Chimia care te face să spui „te iubesc“

Magia ritualului curtării într-un bar unde se dansează tango, în Argentina. Foto: Pablo Corral Vega

Cocktailul de substanţe chimice din creier care aprinde scânteia iubirii romantice e complet diferit de cel care o întreţine pe termen lung – au descoperit oamenii de ştiinţă. Iată acel ceva numit iubire.

Text: Lauren Slater

Eu şi soţul meu ne-am căsătorit la ora opt dimineaţa. Era iarnă, ger, cu copaci împachetaţi în gheaţă şi câteva mierle singuratice pe firele de telefon. Amândoi aveam puţin peste 30 de ani, ne consideram moderni şi cinici, genul care critică instituţia căsătoriei, chiar dacă noi înşine ne îndreptam spre acest statut. La masa de nuntă am instalat o urnă şi le-am cerut participanţilor sugestii despre cum poate fi evitat divorţul; ni s-a părut că este o idee nostimă şi înţeleaptă, cu toate că sugestiile au fost mai mult aiureli de genul „Strângeţi bine capacul la pasta de dinţi.“ După ce invitaţii au plecat, casa a rămas tăcută. Erau flori peste tot: trandafiri roşii bătuţi şi ferigi fragile. „Ce ar fi acum cu adevărat romantic?“ – l-am întrebat pe proaspătul meu soţ. Benjamin a sugerat să facem o baie. Eu nu voiam să fac baie. Mi-a sugerat un prânz cu vin alb rece şi somon. Eram sătulă de somon.

Ce ar fi acum cu adevărat romantic? Nunta se terminase, tăcerea părea sufocantă şi am simţit acea bine cunoscută dezamăgire de după un eveniment îndelung aşteptat. Eram căsătoriţi. Uraa. M-am hotărât să fac o plimbare. M-am dus în centrul oraşului, mi-am lipit nasul de fereastra unei brutării şi l-am privit pe bărbatul cu mâini de făină şi coca moale ca pielea, frământată şi întinsă până când a luat forma stelelor. M-am oprit într-un magazin de antichităţi. în fine, am ajuns la salonul de tatuaje din orăşelul nostru. Eu nu sunt genul de persoană care îşi face tatuaje, dar, nu ştiu de ce, în acea duminică rece şi tăcută m-am hotărât să intru. „Cu ce vă pot ajuta?“ – m-a întrebat o femeie.
„Există vreun tatuaj care nu e permanent?“ – am întrebat-o.
„Tatuajele cu henna“ – mi-a răspuns ea.

Mi-a explicat că durau şase săptămâni, erau folosite la nunţile indiene, erau reliefate, frumoase şi numai pe tonuri cafenii. Mi-a arătat fotografii cu femei indiene care aveau cercei în nas şi braţele acoperite cu spirale şi dantele de henna. Erau într-adevăr frumoase, fără stilul acela grosolan, de benzi desenate, al tatuajelor obişnuite. 
Aceste tatuaje cu henna vorbesc despre complexitatea relaţiilor dintre doi oameni, despre legăturile care îi unesc şi despre cât de greu e să le descoperi începutul şi sfârşitul. Şi pentru că tocmai mă căsătorisem, şi pentru că simţeam o frustrare postnupţială, şi pentru că doream ceva cu adevărat romantic, care să-mi dea aripi în acea noapte, m-am decis să-mi fac unul.
„Unde?“ – m-a întrebat ea.
„Aici“ – i-am spus. Mi-am aşezat mâinile peste sâni şi peste abdomen. Femeia a ridicat din sprâncene. „Desigur“ – a spus.


Sunt o persoană pudică. Dar mi-am scos cămaşa, m-am întins pe masă şi am auzit-o în camera din spate amestecând prafuri şi vopsele. A adus un vas mic şi pântecos, în care se afla o pastă de un roşu intens care sclipea uşor. M-a împodobit. Mi-a făcut mlădiţe şi flori. Mi-a transformat corpul într-un stâlp care susţinea grădini întregi, luxuriante, şi apoi, în josul şoldurilor, mi-a pictat o delicată centură de castitate, prinsă cu un lanţ.

O oră mai târziu, după ce vopseaua se uscase, m-am îmbrăcat la loc şi m-am dus acasă la proaspătul meu soţ. Acesta era darul meu pentru el, genul de dar pe care îl oferi doar o dată în viaţă. L-am lăsat să mă dezbrace.
„Oo!“ – a făcut el, dându-se un pas înapoi.
M-am înroşit şi apoi am purces…

Acum nu mai purcedem, soţul meu şi cu mine. Chestia asta nu mă surprinde. Chiar şi atunci, când purtam acele tatuaje şerpuitoare, însemnul dorinţei, ştiam că ele vor păli, iar culoarea lor de lut roşu va dispărea treptat. În ziua nunţii mele nu-mi păsa. Acum îmi pasă. Iată-mă opt ani mai târziu, palidă ca cearşaful, cu toate kilogramele şi apăsările pe care le aduce timpul. Iar întrebările sunt tot mai insistente. E oare obligatoriu ca pasiunea să se diminueze în timp? De fapt, e iubirea romantică un ghid de încredere atunci când îţi alegi perechea? Poate o căsnicie să fie bună când Eros este înlocuit de prietenie sau chiar de un parteneriat economic – doi oameni legaţi de conturile din bancă?

Să nu înţelegeţi greşit: încă îmi iubesc soţul. Nu există nici un alt bărbat pe care să-l doresc mai mult. Dar romantismul e greu de întreţinut în cotidianul fărâmiţat al vieţii noastre. Legăturile care ne unesc au fost uzate de bani, de ipoteci şi de copii, acei drăcuşori care reuşesc cumva să strângă mai tare nodul, slăbindu-i în acelaşi timp fibrele. Eu şi Benjamin nu mai avem timp pentru vin alb de la gheaţă şi somon. La noi în casă nu se mai face baie decât cu răţuşca de cauciuc. Dacă vi se pare că toate astea sună mizerabil, nu e deloc aşa. Căsnicia mea este ca o haină comodă; până şi certurile au un fel de moliciune, ceva familiar care nu poate fi numit decât „acasă“. Şi totuşi…

Am folosit poveştile ca să explicăm complexităţile iubirii, vorbind despre zei geloşi şi săgeţi. Acum însă aceste poveşti – parte atât de integrantă a fiecărei civilizaţii – s-ar putea schimba, pe măsură ce ştiinţa găseşte explicaţii pentru ceea ce ţine de mit, de magie. Pentru prima dată, noi cercetări au început să clarifice locul pe care dragostea îl ocupă în creier şi componentele sale chimice.

Antropologul Helen Fisher ar putea fi numită, pe bună dreptate, un decan al dorinţei. La 60 de ani, cu trupul mlădios şi cu părul blond, mătăsos, ea emană un aer încrezător şi sexy. Profesoară la Universitatea Rutgers, Fisher locuieşte în New York City, într-un apartament căptuşit cu cărţi, în apropiere de Central Park, unde vara aleile sunt înţesate de cupluri care se ţin de mână pe sub copacii înfoiaţi. Fisher şi-a dedicat o bună parte din carieră studiului conexiunilor biochimice ale iubirii, în toate manifestările sale – carnală, romantică, devotată –, precum şi modului în care ea creşte şi descreşte.

Fisher vorbeşte cu o francheţe cuceritoare despre urcuşurile şi coborâşurile iubirii, aşa cum alţii ar vorbi despre afaceri imobiliare. „Femeia foloseşte în mod inconştient orgasmul pentru a decide dacă un bărbat este bun sau nu pentru ea. Dacă el este grosolan şi lipsit de răbdare, iar ea nu are orgasm, poate să simtă instinctiv că are puţine şanse de a fi un bun soţ şi tată. Cercetătorii cred că acest capricios orgasm feminin ar fi apărut pentru a le ajuta pe femei să aleagă între bărbatul potrivit şi cel nepotrivit.“

În ultimii zece ani, Fisher s-a concentrat pe examinarea – la propriu – a iubirii, cu ajutorul unui aparat RMN. Fisher şi colegii ei, Arthur Aron şi Lucy Brown, au recrutat subiecţi care erau „îndrăgostiţi nebuneşte“ de aproximativ şapte luni. După ce subiecţii erau instalaţi în interiorul aparatului RMN, li se arătau două fotografii: una oarecare şi alta cu persoana iubită. Fisher a observat ceva fascinant. în momentul când subiectul se uita la persoana iubită, regiunile din creier legate de ideea de recompensă şi plăcere – complexul tegumentar ventral şi nucleul caudat – se luminau. Ceea ce a entuziasmat-o pe Fisher cel mai mult a fost nu atât faptul că găsise o locaţie, o adresă a iubirii, cât faptul că reuşise să depisteze conexiunile sale chimice specifice. Iubirea face să se lumineze nucleul caudat, pentru că aici e localizată o reţea densă de receptori pentru un neurotransmiţător numit dopamină, pe care Fisher a ajuns să-l considere o componentă a unui elixir endogen al dragostei. în proporţiile cuvenite, dopamina generează energie intensă, euforie, atenţie concentrată şi motivaţia de a câştiga recompense. Iată de ce, atunci când te-ai îndrăgostit de curând, poţi să nu dormi toată noaptea, să priveşti răsăritul soarelui, să participi la o cursă, să schiezi rapid pe o pantă care, în mod obişnuit, ar fi prea abruptă pentru priceperea ta.

Dragostea te face îndrăzneţ şi isteţ, te face să-ţi asumi riscuri, cărora uneori le supravieţuieşti, alteori nu.

Prima dată m-am îndrăgostit când aveam doar 12 ani, de un profesor. îl chema dl McArthur, purta barbă şi sandale care îi lăsau degetele dezgolite. Nu mai avusesem până atunci profesori bărbaţi şi mi se părea ceva tare exotic. Dl McArthur făcea chestii pe care nici un alt profesor nu îndrăznea să le facă. Ne explica legile fizice ale pârţâitului. Ne arăta cum să facem un ou să explodeze. Fuma în pauze, rezemat leneş de zidul şcolii, lăsând scrumul să se adune multă vreme înainte de a-l scutura cu un gest firesc.

Ce constelaţie unică de trebuinţe m-a determinat să iubesc un bărbat care făcea un ou să explodeze este poate interesant, dar nu la fel de interesant, pentru mine, ca amintirile despre manifestările pur fizice ale iubirii. Nu mai simţisem aşa ceva niciodată. Mă gândeam tot timpul la dl McArthur. Eram neliniştită. îmi muşcam interiorul obrazului până simţeam gust de sânge. Şcoala devenise o sursă de spaimă, dar şi de euforie. Oare o să-l văd pe hol? La bufet? Speram. Dar când dorinţele mele se îndeplineau şi ajungeam să-l întrezăresc pe omul meu, asta nu făcea decât să mă ambaleze şi mai tare. Oare se uitase la mine? De ce nu se uitase la mine? Când o să-l mai văd? L-am căutat în cartea de telefon; l-am sunat – asta înainte să se inventeze sistemul de identificare a apelurilor. A răspuns.
„Alo?“ Durerea mi-a sfâşiat inima-n două. Am închis.
Am sunat din nou. „Alo?“ N-am scos o vorbă.


O dată l-am sunat noaptea târziu, iar din felul în care a răspuns a fost clar, chiar şi pentru o preadolescentă ca mine, că era cu o femeie. Vocea lui confuză, chicotitul ei pe fundal. Nu m-am mai putut da jos din pat toată ziua.


Vă sună cunoscut? Poate aveaţi 30 de ani când vi s-a întâmplat sau 8 sau 80 sau 25. Poate locuiaţi în Kathmandu sau în Kentucky; vârsta şi locaţia geografică sunt irelevante. Donatella Marazziti este profesor de psihiatrie la Universitatea din Pisa, Italia, unde a studiat biochimia suferinţelor din dragoste. Cum ea însăşi a fost îndrăgostită de două ori şi a simţit forţa teribilă a acestei stări, Marazziti a dorit să exploreze similitudinile între iubire şi tulburările de natură obsesiv-compulsivă.

Ea şi colegii ei au măsurat nivelurile de serotonină din sângele a 24 de subiecţi care se îndrăgostiseră în ultimele şase luni şi care petreceau cel puţin patru ore pe zi gândindu-se la obiectul iubirii lor. Serotonina este probabil neurotransmiţătorul nostru numărul unu, alterat de medicaţia noastră psihiatrică numărul unu: prozac, zoloft şi paxil, printre altele. Cercetătorii susţin de mult că persoanele cu sindrom obsesiv-compulsiv (OCD) au un dezechilibru de serotonină. Medicamentele precum prozac par să aline OCD, ridicând nivelul acestui neurotransmiţător disponibil în conexiunile dintre neuroni.

Marazziti a comparat nivelurile de serotonină ale îndrăgostiţilor cu cele ale unui grup de persoane care sufereau de OCD şi cu cele ale altui grup, neafectat nici de pasiune, nici de boli mintale. Nivelul serotoninei din sângele obsesiv-compulsivilor şi al îndrăgostiţilor era cu 40 la sută mai scăzut decât cel al subiecţilor normali. Traducere: dragostea şi sindromul obsesiv compulsiv ar putea avea un profil chimic similar. Traducere: dragostea seamănă cu o boală psihică. Traducere: nu fi prost; nu te băga.


Acesta este, desigur, un îndemn pe care nimeni nu-l poate urma. Ne îndrăgostim, uneori iarăşi şi iarăşi, supunându-ne de fiecare dată unei stări psihice bolnave. Mai există totuşi speranţă pentru cei prinşi în încleştarea pasiunii năvalnice: prozacul. Nimic nu se compară cu acest glonţ bicolor când e vorba de domolit impulsurile sexuale. 
Helen Fisher consideră că medicamente precum prozacul pun în pericol capacitatea cuiva de a se îndrăgosti şi de a rămâne îndrăgostit. Tocind acea latură intensă a iubirii şi libidoul asociat, relaţiile devin răsuflate. După cum spune Fisher: „Cunosc un cuplu care ajunsese la un pas de divorţ. Soţia lua un medicament antidepresiv. Pe urmă a renunţat la el, a început să aibă din nou orgasm, s-a simţit din nou atrasă de soţul ei, iar acum sunt din nou îndrăgostiţi.“

Psihanaliştii au conceput nenumărate teorii despre motivele pentru care ne îndrăgostim de cine ne îndrăgostim. Freud ar fi spus că alegerea fiecăruia e influenţată de dorinţa neâmplinită de a te culca cu mama, dacă eşti băiat, sau cu tatăl, dacă eşti fată. Jung credea că pasiunea este dirijată de un soi de inconştient colectiv. Astăzi, psihiatri precum Thomas Lewis, de la Universitatea California, Şcoala de Medicină din San Francisco, susţin că dragostea romantică îşi are rădăcinile în primele noastre experienţe intime din perioada copilăriei: cum ne-am simţit când ne hrăneam la sân, chipul mamei, aceste elemente ale confortului pur, care ni se întipăresc în minte şi pe care încercăm tot timpul să le retrăim, ca adulţi. Conform acestei teorii, iubim pe cine iubim nu atât din cauza viitorului pe care sperăm să ni-l construim, ci din cauza trecutului pe care sperăm să-l redobândim. Iubirea e reactivă, nu proactivă, ne proiectează înapoi, şi de aceea o anumită persoană „pare potrivită“. Sau „pare familiară“. Pentru că este familiară. Are un anumit chip sau un miros sau o voce care ne activează amintiri din subconştient.

Când l-am cunoscut pe soţul meu, credeam că această teorie este mai mult sau mai puţin corectă. Soţul meu are părul roşcat şi o voce catifelată. Este chimist, un om capricios şi ciudat. într-o zi, înainte să ne căsătorim, a cufundat un trandafir în azot lichid, îngheţându-l, apoi l-a zdrobit spectaculos de perete. Atunci m-am îndrăgostit de el. Şi tatăl meu are părul roşcat, vocea catifelată şi multe excentricităţi. Mereu era pe punctul de a începe să cânte, îmboldit de ceva nevăzut.

Totuşi orice teorii despre felul în care m-am îndrăgostit de soţul meu se pot dovedi apă de ploaie. Psihologia evolutivă şi-a luat adio de la Freud, de la complexul oedipian şi de la alte chestii înalte, întorcându-se la tehnicile simple de supravieţuire. Ea susţine că suntem atraşi şi drept urmare ne alegem ca pereche persoane care au un aspect sănătos. Iar sănătatea – spun aceşti psihologi evoluţionişti – se manifestă la femei sub forma raportului de 70% între talie şi şold, iar la bărbaţi prin trăsături aspre, care sugerează o cantitate mare de testosteron în sânge. Raportul talie-şold e important pentru o naştere reuşită, iar studiile arată că această cifră anume indică o mai mare fertilitate. Cât despre aspectul aspru, ei bine, un bărbat cu o doză zdravănă de testosteron are probabil şi sistemul imunitar mai puternic, şi şanse mai mari de a-i da partenerului copii sănătoşi.


Poate că modul în care ne alegem partenerul ţine pur şi simplu de nas. Claus Wedekind, de la Universitatea din Lausanne, Elveţia, a făcut un experiment interesant cu tricouri transpirate. A cerut unui număr de 49 de femei să miroasă tricouri care fuseseră purtate de bărbaţi neidentificaţi, cu diverse genotipuri care influenţează atât mirosul corpului, cât şi sistemul imunitar. Apoi le-a cerut femeilor să spună care tricouri miroseau cel mai bine şi care cel mai rău. Wedekind a descoperit că fiecare femeie a preferat mirosul unui tricou purtat de un bărbat al cărui genotip era cel mai diferit de al ei, un genotip care, probabil, era legat de un sistem imunitar care deţinea ceva ce lipsea dintr-al ei. în acest mod, femeia îşi sporea şansele de a avea progenituri viguroase.


Pare prea frumos ca să fie adevărat faptul că suntem atât de strâns conectaţi şi totuşi nu ne dăm seama de aceste conexiuni. Pentru că nimeni, din câte ştiu eu, nu a zis vreodată: „M-am măritat cu el din cauza felului în care mirosea.“ Nu. Spunem: „M-am căsătorit cu el (sau cu ea) pentru că e inteligent, e frumoasă, e spiritual, e sensibilă.“ E însă posibil să ne înşelăm la fel de mult atunci când vorbim despre iubire, ca şi atunci când o trăim. Dacă totul se reduce la adulmecat, atunci câinii au un avantaj clar când e vorba să-şi aleagă perechea.

Oare de ce nu durează iubirea pasională? Cum este posibil ca o persoană să ţi se pară frumoasă într-o luni, iar 364 de zile mai târziu, tot într-o luni, să consideri acea frumuseţe fără sare şi piper? Cu siguranţă, nu obiectul afecţiunii tale s-a schimbat atât de mult. Are aceiaşi ochi. Vocea ei a avut întotdeauna acea rezonanţă profundă, dar acum te râcâie – sună de parcă ar avea nevoie de antibiotice. Sau poate tu ai nevoie de antibiotice, pentru că partenerul pe care altădată îl iubeai şi-l preţuiai şi în care vedeai toată strălucirea stelelor îţi apare acum ca o infecţie latentă, care te stoarce de vlagă.

Studii din toată lumea confirmă că, într-adevăr, de obicei pasiunea se termină. Sfârşitul ei e ceva la fel de obişnuit ca scânteia de la început. Nu este de mirare că anumite culturi consideră o nebunie să-ţi alegi partenerul de o viaţă pornind de la ceva atât de trecător. Helen Fisher a sugerat că adesea relaţiile se destramă după o perioadă de patru ani pentru că atât îţi trebuie să creşti un bebeluş. Pasiunea, acel sentiment sălbatic, nebunesc, caleidoscopic, se dovedeşte totuşi a fi practică. Nu avem doar nevoie de copulaţie; avem nevoie de suficientă pasiune pentru a începe să procreăm, iar sentimentele de ataşament preiau controlul pe măsură ce partenerii îşi unesc eforturile pentru a creşte un prunc neajutorat. După ce copilul nu mai este alăptat, poate fi lăsat cu o soră, o mătuşă, nişte prieteni. Fiecare părinte este acum liber să întâlnească un alt partener şi să aibă alţi copii.

Biologic vorbind, motivele pentru care iubirea romantică păleşte pot fi găsite în modul în care reacţionează creierele noastre la valul de dopamină care însoţeşte pasiunea şi ne face să zburăm. Consumatorii de cocaină descriu fenomenul de toleranţă: creierul se adaptează la excesul de drog. Probabil că neuronii se desensibilizează şi au nevoie de cantităţi mai mari pentru a atinge extazul – pentru a produce, metaforic vorbind, praful de zână.


E poate mai bine că iubirea romantică se stinge. Dacă starea chimică modificată indusă de iubirea romantică e asemănătoare bolilor mintale sau euforiei provocate de droguri, expunerea prea îndelungată ar putea provoca dereglări psihice.


Au fost odată ca niciodată, în India, un băiat şi o fată care s-au îndrăgostit fără voia părinţilor. Erau din caste diferite, iar relaţia lor era radicală şi inacceptabilă. Imaginaţi-vă: sariul sclipitor, băiatul înveşmântat în pânzeturi albe, întâlnirile clandestine pe terase pavate cu plăci de gresie, cu o lună rotundă şi albă plutind deasupra lor. Cine le-ar putea refuza acestor îndrăgostiţi plăcerea, cine ar putea condamna forţa atracţiei lor?


Părinţii. într-un caz recent, un băiat şi o fată din caste diferite au fost spânzuraţi chiar de părinţi, sub privirile câtorva sute de săteni. Doi îndrăgostiţi care fugiseră în lume au fost dezbrăcaţi şi bătuţi. Un alt cuplu s-a sinucis, după ce familiile le-au interzis să se căsătorească.


Antropologii considerau cândva că iubirea romantică este o născocire occidentală, un subprodus burghez al Evului Mediu. Amorul era sofisticat, se consuma prin cafenele, cu cafea şi cabernet, în aşternuturi de mătase sau în faţa focului din şemineu. Se presupunea că nonoccidentalii, cu numeroasele lor obligaţii familiale şi sociale, nu mai găseau timp pentru pasiuni individuale. Cum ar putea o cultură colectivistă să celebreze sau să aprobe în vreun fel obsesia faţă de un singur individ, care defineşte o proaspătă iubire? Cum poate un ţăran plin de păduchi să vibreze de pasiune?


Foarte uşor, se pare. Oamenii de ştiinţă consideră acum că iubirea romantică este un sentiment general uman, bine înfipt în creierele noastre încă din pleistocen. într-un studiu asupra a 166 de culturi, antropologii William Jankowiak şi Edward Fischer au observat dovezi de dragoste pasională în 147 dintre acestea. în cadrul unui alt studiu, bărbaţi şi femei din Europa, Japonia şi Filipine au fost rugaţi să completeze un chestionar care să evalueze experienţele lor în materie de iubire pasională. Toate cele trei grupuri au declarat că au simţit pasiunea cu aceeaşi intensitate mistuitoare.


Dar, deşi dragostea romantică este probabil universală, expresia ei culturală nu este. Pentru tribul fulbe, din nordul Camerunului, echilibrul contează mai mult decât pasiunea. Bărbaţii care petrec prea mult timp cu soţiile lor sunt zeflemisiţi, iar cei cărora li se înmoaie genunchii sunt consideraţi victimele unei vrăji periculoase. O fi iubirea inevitabilă, dar pentru fulbe manifestările ei sunt ruşinoase, echivalente cu boala şi decăderea socială.

În India, iubirea romantică este în mod tradiţional percepută drept periculoasă, o ameninţare la adresa unui sistem de caste bine pus la punct, în care căsătoriile sunt aranjate pentru a păstra descendenţa şi puritatea sângelui. De aici, poveştile cumplite, avertismentele disimulate în legende despre ce se întâmplă când un om acţionează mânat de impulsuri.
În prezent, numărul căsătoriilor din dragoste pare să fie în creştere în India, sfidând adesea dorinţele părinţilor.

Triumful iubirii romantice este omagiat în filmele produse la Bollywood. Totuşi majoritatea indienilor încă mai cred că o căsătorie aranjată are şanse de reuşită mai mari decât una din dragoste. în cadrul unui studiu realizat în rândul studenţilor indieni, 76 la sută au declarat că s-ar căsători cu cineva care are toate calităţile potrivite, chiar dacă nu ar fi îndrăgostiţi de persoana respectivă (faţă de numai 14 la sută dintre americani). Căsătoria este considerată un pas prea important pentru a fi lăsat la voia întâmplării.


Renu Dinakaran este o femeie remarcabilă, de 45 de ani, care locuieşte în Bangalore, India. Când ne-am cunoscut, era îmbrăcată în haine occidentale – pantaloni negri, mulaţi, şi un tricou. Renu locuieşte într-un apartament dotat cu toate cele necesare, în acest oraş aglomerat, unde vacile dorm pe şosele, în timp ce maşini micuţe trec vâjâind pe lângă ele, scoţând dâre de fum negru din ţevile de eşapament pline de funingine.


Renu s-a născut într-o familie tradiţională indiană, unde era de aşteptat o căsătorie aranjată. Ea nu era însă genul de persoană aranjată, devenind de mică o jucătoare de tenis îndârjită, prea transpirată pentru sariuri şi mai deşteaptă decât mulţi bărbaţi din jurul ei. Cu toate acestea, la 17 ani a fost măritată cu un văr primar, un bărbat pe care abia dacă îl cunoştea, un bărbat pe care a dorit să înveţe să-l iubească, dar nu a reuşit. Renu consideră că multe căsătorii aranjate sunt echivalentul unor „violuri aprobate de stat“. 
Renu a sperat să se îndrăgostească de soţul ei, dar cu cât treceau mai mulţi ani, cu atât simţea mai puţină dragoste.

Vlăguită de izolare, de sariurile care o împiedicau să se mişte, sătulă să se tot opună presiunilor de a mânca din farfuria soţului, Renu a făcut ceea ce cultura indiană tradiţională interzice categoric. A plecat. La momentul respectiv, avea deja doi copii. I-a luat cu ea. Se gândea la un film vechi, pe care îl văzuse la televizor, un film atât de ciudat şi de atrăgător pentru ea, absolut derutant şi în acelaşi timp atât de liniştitor, încât nu-şi mai putea lua gândul de la el. Era anul 1986. Filmul era Love Story.

„Înainte să văd filme ca Love Story, nu mi-am dat seama ce putere poate să aibă iubirea“ – spune ea. Până la urmă, Renu a avut noroc. în Mumbai a cunoscut un bărbat pe nume Anil şi atunci, pentru prima dată, a simţit pasiunea. „Nu mai trăisem nimic asemănător până în momentul când l-am cunoscut pe Anil. El a fost primul bărbat cu care am avut un orgasm. Eram euforică, absolut euforică tot timpul. Şi ştiam că nu va dura, nu avea cum să dureze, iar asta îmi dădea o senzaţie dulce, de dor, de parcă am fi urmărit cum se apropie sfârşitul, în timp ce încă ne descopeream reciproc.“

Când Renu vorbeşte despre sfârşit, nu vorbeşte – ca să fie clar – despre sfârşitul relaţiei sale cu Anil. Se referă la sfârşitul unei anumite etape. Cei doi au şi acum o căsnicie fericită, sunt doi companioni care se iubesc, chiar dacă nu sunt „îndrăgostiţi“. Relaţia lor, cândva atât de înfocată, pare acum să fiarbă la foc mic, la o temperatură egală, suficientă pentru ca ei să se simtă confortabil. Cei doi sunt recunoscători.

„Dacă mi-aş dori să recapăt acea pasiune? – se întreabă Renu. Uneori, da. Dar, ca să spun drept, era extenuant.“


Din punct de vedere psihologic, acest cuplu a evoluat de la stadiul iubirii romantice, îmbibate de dopamină, spre liniştea relativă a unui ataşament indus de oxitocină. Oxitocina este un hormon care induce un sentiment de conexiune, de legătură. Este hormonul secretat atunci când ne îmbrăţişăm soţul sau soţia de-o viaţă ori copiii. Este secretat când o mamă îşi alăptează pruncul. Şoarecii de prerie, animale cu un nivel ridicat de oxitocină, se împerechează pe viaţă. Când cercetătorii blochează receptorii oxitocinei la aceste rozătoare, animalele nu mai formează legături monogame, ci pornesc în căutarea altor parteneri. Unii cercetători susţin că autismul, o tulburare marcată de incapacitatea profundă de a forma şi menţine conexiuni sociale, are legătură cu deficienţa de oxitocină. Oamenii de ştiinţă au efectuat experimente în care au tratat autişti cu oxitocină, iar în unele cazuri tratamentul a ajutat la diminuarea simptomelor.

În relaţiile de durată care merg bine – cum este cea dintre Renu şi Anil –, se pare că ambii parteneri au un nivel de oxitocină ridicat. în relaţiile de durată care nu merg bine niciodată, cum era cea a lui Renu cu primul ei soţ, sau care se spulberă odată cu dispariţia senzaţiilor euforice, există şanse ca acel cuplu să nu fi descoperit o metodă de stimulare sau susţinere a producţiei de oxitocină.

„Există însă lucruri pe care le puteţi face pentru a da o mână de ajutor – spune Helen Fisher. Masaţi-vă. Faceţi dragoste. Asemenea lucruri declanşează producţia de oxitocină şi vă fac să vă simţiţi mult mai aproape de partener.“  Probabil că e un sfat bun, dar se bazează pe presupunerea că încă mai vrei să faci dragoste cu fanfaronul ăla plicticos care îţi e soţ. E oare cazul să-l tot păcăleşti până reuşeşti? „Da – spune Fisher. într-o relaţie relativ sănătoasă, dacă ai suficient de multe orgasme cu partenerul tău, este posibil să te ataşezi de acesta, pentru că se va stimula oxitocina.“ Poate că este adevărat. Dar sună neplăcut. Este exact ce îţi tot spunea mama ta despre legume: „Mănâncă mai departe mazăre! Gustul se educă. Până la urmă, o să ajungi să-ţi şi placă.“ Dar mazărea n-a fost niciodată genul meu.

Sunt 32 de grade în ziua când eu şi soţul meu plecăm din Boston spre New York City, ca să mergem la o şcoală de sărutat. Având doi copii, două pisici, doi câini, o casă cu susul în jos şi un sistem şcolar discutabil, poate că ştim cum să ne sărutăm, dar în talmeş-balmeşul vieţilor noastre chinuite, chiar am uitat cum se face.

Şcoala de Sărutat, condusă de Cherie Byrd, un psihoterapeut din Seattle, se află la etajul al 12-lea al unei clădiri dărăpănate din Manhattan. înăuntru, încăperea este văruită în alb; pe masa placată cu faianţă stau sticle cu nectar de banane şi caise, un ceainic cu ceai verde, bomboane mentolate şi batoane de strugurel pentru buze. Ceilalţi elevi ai Şcolii de Sărutat – care uneori vin tocmai din Vietnam sau Nigeria – sunt instalaţi pe podeaua goală, cu pături şi perne sub ei. Cursul va dura şapte ore.


Byrd începe cu masajul tălpilor. „Ca să săruţi bine – spune ea –, trebuie să înveţi preludiul de dinaintea sărutului.“ Preludiul presupune ca eu să-i masez soţului meu picioarele mirositoare, dar asta nu e nici pe departe la fel de rău ca atunci când mi le masează el mie. Chiar înainte să plecăm de acasă, am călcat din greşeală pe un scutec murdar şi, deşi m-am spălat, acum mă întreb oare cât de bine.

„Inspiraţi“ – spune Byrd, şi ne arată cum să tragem aer în piept.
„Expiraţi – spune ea, apoi îl înghionteşte pe soţul meu în spate. Nu te concentra atât de mult asupra degetelor de la picioare. Treci mai departe, spre gambă.“

Byrd ne spune diverse lucruri despre arta sărutatului. Ne descrie mişcarea fluxului de energie prin diversele chakra, manifestarea emoţiei în buze; ne descrie cât de important este să-ţi foloseşti toate simţurile, cum să-ţi priveşti partenerul în ochi, ca preludiu, cum să şopteşti exact aşa cum trebuie. Trec multe ore. Sună celularul meu. E bona. Copilul nostru de un an are febră mare. Trebuie să scurtăm lecţia cea lungă. Plecăm în grabă. Mai târziu, acasă, le spun prietenilor mei ce am învăţat la Şcoala de Sărutat: că nu avem timp să ne sărutăm.


O căsnicie absolut tipică. Iubirea în lumea occidentală. Din fericire, am aflat că există şi alte opţiuni pentru a redeştepta iubirea. Arthur Aron, psiholog la Universitatea Stony Brook, din New York, a realizat un experiment care scoate la lumină câteva dintre mecanismele prin care oamenii ajung să fie şi rămân atraşi unii de alţii. El a recrutat un grup de bărbaţi şi femei şi a pus perechi de sexe opuse împreună în câte o cameră, instruind fiecare pereche să îndeplinească o serie de sarcini, între care şi relatarea unor detalii personale despre ei înşişi. A cerut apoi fiecărui cuplu să se privească în ochi timp de două minute. După această întâlnire, Aron a descoperit că majoritatea cuplurilor, formate anterior din doi străini, au raportat sentimente de atracţie. Ba chiar unul dintre cupluri s-a căsătorit.


Fisher spune că acest exerciţiu face minuni pentru anumite cupluri. Aron şi Fisher mai sugerează şi ideea de a face lucruri noi împreună, pentru că noutatea declanşează secreţia de dopamină în creier, ceea ce poate stimula sentimente de atracţie. Cu alte cuvinte, dacă inima îţi palpită în prezenţa lui, trage concluzia că eşti neliniştită pentru că îl iubeşti. Făcând un pas mai departe în această direcţie, Aron şi alţii au descoperit că şi dacă alergi pe loc şi apoi cunoşti pe cineva există şanse mai mari să consideri că persoana respectivă e atrăgătoare. Ca urmare, toate acele prime întâlniri în care se derulează activităţi superstresante, de exemplu o tură în montagnes russes, au şanse mai mari să fie urmate de o a doua şi o a treia întâlnire. Jucaţi tenis. Iar în momente de stres – catastrofe naturale, pene de curent, animale de pradă la vânătoare –, încuiaţi bine uşa şi luaţi-vă partenerul în braţe.

În Somerville, Massachusetts, unde locuiesc împreună cu soţul meu, animalele de pradă sunt în primul rând ţânţarii. Dar asta nu trebuie să ne împiedice să încercăm să pătrundem pe fereastra sufletului celuilalt. Când îi propun acest lucru lui Benjamin, ridică dintr-o sprânceană.
„De ce nu ieşim mai bine la un restaurant cambodgian?“ – spune el.
„Pentru că nu aşa a decurs experimentul.“

Ca om de ştiinţă, soţul meu este întotdeauna gata pentru un nou experiment. Dar vieţile noastre sunt atât de ocupate, încât, pentru a reuşi acest lucru, trebuie să ne facem un plan. Ne vom întâlni miercurea viitoare, la prânz, şi vom încerca experimentul în maşină. 
Dar marţi, cu o seară înainte de rendez-vous, trebuie să fac o deplasare neprevăzută la New York. Soţul meu e mai mult decât încântat să uite de întâlnirea noastră. Dar eu nu. în noaptea respectivă, îl sun din camera mea de hotel.
„Putem s-o facem şi la telefon“ – îi spun.
„Şi eu la ce se presupune că trebuie să mă uit? – întreabă el. La tastatura telefonului?“
„Este o poză a mea pe perete, în hol. Uită-te la ea două minute. Eu o să mă uit la poza ta pe care o am în portofel.“
„Ei na…“ – zice el.
„Fii drăguţ – spun eu. Tot este mai bine decât nimic.“
Sau poate că nu. Două minute par mult timp dacă te uiţi fix la fotografia cuiva, ţinând receptorul apăsat pe ureche. Soţul meu strănută, iar eu încerc să-mi închipui fotografia lui strănutând odată cu el şi asta mă face să râd.
Alte 15 secunde trec încet, fiecare dintre ele întinsă la maximum, astfel încât aproape că aud timpul, simt timpul. Mă uit şi iar mă uit la fotografia soţului meu. Nu-mi generează nici un sentiment de intimitate surprinzătoare şi mă simt înfrântă.

Totuşi nu mă opresc. îi aud respiraţia la celălalt capăt al firului. Fotografia din faţa mea a fost făcută acum un an sau doi, tăiată astfel încât să-mi încapă în portofel, cu părul lui blond-roşcat prins la spate, în coadă. N-am mai studiat-o niciodată până acum cu adevărat. Şi îmi dau seama că, în fotografia asta, soţul meu nu se uită fix la mine, ci îşi îndreaptă ochii albaştri într-o parte, spre stânga, privind spre ceva ce eu nu pot să văd. îi ating ochii. Mă uit de aproape, apoi şi mai de aproape, la faţa lui întoarsă într-o parte. Există oare ceva trist în expresia lui, în modul în care priveşte departe?

Mă uit spre extremitatea fotografiei, ca să descopăr la ce se uită, şi apoi văd: e o broscuţă ţestoasă care se îndreaptă spre el. Acum îmi amintesc cum a prins-o după ce aparatul de fotografiat s-a declanşat, cum a ţinut-o în mâini cu blândeţe, le-a arătat-o copiilor noştri, a mângâiat-o pe carapace, cu arătătorul mişcându-se pe acel dom solzos, şi cum a ridicat animalul spre mine, o ofrandă a iubirii. Eu l-am luat şi, împreună, l-am aruncat înapoi în mare.

Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4 Ân


2 Comments

  1. Ce articol lung si plictisitor cu o gramada de detalii total irelevante si cu exprimari ambigue (“într-o zi, înainte să ne căsătorim” – ziua dinaintea casatoriei sau o zi oarecare pe vremea cand nu erau casatoriti?)!

  2. Mie mi-a placut. Consider ca acest articol are miez sufletesc si fundament stiintific. Fara a-ti impune o directie, te face sa meditezi la mai multe, deschide cateva piste bune de cercetat. Multumesc pt. lectura.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*