Călător prin Africa necartată

Casa Binder, cu frizele care descriu explorările proprietarului, într-o fotografie a Sebeşului de altădată. Foto din arhiva Eduard Schneider.

O colecţie etnografică şi un întreg muzeu transilvan îşi datorează existenţa neobositului negustor care a ştiut să pătrundă adânc în Africa, în căutare de profit.

Franz Binder (1820-1875)

 

Text: Domnica Macri

Cum s-a întâmplat oare că Franz Binder, născut în 1820 la Sebeş dintr-o familie înstărită, cu tată farmacist şi cu alţi înaintaşi bine plasaţi în administraţia locală, a ajuns la aproape 30 de ani să plece spre Levant fără o leţcaie şi ascunzându-şi originea germană?

Să-i fi fost familia afectată de tensiunile postrevoluţionare din 1849, când maghiarii lui Kossuth dominau Transilvania şi se războiau cu autorităţile habsburgice? Sau pur şi simplu să-i fi falimentat afacerea pe care, pentru că „nu-i plăcea să stea într-un loc“, o deschisese tocmai la Ploieşti?

Indiferent ce-l mână departe de Transilvania şi apoi de Valahia, se poate spune că e o şansă pentru tânărul sas. Străbătând Orientul, ajungând printre mai-marii regiunii şi printre oameni cu preocupări de exploratori, iar mai târziu până în zone necartate ale Africii Centrale, Binder nu doar că face avere şi obţine prestigiu social, dar ajunge să aducă şi o contribuţie la înţelegerea continentului negru.

Potretul lui Franz Binder. Prin amabilitatea Muzeului de Etnografie Universală Franz Binder din Sibiu.

Tot ce aflăm de la Kurt Binder, nepotul şi biograful lui, despre începutul aventurii este că, „în circumstanţe nefericite în familie şi în negoţ“, Binder pleacă spre Constantinopol „fără un scop precis“. Timp de doi ani, jurnalul de călătorie al lui Binder descrie un interesant periplu prin Smirna, Rhodos, Haifa, Ierusalim, Tripoli, Latakia, Beirut, Alep, Damasc, în condiţii de sărăcie extremă. Doarme şi mănâncă gratis la mănăstiri, bate la porţile consulatelor pentru a primi câte o monedă de 20 de şilingi sau străbate Muntele Liban pe jos după ce nu reuşeşte să adune bani ca să închirieze un măgar.

La Alep se dă drept refugiat: „Mi-am spus păsul şi «generalul» a permis să se facă o chetă în favoarea mea printre nenumăraţii refugiaţi polonezi, şi nu numai, care îşi făceau veacul pe-acolo“ – scrie el în jurnal. |l mână la drum şi imboldul de a-şi găsi un frate vitreg care plecase spre Indiile de Est; o neaşteptată recomandare către medicul personal al paşei Abbas I şi speranţa unei angajări îl împing însă spre Cairo.

Acest neamţ educat, însoţit pretutindeni de un căţel, trebuie să fi fost un personaj  aparte şi plin de farmec, altminteri ar fi greu de explicat cum un emigrant rupt în coate ajunge să însoţească ba o prinţesă olandeză, ba pe noul guvernator al Damascului, ba pe un viitor consul. Primeşte de la ei, pe rând, bani, haine, adăpost, catâri,  recomandări, sau chiar loc la clasa I pe vapor. Nu se fereşte de munci manuale, din cele mai diverse. Spiţeria deprinsă la Sibiu îl ajută să prepare lacuri de mobilă, cu care ia parte la renovarea unei biserici în Siria. Devine ajutor de cofetar, ceea ce îl ajută apoi la Alexandria să-şi rotunjească veniturile preparând bere de ghimbir, sau învaţă să taie furnir cu fierăstrăul.

În tot acest răstimp, Binder vizitează – după cum spune – „tot ce se putea vizita“ în Ţara Sfântă şi în Egipt. Obţine în cele din urmă un post la o companie comercială, dar asta numai după ce fostul lui tovarăş de muncă, Theodor von Heuglin, devine cancelar al viceconsulatului austriac din Khartoum.

De aici încolo, evoluţia lui Binder e ascendentă. Face comerţ, ba pentru consulat, ba pentru o misiune catolică, deprinzând ce să vândă şi ce să cumpere în Africa. Conduce expediţii cu vapoare şi soldaţi în susul şi-n josul Nilului, unde vinde mărgele de sticlă, pânză, mătase, rom, sare şi diverse mărunţişuri şi se întoarce cu gumă arabică şi fildeş. Profiturile nu întârzie să apară. |n 1853 urcă pe Nilul Alb alături de fondatorul misiunii, Ignaz Knoblecher, care aduna deja vaste colecţii etnografice şi ornitologice. Prietenul lui Binder, dr. Heuglin, e şi el pasionat naturalist şi în 1855 are deja publicată o lucrare de ornitologie.

Aşadar, în 1862, când porneşte până dincolo de Râul Gazelelor (Bahr al-Ghazal), are destulă experienţă şi probabil gustul explorării şi al colecţionării. Are şi o voinţă de fier, care îl ajută să mărşăluiască zile de-a rândul prin mlaştini adânci. Scopul incursiunii sale în zone atât de dificile a fost de a regla afacerile unui prieten decedat, a cărui proprietate (o zeriba – un sat fortificat) o cumpărase. {i, desigur, de a achiziţiona cât mai mult fildeş.

Însă pe tot parcursul călătoriilor sale, Binder adună obiecte de toate felurile şi plante de ierbar, pe care, la întoarcerea acasă, avea să le dăruiască Societăţii Ardelene pentru {tiinţele Naturii, din Sibiu, şi Gimnaziului Evanghelic din Sebeşul natal.

De la zeriba sa din Ronga, pleacă şi mai spre sud. Incursiunile îl duc până în Jabal Quli (regiunea superioară a Nilului Albastru), departe de zonele cartate sau – după cum spune el – „la triburi care nu mai văzuseră în viaţa lor vreun european sau turc“.
Dar odată ce trece (după presupunerile sale) ecuatorul, îl cuprinde dorul de casă. După 22 de ani de aventură, destul de bolnav, dar bogat, revine în ţară, îşi publică într-un periodic sibian notele de călătorie, primeşte o decoraţie imperială („ca reprezentant al monarhiei în locuri periculoase şi greu accesibile“ – scrie nepotul lui) şi postul de consul.

Una din frizele instalate de Binder pe casa lui din Sebeş descrie călătoria sa pe nil. O alta, acum acopertă de cabluri, îl prezintă pe negustor conducând o caravană. Foto Eduard Schneider.

Binder a fost un investitor pragmatic şi un bun manager, procedând „ba cu binele, ba cu răul“, ba „cu şiretenie“. Corect cu cei aflaţi în solda sa, necruţător cu indisciplinaţii, conduce angajaţii cu o mână de fier, dar şi cu umanitate, mărturisind de mai multe ori că admiră „natura animalică a oamenilor“ sau pe „africanul rezistent“.

Afacerist tenace, îşi urmăreşte interesul cu meticulozitate nemţească, neezitând să înfrunte sau să dea în judecată administratorii otomani, dar ştiind să se adapteze la regulile locului (cu o ocazie, a aşteptat 10 zile pentru că localnicii nu voiau să plece după lună plină, ca să nu le „meargă rău“). Nu ezită nici să intervină armat împotriva unor triburi care îi jefuiseră pe furnizorii lui de fildeş.

âNilul nu s-a schimbat prea mult de acum două veacuri, când negustorul Binder îl străbătea în căutare de fildeş şi alte mărfuri rare. Foto Andreea Câmpeanu.

În jurnal găsim observaţii despre natură („incredibil ce bine se înţeleg maimuţele cu mulţimea de păsări de apă care cuibăresc în copaci. 20-30 de maimuţe sar prin copac şi păsării nici că-i pasă, dar nici maimuţa nu se atinge de cuib“; „cămilele care mor în deşert se usucă şi doar un şoricel care intră prin dosul cămilei şi mănâncă tot ce n-a digerat ea şi vipera care se hrăneşte cu şoricelul sunt locuitorii acestui deşert“). |n cea mai mare parte însă animalele întâlnite sunt o simplă oportunitate de afaceri („am văzut foarte multe animale sălbatice, elefanţi, antilope, girafe, bivoli“, dar, fiind mlaştină, „a trebuit să mă mulţumesc doar cu privitul“).

În mod evident, nu e profilul exploratorului National Geographic al zilelor noastre. „Lărgirea orizontului geografic al omenirii s-a făcut mereu sub impulsul căutării de resurse de pieţe de desfacere – explică {erban Dragomirescu, profesor asociat la Institutul de Geografie al Academiei Române. Este şi cazul comerciantului Binder, însă aportul ştiinţific adus de colecţiile sale îl poate plasa în galeria exploratorilor.“ Anii 1850-1880 au fost marcaţi de „vria cercetării zonelor necartate din centrul Africii pentru găsirea izvoarelor Nilului, competiţie care a captat imaginaţia timpului şi a multor comercianţi, misionari sau aventurieri, pe măsură ce înaintau în teren şi descopereau lucruri noi“ – spune Dragomirescu.

Într-adevăr, plantele de ierbar adunate de negustorul sas au fost catalogate de botanistul austriac Theodor Kotschy şi trei specii au fost denumite după Binder.

Colecţia sa de peste 500 de obiecte africane a dat naştere Muzeului de Etnografie Universală din Sibiu, care îi poartă numele şi care împlineşte anul acesta exact 20 de ani.

„E una dintre cele mai vechi colecţii din Sudanul de Sud intrate în Europa – dacă nu cea mai veche – şi, mai mult, e printre cele mai numeroase, cu o mare consistenţă şi complexitate internă – spune cercetătoarea Maria Bozan, curator al muzeului sibian. Dar cel mai important e că Binder a ajuns unde nu mai ajunseseră alţi colecţionari şi a cules obiectele direct de pe teren, ceea ce ne asigură că provenienţa lor e autentică – adaugă Bozan. Colecţia Binder ne dă informaţii despre nişte culturi din perioada când ele erau încă vii şi când etnografia nici nu se născuse ca ştiinţă.“



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*