E mereu 1989 într-un sat uitat din Caucaz

„Poate că peste 10 ani n-o să mai găsești molocani pe-aici,” spune Jabin Mihail Tsimofeievici, unul din bătrânii sectei creștine conservatoare molocane. Ivanovka, Azerbaijan. Foto: PAUL SALOPEK

Timpul se oprește în loc la ultima cooperativă agricolă de tip sovietic din Azerbaidjan.

de Paul Salopek

Mergem prin lumina rece și puternică de munte, ghidul meu, Rufat Gojaiev și cu mine. Hălăduim prin văile înserării, aburite de fumul de la 10.000 de sobe cu lemne. Întrăm în ceainării, unde bărbați îndesați cu pălării cu bor mic șed solemni ca niște aisberguri. Vârâm linguri mari de tablă în boluri mici cu supă de linte. Apoi ne împleticim, uimiți, înapoi în 1989.

Acest portal în timp are un nume: Ivanovka. O comunitate agrară din Azerbaidjan.

Piață liberă în ultima redută sovietică: stand cu fructe pe marginea drumului la Ivanovka. Foto: PAUL SALOPEK

Populație: circa 3.000. Fondată în secolul al XIX-lea de sectanți creștini austeri numiți molocani. Ei sunt menoniții lumii ortodoxe ruse — oameni evlavioși, ducând o viață simplă, uniți de ura împotriva exceselor religioase: icoane aurite, lumânări, preoți cu odăjdii împodobite, catedrale enorme. Se roagă în case goale. Bărbile lungi ale bărbaților flutură ca niște stindarde în vânt. Femeile poartă baticuri. Ecaterina cea Mare i-a alungat din Rusia imperială ca eretici. S-au stabilit la frontierele rusești. Și cu toate că Azerbaidjanul musulman și-a declarat independența față de Uniunea Sovietică muribundă în 1991, molocanii încă se agață de credința lor, de vechiul mod de trai rusesc. Trăiesc în case mici, rusești, cu acoperișuri în pantă. Vorbesc rusa demodată a lui Tolstoi. Practică aceeași agricultură socialistă pe care o propovăduiau rușii prin anii ’20-’30. Ivanovka e ultimul colhoz din tot Caucazul.

„Țăranii noștri muncesc împreună aceleași pământuri,” spune Olga Jabina Timofeovna, administrator al satului. „Nu câștigă prea mulți bani. Sunt plătiți în produse de la fermă —grâu, lapte, carne. Preferăm să trăim comunal. Sistemul ni se potrivește.”

Jabina e o molocană modernă. Biroul ei de la primărie, ca toate birourile oficiale din Azerbaijan, e vegheat de două portrete: unul al lui Heydar Aliev, fondatorul tinerei națiuni. Și celălalt al actualului președinte, fiul și succesorul lui, Ilham Aliev. O întreb pe Jabina cum aș putea să intru și eu în colhoz.

Pare surprinsă. „Nu avem multe cereri,” spune ea.

Olga Jabina Timofeovna, administratorul ultimei cooperative agricole de tip sovietic din Azerbaidjan, spune că munca la colectiv nu e pentru fătălăi. Foto: PAUL SALOPEK

Viața în colhoz nu a fost niciodată ușoară. Munca e grea, spune Jabina. Recompensele sunt rare. (De fapt, milioane de oameni au murit de foame în Uniunea Sovietică în timpul colectivizării forțate a pământurilor aflate în proprietate privată.) Jabina spune că molocanii mai tineri au plecat din îndepărtata Ivanovka, atrași de locurile de muncă de la oraș. Alții s-au întors în Rusia. Satul avea cândva 4.000 de coloniști ruși. Au mai rămas poate 1.000. (Majoritatea sătenilor sunt astăzi azeri.) „Una din fetele mele lucrează într-un birou din Baku,” spune Jabina. „Ce-ar putea să facă aici? Să vadă de vaci?”

Gojayev și cu mine colindăm prin Ivanovka. Înțelegem ce vrea să zică Jabina.

Multe gospodării sunt goale. (Pe pancarte, „De închiriat” e scris în rusă, cu chirilice.) Străzile sunt pustii. Magazinele sunt închise. Și totuși, ne așteaptă surprize: ne așteptam să găsim un avanpost rustic al unui imperiu sărăcit. În schimb, satul e plin cu relicve ale gloriei apuse și bogăției sovietice. Primăria are colonade — o structură neoclasică zveltă, care ar fi o mândrie chiar pentru un oraș de mărime medie. Căminul cultural are o sală de concerte opulentă. Scaunele de plus roșu pot primi 1.500 de spectatori — jumătate din actuala populație a satului. Parcurile, deși acum înecate în vegetație, ocupă acri întregi. Se vede urma secată a unul lac artificial. Ivanovka e o mică lume autosuficientă, aruncată pe Câmpia Caspică, un sat desprins din imperiul sfărâmat, naufragiat în timp, după ce URSS a început să se dezmembreze, odată cu Zidul Berlinului, în 1989.

Două relicve ale gloriei sovietice: un cămin cultural ca un palat, cu o sală de 1.500 de locuri la un sat de 3.000 de suflete — și o veche Ladă rusească. Foto: PAUL SALOPEK

„O duceam bine pe vremea Uniunii Sovietice,” își amintește Jabin Mihail Tsimofeievici, de 80 de ani, agricultor molocan. E un bătrân prietenos într-o haină ruginie. Mâinile lui gigantice sunt pătate de zeama nucilor culese. „În anii ’80 era cea mai productivă cooperativă din Azerbaidjan! Eu am primit drept recompensă 17 vacanțe plătite prin tot URSS-ul. Moldova. Ucraina. Republicile sovietice erau o mare familie pe atunci.”

Partea proastă a regimului comunist, admite Tsimofeievici, era oprimarea religioasă. Peste 300 de molocani din mica Ivanovka — inclusiv întreaga clasă de gimnaziu din 1926 — nu s-au mai întors din Al Doilea Război Mondial. Au fost forțați să se alăture Armatei Roșii, cu toate că erau pacifiști.

Astăzi, colhozul molocan atavic există doar datorită subsidiilor acordate de guvernul azer. E o comunitate de pensionari ruși, grizonați și tot mai puțini, și una în creștere, de tineri azeri mai adaptabili. Economia globală a ajuns la ei sub forma a două noi pensiuni.

„Deci chiar ești american?” întreabă Tsimofeievici. Încuviințez din cap. Iar el ridică din sprâncenele lui albe. „În sfârșit unul de-adevăratelea, în cazul ăsta!”

Mă trece un frison ciudat de încântare: sunt primul lui fost inamic. Iar acum e ca și cum sunt și eu eșuat în timp. Moș Tsimofeievici mă vede cu ochii din Războiul Rece. Dintr-odată, trăiesc o întâlnire din generația tatălui meu. Primul contact prin timp.

Tsimofeievici îl binecuvântează pe ghidul meu, Gojaiev. Mă binecuvântează și pe mine. Gojavev și cu mine pornim din nou în marș. Mergem spre Marea Caspică.

Fiecare loc din lume are niște coordonate precise în spațiu: o anumită altitudine, o latitudine, o longitudine. Asta e partea simplă a navigației. O hartă mai eluzivă —  una care e fie în mișcare, fie neclintită — îi descrie locația pe fluviul timpului. Țări, orașe, indivizi: e cam la fel pentru fiecare. Nu trebuie să ne întrebăm doar: de unde ești? Ci și de când.

Anii ’80 continuă în Ivanovka. O gazetă de perete din fața primăriei expune o galerie de fantome sovietice. Foto: PAUL SALOPEK


Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*