mult din aproape orice. Prea multă vitamină A poate afecta ficatul. Prea multă vitamină D afectează rinichii. Prea multă apă poate provoca hiponatremie, o diluare a concentraţiei de sare din sînge care întrerupe funcţionarea creierului, a inimii şi a muşchilor.

Chiar şi oxigenul are o latură sumbră. „Oxigenul este toxina fundamentală“ – spune Michael Trush, toxicolog la Şcoala de Sănătate Publică „Johns Hopkins Bloomberg“. Oxigenul se combină cu alimentele pentru a crea energie, dar organismul nostru produce şi radicali oxigenaţi – atomi cu un electron în plus care distrug biomoleculele, ADN-ul, proteinele şi lipidele. „Ne oxidăm permanent – spune Trush. Preţul biochimic al respiraţiei este îmbătrînirea.“ Cu alte cuvinte, ruginim.
Şi de parcă otrăvurile zilnice nu ne-ar crea destule angoase, există şi pericolele mai exotice ale naturii. În privinţa asta, lumea e o adevărată junglă. Există 1.200 de tipuri de organisme marine otrăvitoare, 700 de peşti otrăvitori şi 400 de şerpi veninoşi, 60 de căpuşe, 75 de scorpioni, 200 de păianjeni, 750 de substanţe toxice în peste 1.000 de specii de plante şi cîteva păsări ale căror pene sînt otrăvitoare la atingere sau ingestie.

Dată fiind această lume otrăvită, oare de ce nu murim mai mulţi dintre noi intoxicaţi? Deoarece organismul nostru este făcut să ne apere atît împotriva otrăvurilor naturale, cît şi a celor create de om. Prima baricadă, pielea, e alcătuită din cheratină – atît de impermeabilă pentru apă, rezistentă şi bine ţesută, încît poate fi penetrată doar de molecule dintre cele mai mici şi mai uşor solubile în grăsime. Simţurile ne avertizează cînd apar substanţe toxice; dacă nu reuşesc, mai există vomitatul, ca soluţie de rezervă. În sfîrşit, mai e şi ficatul, care transformă otrăvurile solubile în grăsime în deşeuri solubile în apă, care pot fi deversate prin rinichi. Balanţa înclină înspre toxic doar cînd depăşim doza. Mike Gallo, toxicolog, cunoaşte principiul pragului toxic din interior. La propriu. Gallo, un ins impregnat de cafea şi cu un corp deşirat, este director asociat la Institutul pentru Cancer din New Jersey, New Brunswick. În februarie 2004, la 64 de ani, i s-a pus diagnosticul de limfom non-Hodgkin. După două săptămîni, devenise atît toxicolog, cît şi pacient al Institutului pentru Cancer. Oncologul i-a recom

andat patru luni de dietă intravenoasă cu toxine, cunoscută şi sub numele de chimioterapie, şi Gallo şi-a început tratamentul într-o clinică aflată cu patru etaje mai jos de biroul lui.

Cocteilul lui număra ingrediente precum ciclofosfamidă, adriamicină, vincristină, prednison şi rituximab – suficient de toxice pentru a provoca efecte secundare ce merg de la vărsături, diaree sau pierdere în greutate, la afecţiuni ale ficatului, inimii şi vezicii şi pînă la deces provocat de o infecţie generalizată pe fondul unui sistem imunitar slăbit. În plus – după cum povesteşte vesel Gallo – „aproape orice medicament împotriva cancerului este el însuşi cancerigen“.

Pe de altă parte – spune el – „de îndată ce mi-au înfipt acul în venă m-am simţit uşurat. M-am gîndit: l-au dibuit pe ticălos“.
Gallo a avut noroc. Claia bogată de păr roşcat i-a căzut şi a căpătat acel aer extraterestru pe care ţi-l dă chimioterapia. Dar trecînd peste oboseală şi obişnuita scădere a numărului de globule din sînge, a continuat să lucreze pe toată durata tratamentului. „M-am descurcat bine – spune el –, dar în camera de alături era un bărbat la fel ca mine, de aceeaşi vîrstă, cu acelaşi fizic, care îşi vărsa şi sufletul din el. De ce? Faţă de el, probabil că enzimele care metabolizează medicamentele erau uşor diferite la mine.“
Acestea sînt aspecte ale toxicologiei – diferenţa subtilă, problema lui cît de mult sau cît de puţin, linia incertă dintre a vindeca şi a ucide – care îl pasionează pe Gallo, în calitatea lui de cercetător. Ele sînt inima toxicologiei, deci a otrăvii. „Toxicologia îţi dă ocazia să înţelegi biologia“ – spune el. De asemenea, toxicologia i-a salvat viaţa. După şase luni şi mii de miligrame de hapuri toxice, medicul lui Gallo i-a dat vestea cea bună. Limfomul dă înapoi.

Poveştile celor doi toxicologi se sfîrşesc tragic pentru unul, fericit pentru celălalt. Karen Wetterhahn şi-a pierdut viaţa din cauza otrăvii, Michael Gallo i-o datorează pe a sa. „Am scăpat de un glonţ ucigaş datorită altor cîtorva gloanţe bine plasate – spune Gallo. Puteam să mor. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru otrăvuri.“

 

Bizarul caz al lui Napoleon B.
Iată cîteva dintre teorii:

Asasinat politic
Ucis prin otrăvire cu arsenic – susţine Ben Weider, fondatorul Societăţii Napoleoniene Internaţionale şi creatorul unui uriaş imperiu de culturism cu sediul în Canada. Weider a căutat fără încetare, timp de peste patru decenii, cauza morţii lui Napoleon şi a investit resurse considerabile în aceste cercetări. În opinia lui, împăratul Napoleon Bonaparte a fost otrăvit de britanici şi de regaliştii francezi, care îl voiau scos definitiv din joc. Drept dovadă capitală, Weider oferă analiza părului, efectuată de Pascal Kintz, un toxicolog francez de la Institutul de Medicină Legală din Strasbourg. Kintz a supus cîteva mostre de păr de-al lui Napoleon unei tehnici sofisticate, spectrometrie de masă, care a confirmat prezenţa de durată a arsenicului. Kintz se abţine să speculeze cum şi de ce a ajuns arsenicul acolo, dar Weider este convins de faptul că „otrăvirea lui Napoleon a fost plănuită şi deliberată. Orice altă ipoteză este apă de ploaie“.

Otrăvirea ambientului
Otrăvit de tapetul din cameră, este teoria lui David Jones, imunolog la Universitatea din Newcastle, Anglia. Tapetul din Casa Longwood, unde Napoleon şi-a petrecut ultimii ani, era pictat cu verdele lui Scheele, un compus pe bază de arsenic numit arseniură de cupru. În reacţie cu anumite mucegaiuri, care ar fi putut exista în mediul umed de pe Sfînta Elena, arsenicul ar fi fost eliberat în aer. La sfîrşitul anilor ‘50, ambasadoarea americană în Italia, Clare Boothe Luce, a fost diagnosticată ca intoxicată cu arsenic din cauza vopselei care cădea de pe stucaturile cu trandafiri din tavanul dormitorului.

Malpraxis
Ucis de propriii medici – spune Steven Karch, expert în patologia cardiacă din Berkeley, California. Doctorii lui Napoleon i-au administrat doze mari de purgativ, inclusiv tartrat de antimoniu, şi, în preziua morţii, o doză masivă de clorură de mercur, numită calomel. Aceste tratamente i-au dat lui Napoleon total peste cap electroliţii – spune Karch –, afectîndu-i ritmul inimii şi provocîndu-i un stop cardiac. În termeni patologici, cauza imediată a morţii lui Napoleon a fost aritmia cardiacă, determinată de neglijenţa medicală şi agravată de expunerea cronică la arsenic.

Boală
Cancerul şi ulcerele descoperite la autopsie – afirmă Jean Tulard, reputat istoric francez al lui Napoleon. Tulard nu s-a lăsat convins de analiza părului făcută de dr. Kintz. După părerea lui, una dintre multele probleme rămase în discuţie pînă la proba definitivă este dacă părul analizat a provenit sau nu de la Napoleon. „Există atît păr de Napoleon, cîte ţăndări din Crucea Mîntuitorului“ – spune el caustic. Şi, în primul rînd, el respinge teoria otrăvirii, pe motiv că nimeni nu a descoperit încă vreo dovadă care să-l lege pe Hudson Lowe, guvernatorul general britanic al Insulei Sfînta Elena – sau pe oricine altcineva – de vreun complot împotriva vieţii lui Napoleon. „Este o falsă discuţie – spune el –, chiar dacă e important să ştim cum anume a murit.“

Răzbunare
„Unul dintre strămoşii mei a făcut-o“ – susţine François de Candé-Montholon, cu o urmă de mîndrie. („Sînt un aristocrat. Aristocraţilor nu le plac revoluţiile, iar Napoleon a făcut revoluţie.“)
Străstrăstrăstrăbunicul lui Candé-Montholon, contele de Montholon, a fost pe Sfînta Elena cu Napoleon. Napoleon a avut o legătură amoroasă – şi a zămislit un copil – cu soţia contelui. Contele – se arată – avea în grijă pivniţa cu vinuri şi alimentele lui Napoleon. Putea el oare, mînat de răzbunare, să-i fi otrăvit vinul?

Nici o concluzie…
„Toţi au dreptate şi nici unul“ – spune Paul Fornes, expert în patologie medico-legală la Spitalul „Georges Pompidou“, din Paris. Fornes a revăzut raportul de autopsie din 1821 şi alte documente istorice şi a conchis: „Poate că Napoleon a avut cancer atunci cînd a murit, dar nu a murit de cancer“. De asemenea, el spune că, deşi analiza firelor de păr indică prezenţa arsenicului, nimeni nu poate stabili dacă acesta i s-a administrat intenţionat (sau dacă i-a fost fatal). După părerea lui Fornes, acuzaţia de asasinat prin otrăvire n-ar sta în picioare în faţa unei instanţe.

Credeţi ce vreţi . „Am lăsat în urmă lumea istoriei şi a ştiinţei“ – spune Jean-François Lemaire, medic şi istoric francez, dezgustat de întregul circ (conferinţe de presă! articole de scandal!) iscat în jurul dezbaterii. „Acum ne aflăm în industria divertismentului.“ Sau poate, aşa cum spun francezii, este un caz de couper les cheveux en quatre – de despicat firul în patru.

O mişcare greşită şi te-a muşcat!

E doar o ciupitură pe deget, dar Bruce ştie că veninul va începe să acţioneze În cîteva secunde. În timp ce toxinele fac ravagii, Bruce se tîrăşte în căutare de ajutor, înainte de a fi prea tîrziu. Bruce ştie mai bine, dar încearcă să prindă şarpele cu clopoţei cu un băţ…
Ca să se apere, şarpele atacă! Sîngele şi alte fluide încep să i se infiltreze în ţesuturi. Sîngele îşi pierde capacitatea de a se coagula.
Oare va muri? Ţesutul se descompune pe măsură ce enzimele din venin atacă.


Botox & pian

Fleisher, exuberant ca o simfonie de Beethoven, se află în salonul de muzică al locuinţei sale din Baltimore. Două piane Steinway stau îngemănate; pe unul se află fotografia unui Leonard Bernstein tînăr şi deşirat şi a lui George Szell, legendarul maestru al Orchestrei din Cleveland. Conversaţia se îndreaptă spre ziua în care, la Severance Hall, în Cleveland, Szell făcea ultimele repetiţii cu Fleisher şi orchestra înainte de un turneu în URSS. „Observasem că degetele patru şi cinci de la mîna dreaptă mi se îndoiau involuntar – îşi aminteşte Fleisher. M-am gîndit: aoleu, trebuie să exersez mai mult. Am exersat. Mergea mai rău. A observat şi George.“

După repetiţie, Szell l-a chemat pe Fleisher în biroul lui. „Nu cred că ai să mai mergi în turneu“ – i-a spus. Şi gata. Fleisher avea 37 de ani. Viaţa lui se evaporase. Au urmat doctorii: ortopezi, neurologi, un chirurg expert în mîini, psihiatri. Au urmat injecţii, radiografii, medicamente, acupunctură, aromaterapie. Nimic n-a mers. Totul era în zadar.
O carieră zdrobită. O căsnicie distrusă. Chiar şi gînduri de sinucidere.

„În final, mi-am dat seama că legătura mea cu muzica era mai puternică decît cîntatul la pian cu două mîini. Am început să dirijez, să cînt repertoriul pentru mîna stîngă şi să predau la Conservatorul Peabody.“ Şi totuşi durerea provocată de acest instrument lipsă din viaţa lui a persistat. „Am predat, am dirijat şi în fiecare afurisită de zi mi-am testat mîna asta.“ Ridică mîna cu pricina şi-mi arată cum degetele i se încovoiau ca nişte gheare.

A existat, trebuie menţionat, o scurtă perioadă în 1981 cînd părea că este mai bine. Fleisher a cîntat la deschiderea de la Meyerhoff Hall, din Baltimore. „Am reuşit s-o duc pînă la capăt – îşi aminteşte el –, dar cu chiu, cu vai. La sfîrşit, am cedat nervos în culise. Un bărbat în toată firea plîngînd…“

După zeci de ani s-a ajuns la un diagnostic. Fleisher suferea de distonie focală, o disfuncţie a creierului care face muşchii să se contracteze în poziţii anormale, uneori dureroase. Afecţiunea apare îndeosebi la persoane care depind de mici performanţe motorii: muzicieni, scriitori, chirurgi. În sfîrşit, părea să se întrevadă şi o soluţie. Fleisher a fost înscris într-un studiu clinic la Institutul Naţional pentru Sănătate, unde toxina botulinică era testată ca remediu pentru aceste contracţii debilitante. Toxina botulinică este produsă din bacteria Clostridium botulinum, una din cele mai otrăvitoare substanţe cunoscute. Un gram de toxină botulinică, dispersat şi ingerat, poate ucide 20 de milioane de oameni.

Toxina produce o proteină care blochează eliberarea de acetilcolină, un neurotransmiţător care comandă contracţia muşchilor. Într-o formă extrem de diluată, folosită în medicamentul botox, otrava s-a dovedit eficientă şi sigură pentru utilizări medicale, mergînd de la atenuarea ridurilor la calmarea migrenelor, la vindecarea strabismului sau la tratarea contracţiilor spastice din scleroza multiplă şi paralizia cerebrală. Toxina botulinică ameliorează simptomele, fără a vindeca afecţiunea, aşa că lui Fleisher i se face o injecţie cam o dată la şase luni. Dar miracolul de şase luni tot miracol rămîne.

„Am avut opt, poate nouă astfel de vieţi“ – spune Fleisher. Pentru fiecare au existat motive de bucurie, dar poate cele mai multe pentru cea de-a noua. El concertează şi face din nou turnee, iar de curînd şi-a lansat prima înregistrare la două mîini din ultimii 40 de ani.

Artur Schnabel, mentorul lui Fleisher, al cărui profesor fusese elevul lui Beethoven însuşi, a afirmat cîndva că viaţa este un continuu urcuş. Singurul lucru care creşte în jos sînt cartofii, i-a spus el protejatului său. Dirijorul marchează ritmul ridicînd bagheta. Balerinul face salturi în înălţime. Creştem în înălţime şi creştem în cunoaştere. „Cîntaţi spre înălţime“ – îşi îndeamnă Fleisher studenţii.

După patru decenii, şi viaţa pianistului Leon Fleisher a apucat-o din nou pe un drum ascendent.

 

O delicatesă să mori, nu alta

El spera ca studiul lui să ducă la comercializarea ficatului de fugu sub control de stat. „Este o mare delicatesă; mănînci şi nu te mai poţi opri“ – spune el. Japonia a interzis vînzarea de ficat de fugu în 1983. Înainte de această dată, el a ucis sute de rafinaţi lacomi sau consumatori din greşeală.

Kendo Matsumura, biolog cercetător la Institutul de Cercetări pentru Sănătatea Publică al Prefecturii Yamaguchi, respinge teoria dietei ucigaşe a lui Noguchi. El spune că toxicitatea unui fugu provine de la glandele otrăvitoare de sub piele. Unii peşti sînt otrăvitori – spune el –, alţii nu, dar nici experţii nu-i pot deosebi.
E ca ruleta rusească. Matsumura nu a mîncat niciodată fugu. „Nu-mi plac deloc jocurile de noroc“ – explică el. Totuşi, Noguchi consideră peştele un nec plus ultra al meniurilor fine.

Cînd e vorba de fugu, ceea ce pentru unii e miere, pentru alţii e fiere.

La morgă cu Al şi Marcella

Cînd ştii că ai de-a face cu o crimă prin otrăvire?
MF: Există mai multe situaţii. Cînd cineva ia o supradoză din ceva toxic, te aştepţi la o serie de simptome clasice, pe care chiar şi un începător le poate recunoaşte. Otrăvirea cronică – în care toxinele sînt administrate încet, continuu – este mai uşor de diagnosticat greşit. Un caz recent a fost băutura tonică „îndulcită“ cu antigel. Semnalul de alarmă este dat de obicei de o istorie clinică încărcată. De exemplu, multe vizite la medicul internist pentru simptome ciudate sau dureri de stomac. Victima nu se simte bine; vorbeşte vag, nespecific. Desigur, în timp pot apărea şi elementele clasice ale otrăvirii: nu mănîncă, pierde în greutate, vorbeşte tot mai anapoda cu fiecare zi. Pare o boală naturală, dar nu este.

În ce moment interveniţi voi?
MF: Ne ocupăm de orice deces subit, neaşteptat, violent sau în care există suspiciuni de crimă. Dacă avem cadavrul înainte de a fi înhumat, ne ocupăm de el. Dar adesea durează pînă cînd concluziile sînt formulate sau pînă cînd cineva le ia în seamă. Poate că un membru al familiei a avut vreun motiv: există neînţelegeri cu privire la avere, o moştenire, o nouă soţie, un copil care nu a fost tratat corect. Aceste lucruri pun în mişcare un lanţ de evenimente. Cadavrul trebuie să fie exhumat.

Cum procedaţi mai departe?
MF: Iau nenumărate probe de ţesut la autopsie: inimă, ficat, plămîni, creier, splină, păr, unghii. Sîngele îţi spune ce se întîmpla în organism la momentul decesului. Umoarea vitroasă din ochi e grozavă. E curată. Nu există fermentaţie sau contaminare cu bacterii. Al şi cu mine lucrăm împreună. Ce otrăvuri au fost folosite? Ce ar trebui să colectezi? E necesar să ai o strategie. Vrem să ştim la ce fel de otrăvuri ar fi avut acces acuzatul. Dacă e fermier, căutăm substanţe din agricultură, cum sînt pesticidele sau erbicidele. Riscăm să rămînem foarte uşor fără mostre de ţesut şi sînge î

nainte de a termina toate testele necesare.

Trebuie să aveţi o tehnologie destul de sofisticată pentru a detecta otrăvuri într-un cadavru?
AP: Foarte. Eu o numesc tehnologie cu „tot mai multe zerouri după virgulă“. În anii ‘60 era nevoie de 25 de mililitri de sînge pentru a detecta morfina. Astăzi putem face acelaşi lucru cu un mililitru. În ceea ce priveşte sensibilitatea, am trecut de la micrograme la nanograme, de la milionimi de gram la miliardimi de gram, în spectrometria de masă. Poţi găsi orice dacă cercetezi. Desigur, unele substanţe sînt mai evidente. Mirosul cianurii se simte de îndată ce deschizi cadavrul pentru autopsie. Cianura acţionează rapid – ca în filme, unde spionul capturat înghite capsula şi moare. Este o sufocare chimică; cianura atacă mitocondriile din celule şi fiecare celulă este privată de oxigen. Mori repede, dramatic, violent.

Există un profil al personalităţii specific otrăvitorilor?
AP: Otrăvitorul încearcă să îşi ascundă fapta, spre deosebire de cineva care te împuşcă, te strangulează sau te violează. Ştiu un psiholog criminalist care îi numeşte pe otrăvitori ucigaşi-ocrotitori. Adesea avem de-a face cu cazuri în familie. Crima durează luni de zile sau chiar un an. Făptuitorul are grijă de victimă, o priveşte cum moare. Otrava e arma unor indivizi cu mania controlului, vicleni, fără conştiinţă, fără regrete, necruţători. Sînt înfricoşători, manipulatori; dacă n-ai fi convins de probe, n-ai crede niciodată că au putut face aşa ceva.
MF: Al vede otrăvitorul ca pe un individ care vrea să controleze. Eu îl văd ca pe un psihopat abil, care l-ar putea minţi şi pe Hristos pe cruce, şi l-ai crede. Nu cunosc decît două cazuri în care şi-au recunoscut vinovăţia.


V-a rămas vreun caz în minte?

MF: Era un tip la Spitalul Universităţii din Virginia. Se tot interna cu tot felul de tulburări gastrointestinale. Doctorii îşi storceau creierii ca să-şi dea seama ce are. Se simţea mai bine; nevasta venea să-l viziteze la spital şi-i aducea cremă de banane. În sfîrşit, cineva a cerut să i se facă analizele pentru metale grele şi teste de toxicitate, dar omul a fost externat înainte să vină rezultatele – cu valori maxime pentru arsenic. Pînă să vadă cineva fişele de laborator, a fost prea tîrziu. Pe nevastă am poreclit-o Lily Cremă de Banane.
Cîte cazuri de posibile crime prin otrăvire analizaţi într-un an?
AP: Sincer, destul de puţine. Nu stă în caracterul americanilor. Dacă eşti un american adevărat şi vrei să omori pe cineva, îl împuşti. Un bărbat adevărat nu se fofilează. În cultura noastră, orice problemă se rezolvă în 30 de minute, deci n-ai cum să plănuieşti, să te duci să faci rost de otravă şi să te gîndeşti: Cum să i-o administrez? În cultura noastră, acţionăm direct.

Eşti expert în domeniu. Dacă ar fi să prepari o otravă perfectă pentru crimă, din ce ai face-o?

AP: M-aş putea eu gîndi la vreo cîteva chestii, dar n-am de gînd să le divulg.


Moarte la Veneţia

În Italia renascentistă, „otrava era soluţia pentru problemele politice delicate“ – spune Paolo Preto, profesor de istorie modernă la Universitatea din Padova. Nu trebuie, aşadar, să ne surprindă faptul că otrăvirea devenise o artă, asemenea picturii, arhitecturii sau sculpturii. Un pic de arsenic, de cucută sau de iarba nebunilor turnat în vin era discret, aproape indetectabil (autopsiile erau rare la vremea aceea) şi făcea mult mai puţină mizerie decît cuţitul sau pistolul.

Familia Borgia – Alexandru VI şi fiul său, Cesare –, s-a specializat în otrăviri religioase. În calitate de papă, Alexandru numea oameni bogaţi în funcţiile de episcop şi cardinal, îi lăsa să-şi sporească averile şi apoi îi invita la masă. Vinul casei, sec, cu un buchet de arsenic, îi termina curat pe oaspeţi, ale căror bunuri îi reveneau, după legea bisericii, gazdei. Eseistul englez Max Beerbohm scria: „Membrii familiei Borgia selectau şi pregăteau otrăvuri rare în pivniţele lor la fel de atent cum se îngrijeau de vinurile cele mai vechi. Deşi în secolul al XV-lea auzeai adesea snobii din Roma lăudîndu-se… «Diseară cinez la Borgia», nici un roman n-a avut vreodată ocazia să spună: «Aseară am cinat la Borgia».“

Dar capitala italiană a conspiraţiilor era Veneţia, unde arhitecţii răului erau membrii Consiliului celor Zece, un tribunal special creat pentru a dejuca comploturile şi crimele împotriva statului. Pentru a duce la îndeplinire o otrăvire, Consiliul încheia un contract cu un asasin, de obicei din alt oraş. O dată crima înfăptuită, el era plătit printr-un intermediar. Existau fonduri la dispoziţie pentru atare probleme, iar consiliul ţinea o contabilitate dublă: una pentru afacerile publice, şi alta pentru cele de natură privată.
Procedurile de capă şi spadă otrăvită ale Consiliului erau consemnate oficial într-un volumaş marcat Secreto Secretissima (strict strict secret). Cei prezenţi jurau de două ori pe Biblie că vor păstra secretul întrunirilor, neavînd voie să admită nici măcar faptul că ele aveau loc. Astăzi, registrul e depozitat într-o mare sală boltită la Arhivele Statului din Veneţia.

Iată, de exemplu, soluţia propusă în paginile registrului de către un doctor unui general veneţian care lupta împotriva turcilor în Dalmaţia. El se oferea să taie glandele infectate ale victimelor de ciumă bubonică, să creeze o poţiune toxică şi să o impregneze în fesuri de lînă, care ar fi urmat să fie vîndute ieftin turcilor din spatele frontului. Probabil că rezultatele aşteptate erau ciuma şi regrete din partea cumpărătorilor. Planul a fost aprobat cu entuziasm de general, pînă cînd cineva i-a amintit delicat că, avînd în vedere numărul mare de soldaţi veneţieni staţionaţi în spatele frontului din Dalmaţia, şi trupele lui puteau să se molipsească şi să moară o dată cu duşmanii.

Anul trecut otrava, mai precis dioxina, a fost personajul principal din drama preşedintelui ucrainean Viktor Iuşcenko, victima unei încercări de a fi îndepărtat de pe scena politică. În Statele Unite, astfel de comploturi misterioase au devenit subiect de anchete ale Congresului după începutul anilor ‘60, cînd eliminarea dictatorului cubanez Fidel Castro era una din priorităţile de vîrf ale CIA. Mafioţii implicaţi în conspiraţie au sugerat ca în locul unei rafale de mitralieră să se folosească o abordare mai subtilă: o sticluţă cu pilule aromate cu botulină. Alte planuri, luate în calcul şi apoi respinse, includeau livrarea unei cutii de trabucuri îmbibate în botulină, contaminarea aparatului de respirat pentru scufundări al lui Castro cu bacilii tuberculozei sau presărarea unor săruri de taliu în pantofii dictatorului, în speranţa că îi va cădea barba, pierderea părului fiind unul din efectele obişnuite ale absorbţiei de taliu.

Deşi reactualizarea poveştilor despre comploturi cu otrăvuri te poate face să-ţi pierzi orice speranţă pentru rasa umană, Paolo Preto, care a petrecut opt ani cercetînd sumbrele uneltiri ale statului veneţian, are o abordare mai pragmatică. „Istoria e plină de răutăţi“ – spune el.

Zyklon B şi lagărul morţii

„Führerul a ordonat aplicarea soluţiei finale pentru problema evreiască.
Noi, SS-ul, trebuie să îndeplinim ordinul. Lagărele de exterminare existente în est nu pot face faţă proporţiilor operaţiunii planificate.
De aceea am desemnat în acest scop Auschwitzul.“
— Rudolf Höss, comandant, Auschwitz

Pe 3 septembrie 1941, la Auschwitz, lagărul de concentrare din Polonia, gardienii nazişti au introdus 600 de prizonieri de război sovietici şi alţi 250 de deţinuţi bolnavi într-o încăpere închisă. Au turnat printr-o gaură de aerisire pastile de Zyklon B, o formă cristalizată a acidului cianhidric, folosită de obicei ca insecticid, şi au privit.
Înainte, execuţiile în masă erau duse la îndeplinire de către plutonul de execuţie sau pompînd gaze de eşapament în furgoanele ermetic închise. Prima metodă însă dura destul de mult şi genera un adevărat spectacol public; cea de-a doua nu era sigură şi necesita echipament special.

Pastilele de Zyklon B s-au dovedit eficiente, rentabile şi infailibile. Expuse la aer, ele se transformau în gaz, care îi ucidea pe toţi ocupanţii camerei în aproximativ 20 de minute. După experiment, naziştii au construit patru camere de gazare permanente mai mari şi crematorii la Birkenau, o aripă din lagărul Auschwitz. Cheia soluţiei finale preconizate de Adolf Hitler pentru a-i extermina pe evreii din Europa era Zyklon B.

Stefan Polchlopek, care a crescut şi încă mai trăieşte în Krynica, Polonia, a fost arestat de Gestapo pe 28 decembrie 1942. Avea 26 de ani, absolvise facultatea de drept şi era membru activ al rezistenţei. Polchlopek a fost dus la un punct de colectare şi transferat într-un alt tren, cu destinaţia Birkenau. Vagonul era o masă compactă, sufocantă de prizonieri. Îşi aminteşte că, atunci cînd trenul s-a oprit, „uşile s-au deschis; am auzit împuşcături, urlete de cîini şi ţipete. Am fost orbiţi de reflectoare. Ni s-a spus să sărim şi am aterizat într-un iad de nedescris“.

În vara lui 1943, Polchlopek lucra într-o echipă însărcinată cu extinderea căii ferate de la un depozit din afara lagărului pînă la camerele de gazare. Transporturi de pe tot cuprinsul Europei soseau de două-trei ori pe zi. Evrei, ţigani, disidenţi politici precum Polchlopek, homosexuali – toţi cei consideraţi indezirabili de către nazişti – erau descărcaţi din vagoane şi fie duşi la camerele de gazare, fie puşi la muncă silnică.

Într-o zi, un ofiţer SS s-a apropiat de Polchlopek şi de alţi trei deţinuţi care lucrau la calea ferată şi le-a ordonat să intre în vestiar, încăperea dinaintea camerei unde avea loc gazarea. Le-a cerut să strîngă hainele şi lucrurile celor care fuseseră ucişi.

„Am văzut vestiarul şi camera de gazare – spune Polchlopek, acum în vîrstă de 89 de ani. Îmi amintesc duşurile, dar şi hainele, pantofii, obiectele personale lăsate prin buzunare. Trebuia să strîngem îmbrăcămintea şi s-o încărcăm în camioane. Lucrurile erau duse la depozite, unde erau sortate. În aer plutea mirosul de cadavre arse, pe coşuri ieşea un fum negru. Ne-am dat seama că trebuie să fugim cît mai repede, deoarece şi martorii erau omorîţi. Am fi putut urma noi.“ Aşa că au fugit. S-au întors la barăcile lor.

„Toată lumea ştia despre camere. O dată am văzut două camioane pline cu femei. Ştiau încotro se îndreaptă. O femeie se ruga. Alta blestema. Şi toate ţipau. Erau urmate de două camioane pline cu lemne de foc. Femeile au fost omorîte cu Zyklon B. Cadavrele au fost scoase afară, aruncate în puţuri şi arse.“

La apogeul operaţiunii, la Auschwitz-Birkenau erau gazaţi aproape 8.000 de oameni pe zi. Pînă în luna noiembrie a anului 1944, muriseră peste un milion de bărbaţi, femei şi copii. „Noi, cei care am supravieţuit la Birkenau, avem asigurat un loc în rai – spune Polchlopek. În iad am fost deja.“

Ţepuşe şi săgeţi

Hercule a ucis Hidra, miticul şarpe cu multe capete, apoi şi-a muiat săgeţile în veninul ei pentru a le transforma în arme letale. Moştenirea lui se păstrează în cuvîntul „toxic“, de la grecescul toxikon, care înseamnă săgeată otrăvită.

În 199 d.Hr., Romanii au atacat Hatra, un oraş din Irakul de astăzi. Cetăţenii au răspuns aruncînd peste ziduri vase de lut pline cu scorpioni veninoşi. Hanibal pusese la punct o strategie similară cu 400 de ani mai devreme. Marinarii săi catapultaseră vase pline cu şerpi veninoşi la bordul navelor inamice. În neolitic, un stup de albine aruncat într-o peşteră scotea duşmanul afară, cred unii cercetători.

Printre armele biologice din arsenalul de teroare al istoriei se mai numără şi păturile infectate cu vărsat trimise de britanici amerindienilor în timpul războiului francez şi al celui indian; cadavrele de animale aruncate de armata Confederaţiei în fîntîni în timpul Războiului Civil din Statele Unite; ţepuşele de bambus ascuţite, mînjite cu fecale de către Vietcong.

Panoplia otrăvită a zilelor noastre include scrisorile cu antrax, care au ucis cinci persoane în SUA, în 2001, şi sarinul, care a făcut 12 victime după ce membrii unei secte au răspîndit gazul toxic în metroul din Tokio, în 1995. O astfel de realitate sumbră a determinat operaţiuni defensive, precum exerciţiile conduse de poliţia Capitoliului în noiembrie trecut, la Washington, D.C., – o repetiţie pentru scenariul în care o substanţă toxică e răspîndită în clădirea Capitoliului. Ce semeni, aia culegi. Pe lîngă duşmani, săgeţile otrăvite ale lui Hercule i-au ucis prieteni vechi şi martori nevinovaţi. Principiul consecinţelor nedorite l-a costat viaţa pe Hercule însuşi. Păcălit de una dintre victime, el a făcut greşeala de a îmbrăca o robă înmuiată în veninul Hidrei. Creatorii de mituri aveau umor negru.

Înainte să moară, Hercule i-a dat săgeţile sale otrăvite lui Filoctet, un arcaş iscusit, care a ucis mulţi vrăjmaşi în războiul troian. Moartea naşte moarte, dar – cel puţin de astă dată – raţiunea a triumfat. Filoctet a fondat un templu şi a renunţat la săgeţile otrăvite. Într-un gest de speranţă, i le-a dedicat lui Apolo, zeul luminii şi al artelor frumoase.


Călugărul care s-a îmbălsămat singur

La umbra Muntelui Yudono, din prefectura Yamagata, în Japonia, peisajul se înalţă într-un covor ondulat, veşnic verde. E ţinutul preoţilor mumificaţi, cei care, printr-un ritual de purificare, cunoscut sub numele de „şcoala celor o mie de zile“, s-au otrăvit în mod deliberat – şi în acelaşi timp s-au autoconservat – după învăţătura unui călugăr din secolul al IX-lea, pe nume Kukai, prozelitul unei secte budiste ezoterice numite Shingon.

„E principiul «Eu sufăr pentru ca tu să poţi trăi» – explică Yugaku Endo, preotul-şef (al 95-lea în linie) al Templului Dainichibo, locaşul unuia din cei 27 de preoţi astfel mumificaţi, din Japonia. Timp de 76 de ani – povesteşte Yugaku Endo –, preotul, cunoscut sub numele de Daijuku Bosatsu Shinnyokai Shonin, a trăit în austeritate. Nu mînca decît fructe de pădure, coajă de copaci şi alune. Îşi petrecea zilele şi nopţile căţărîndu-se pe munţi, prin arşiţa verii şi zăpezile iernii.

În cele din urmă, a simţit că zilele îi erau pe sfîrşite şi nu a mai mîncat nimic. Se delecta cu ideea înfometării şi a sacrificiului de sine. Slăbea pe zi ce trece. Bea ceai făcut din seva toxică a oţetarului T. vernicifluum, din care se prepară lacuri pentru pictură. Spre sfîrşit, a băut doar din izvoarele termale care, fără ca el să ştie, conţineau doze mari de arsenic.
Seva oţetarului T. vernicifluum, un purgativ, îi provoca vărsături şi îl făcea să urineze, deshidratîndu-i organismul. Arsenicul, un conservant, ucidea bacteriile care ar fi dus la descompunere. Secătuit, emaciat, se stingea cu încetul. Cînd a murit, în 1783, la 96 de ani, a fost îngropat sub o movilă de pămînt şi pietre. După trei ani, cînd a fost exhumat, pielea îi arăta de parcă fusese lăcuită direct pe schelet. Devenise un sokushinbutsu, un Buddha al timpului său.

Adeseori, oamenii mor aşa cum au trăit. Cei curajoşi mor cu curaj. Laşii mor în chip laş. Pe tot parcursul istoriei, otrava a fost folosită în acest scop. Socrate, condamnat la moarte de un tribunal atenian în 399 î.Hr. sub acuzaţia că ar fi corupt tineretul din oraş şi i-ar fi influenţat religia, a acceptat cu eleganţă verdictul, a băut cucută şi a murit în tovărăşia prietenilor. Sfidătoarea Cleopatra, preferînd să moară decît să fie expusă ca pradă de război de către cuceritorul roman Octavian Augustus, a optat, se spune, pentru muşcătura ucigaşă a unei vipere. Adolf Hitler, confruntat cu înfrîngerea, a ales cianura.

Azi, Daijuku Bosatsu Shinnyokai Shonin odihneşte într-o vitrină de sticlă din Templul Dainichibo, înveşmîntat în robe roşii şi aurii. Este aşezat într-o poză de meditaţie – un om sfînt, zbîrcit de vreme, de tradiţia religiei sale şi de ingerarea voluntară de otravă, care i-a servit pe alţii prin suferinţă şi uitare de sine.


Pe o pânză de păianjen…

Kristensen creşte păianjenii pentru veninul lor, pe care îl extrage în fiole minuscule. E o substanţă puternică. Muşcătura de văduvă neagră poate produce victimei dureri cumplite şi spasme musculare. Veninul de păianjen-vioară degenerează ţesutul şi produce o rană cangrenoasă. Veninul de păianjen cu tuburi ţesute dă tremur, tensiune mărită şi vărsături. Alte tipuri de venin de păianjen perforează membranele celulelor, ceea ce le omoară.

Kristensen trimite fiolele cu venin de păianjen unor cercetători din toată lumea, pentru că otrava, acest negustor de moarte, ne învaţă şi de bine despre viaţă. Roderick MacKinnon, cîştigătorul Premiului Nobel pentru chimie în 2003, a folosit venin de tarantulă şi de scorpion pentru a descifra structura şi funcţia canalelor ionilor de potasiu din celule. Canalele ionilor sînt nişte conducte ca nişte porţi, care controlează transmisia impulsurilor electrice în interiorul celulelor. Deoarece închiderea şi deschiderea lor în membrana celulară controlează pătrunderea ionilor de potasiu, calciu, sodiu sau de clorură, canalele şi receptorii lor acţionează ca nişte întrerupătoare care permit unui gînd, unei bătăi de inimă, unei răsuflări sau unei ridicări de sprînceană să se producă sau nu. Toxinele de tarantulă pot stimula receptorii să ţină poarta deschisă în ceea ce ar fi echivalentul neurologic al unei creşteri a tensiunii electrice sau să o trîntească, echivalentul unei pene de curent. Forţarea unei porţi poate provoca simptome mergînd de la amorţeală la paralizie totală, pe de-o parte, şi contracţii sau convulsii musculare, pe de alta. Aceeaşi disfuncţie poate duce la hipertensiune, aritmie cardiacă sau epilepsie.

Veninurile de păianjen provoacă reacţii fiziologice atît de puternice, încît transformă păianjenul într-un potenţial Svengali. Dar de ce oare păianjenii nu-şi doboară pur şi simplu prada, ca apoi să se aşeze la masă? Un păianjen de copac nu are interes ca victima să moară rapid. „Mîncarea“ lui ar putea să se chircească şi să cadă din copac. Paraliza-rea ei este o opţiune mai bună.

Aşa că oamenii de ştiinţă caută măiestria chimică a păianjenului. Chuck Kristensen spune că „acela care va controla canalele de potasiu va putea controla lumea“.


Când prima îmbucătură poate fi cea din urmă

Vreme de trei generaţii, familia Mathura Prasad a deţinut postul de degustător pentru stăpînul Castelului Mandawa, aflat în Deşertul Thar, din India. „Alimentele erau ţinute sub cheie“ – îşi aminteşte el. Înainte de a intra în bucătărie, „bucătarul trebuia să se spele şi să îşi schimbe hainele. Gărzile îl căutau în buzunare şi în turban, ca să se asigure că nu ascunde ceva. Cînd mîncarea era gata, o parte din fiecare platou era dată unui cîine. Apoi gustam eu, apoi gărzile. Mîncarea era dusă la masă sub escortă armată. O mai gustau cîţiva generali de încredere. Şi, în sfîrşit, stăpînul şi oaspetele lui făceau schimb de bucate din fiecare farfurie. Pentru orice eventualitate.“

Aşa ceva nu se mai întîmplă astăzi la Castelul Mandawa, devenit hotel. Dar de curînd, cînd vicepreşedintele Indiei a venit să prînzească aici, un degustător a încercat toate bucatele. Pentru orice eventualitate…

Mitridate, regele Pontului şi inamicul Romei, testa antidoturi pentru otravă pe prizonieri şi lua cîte puţin dintr-un amestec de 54 de ingrediente, pentru a se proteja împotriva otrăvirii. Nero folosea sclavii drept cobai ca să deosebească ciupercile bune de cele otrăvitoare. Gărzi înarmate escortau bucatele la masă la curtea lui Ludovic al XIV-lea.
Stăpînitorii medievali făceau experimente cu pocale de cristal şi pietre, despre care se credea că ar detecta otrava la simplul contact. Dar modul cel mai sigur de a supravieţui cinei era degustătorul, după metoda „serveşte tu primul“. Prin tradiţie, mîncarea ce trebuia gustată înainte de a fi servită la masa stăpînului era plasată pe o tăviţă, numită credenza. Cuvîntul italian vine de la latinescul credentia, care înseamnă „încredere“.

În zilele noastre, ofertele de serviciu pentru degustători sînt din ce în ce mai puţine. În Marea Britanie, Palatul Buckingham afirmă că nu există nici o procedură oficială pentru testarea alimentelor. „Angajaţii sînt foarte atent verificaţi“ – spune un purtător de cuvînt al palatului. Împăratul Japoniei nu a mai folosit un degustător de ani de zile, totuşi preşedintele George W. Bush a lăsat oamenii de la popota Marinei Militare să se ocupe de această problemă. În bucătăriile oficiale din Thailanda, oamenii au fost înlocuiţi în întregime. Acolo, într-un inspirat exemplu de şanse egale la angajare, eroii testului gustativ al banchetelor sînt – sub îndrumarea Ministerului Sănătăţii – un escadron de şoareci albi.

E un joc al indiciilor şi, în acelaşi timp, al presupuselor planuri istorice misterioase. Victima, Napoleon, a murit pe 5 mai 1821, pe Insula Sfînta Elena, unde fusese exilat după Waterloo. Autopsia efectuată a doua zi dimineaţă a indicat o perforare a stomacului din cauza unui ulcer, posibil canceros. Adevărata cauză a morţii? Disputată pînă în zilele noastre.

Text: Cathy Newman

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2005)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*