Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 4 – Criț & Finale Brașov

Concert de închidere Criț, foto: Șerban Mestecăneanu

Încă din prima zi când am ajuns la Criț aș fi putut intra în impunătoarea biserică. Dar există un fel anume de a împinge așteptarea, care face ca lucrurile pe care vrei să le descoperi să ți se arate cu o intensitate încă mai mare, dacă le dai timp. Deși biserica se afla la o aruncătură de băț de mine, am refuzat să intru în ea până la concertul final, din seara de 2 iunie.

Inaugurarea, atât a orgii baroce, cât și a bisericii evanghelice fortificate, restaurate ambele, avusese loc cu aproape 6 ani în urmă, în iulie 2013. În „Criț – Istoria, poveștile și viața unui sat de sași”, Ruxandra Hurezean alocă un capitol detaliat Bisericii evanghelice. Aceasta, ne spune autoarea, a fost ridicată în preajma anului 1500. Este vorba de construcția gotică care e atestată documentar chiar mai devreme, pe la 1466, fiind ea însăși ridicată pe locul bisericii, prezentă în documente de la 1270, odată cu satul. Biserica a aparținut abației de la Cârța până la desființarea acesteia, la 27 februarie 1474. Matei Corvin o va trece, împreună cu toate posesiunile abației, bisericii Sf. Maria de la Sibiu.

Orga din Criț, foto: Anca Maria Mosora

La 1800 este dărâmată biserica veche, iar între 1810 și 1813 se construiește cea nouă, în stil neoclasic. „Turnul-clopotniță în stil clasic, de 27 de metri înălțime, a fost realizat în același timp cu biserica, deasupra fațadei de vest.”

Un capitol mai încolo, continuând, așa cum spune autoarea „povestea unei comunități, văzută prin ochii Sofiei Folberth, cea mai în vârstă săsoaică din zonă” citim cum în sacristie: „într-unul dintre dulapuri, ținut cu ușile deschise, să nu mucegăiască hârtiile, doamna Sofia a orânduit caietele cu simfonii, opere și operete după care se cânta cândva în sat.” Aflăm că este vorba despre partituri ale operelor lui Haydn și Bach.

Dacă alunecăm spre capitolul „Muzicanții și teatrul”, aflăm că „fiecare (sașii flamanzi din Criț) avea cel puțin un instrument de cântat în casă.” Școala avea viori, clarinete, un bas, saxofoane, un clavecin. Ce s-a petrecut cu ele, poate vă întrebați împreună cu mine? „Când s-a terminat războiul, ne spune Ruxandra Hurezean, la trecerea prin sat, rușii au distrus sau au luat cu ei toate instrumentele muzicale.”

Orga, veche de peste 200 de ani, construită de maestrul Johann Thois, a răsunat, după restaurare, într-un concert inaugural susținut de Ursula Philippi în acel iulie 2013.

Cum vă spuneam în una dintre însemnările care au precedat-o pe aceasta, un festival este un organism viu, adaptabil într-un fel – iar acesta este un lucru bun atunci când mișcarea sa organică aduce ceva în plus promisiunii inițiale. Vă puteți întreba cum anume ar putea zece muzicieni de excepție să treacă cu vederea prezența printre ei a celui mai mare intrument muzical – orga? Ei bine, răspunsul este că nu, nu pot să o facă. După cum nici eu n-am putut să nu mă întreb cum anume a ajuns un pian nou-nouț în Biserica evanghelică din Criț.

„I really want to have my piano here in Zhangjiakou”, îi scria pianista chineză Zhu Xiao-Mei mamei ei, aflată la Beijing. În Zhangjiakou, Zhu Xiao-Mei se afla într-un lagăr de muncă. Trei săptămâni după ce mama ei reușise să împacheteze și să pună pe tren pianul familiei, obișnuit de altfel cu deghizările impuse de incompatibilitatea dintre o origine sănătoasă și deținerea unui instrument muzical, acesta a ajuns în mica stație Sha Lingzi. Sigur, veți spune, era China lui Mao care ajunsese, în ceea ce privește muzica, la conceptul dement de „Conservator fără muzică”. Ei bine, în România de azi (și de ieri) pianele continuă să aibă drumuri și destine complicate. E suficient să ne gândim la Bechsteinul pe care Dinu Lipatti l-a avut la Fundățeanca – un loc, de altfel, care va fi curând pierdut dacă nu este scos din marasmul administrativ, de nepăsare și apă de ploaie care se strecoară prin acoperiș, negijență și, una peste alta uitare – un pian care a cunoscut furia topoarelor comuniste.

Pianul cu care încheiam intrarea anterioară a acestui jurnal subiectiv este un Bösendorfer 280 (280 vine de la lungimea lui: 2.80m), care a călătorit special pentru festival – fiind instalat în Biserica din Criț pentru cele două concerte – de deschidere și încheiere a festivalului, adus apoi la Brașov iar de aici rămânând în țară pentru un an, spre bucuria soliștilor și a spectatorilor care vor beneficia de el. Unul dintre cele mai bune (și cele mai bine vândute) piane din lume la ora actuală, versatil și perfect adaptabil variațiilor de temperatură, temperamentelor pianiștilor, volumului și acusticii sălilor de concert, ne spune Dragoș Dimitriu, este pianul are a însoțit premiera de anul trecut, la Viena a Turneului „Rhapsodie Roumaine”, care ajungea în noiembrie 2018 și în București, deschizând ediția a XIII-a a Festivalului SoNoRo.

Nici acest pian nu ar fi apărut cu același firesc și aparentă lejeritate cu care întregul festival s-a desfășurat (și spun aparentă pentru că nimeni din afară nu s-ar fi putut gândi că este o primă ediție, atât de bine au curs lucrurile) dacă SoNoRo nu ar fi avut în spate o echipă pe care ar trebui să o multiplicăm și să o lăsăm să își facă treaba prin cât mai multe colțuri ale țării.

După ce mi-am părăsit banca de lemn pentru una ceva mai blândă cu oasele, care avea spetează, am răsfoit o Biblie pe care trona inscripția Republica Socialistă România, schimbând câteva vorbe violoncelistul Bertrand Raynaud, în plus și scriitor, despre absența muzicii moderne în destul de multe programe de concert, m-am așezat cumva între privirile sfinților Petru și Pavel și am ascultat un program care a fost regândit pe loc, de toți muzicienii prezenți, pentru a folosi toate atuurile pe care locul le deținea.

O sonată de Haydn spre început. Unul dintre cei doi violoniști din festival, Philippe Graffin, nu era însă pe „scenă” ci sus, lângă orga cu care a dialogat vioara, făcându-ne să ne întrebăm cine este misteriosul solist din spatele celor 1450 de tuburi ale orgii? Anton Martynov, cel de-al doilea violonist din festival, devenise pentru câteva minute bune un foarte abil organist al bisericii din Criț.

Pianul i-a bucurat pe cei veniți la concert: Chopin și Satie au răsunat în biserică intrepretați de Mara Dobrescu și Ioan-Dragoș Dimitriu. Iar Jeux d’enfants, piesele pentru pian la patru mâini ale lui Bizet, au rimat în mintea mea cu Duo pentru violoncel și contrabas în Re major de Rossini, din primul concert de la Meșendorf, cu Bertrand Raynaud, violoncel, și Petru Iuga, contrabas, – când cei doi foarte talentați muzicieni ne-au dovedit și calitățile vocale, nescrise în partitură.

Dar poate că pentru mine, seara aceasta va păstra ca fond muzical Fantasia pentru vioară și harpă a lui Camille Saint-Saëns, cu Miruna Nagy la harpă și Philippe Graffin la vioară. Și da, harpa se aude în biserică, în această biserică.

La fel cum prima zi va rămâne cea a Trio-ului de Schubert și a viorii lui Philippe Graffin în Sonata postumă de Ysaÿe pe care el a descoperit-o și a cântat-o prima dată la București, cu un an în urmă.

După terminarea concertului, ne-am strâns cu toții în jurul bucatelor care ne așteptau la Casa Kraus (sosul de rubarbă este ceva ce trebuie neapărat să încercați măcar o dată în viață) dar mai mult în jurul bucuriei comune pentru un lucru bine început, care de-acum nu avea decât să fie arătat, cum spunea Răzvan Popovici, și orașului – adică Brașovului – și apoi să treacă cu succes în ceea ce poate deveni o tradiție. Unii dintre noi au fost soliști, alții actori invizibili publicului, alții martori, alții spectatori. Pe undeva, am avut sentimentul că un același lucru bun ne-a legat pe toți, indiferent de rostul cu care veniserăm „la sași”.

Când se întunecă pe aceste meleaguri poți avea senzația unei profunde nevederi. Una care are consistență fizică și te face să închizi ochii. Casa Kraus este însă luminată și, în negrul din jur, poate semăna, dacă te îndepărtezi suficient, cu o ambarcațiune care plutește pe un ocean întunecat. Doar că drumul nostru plin cu sunete nu ducea peste mări ci, după încă o noapte de liniște și o dimineață cu plimbare, eschivând câinii de stână destul de agresivi, stropii de ploaie care ne amenințau și bălțile, căutând vulpile sau căprioarele pe care alții le văzuseră – dar nu s-au arătat la acea oră – și sfidând un pic ceasul la care ar fi trebuit să eliberăm camerele, camere care erau într-o, bănuiesc, degringoladă din cele pe care le generezi atunci când în fond nu vrei să pleci dintr-un loc, am pornit spre Brașov.

Statuia lui Titulescu din parcul central, foto: Anca Maria Mosora

Ploaia aștepta imediat după familiara plăcuță anunțând intrarea în oraș. Nu orice ploaie – un soi de găleată uriașă deversată constant. Trecusem dintr-un regim solar neașteptat în cel cunoscut-capricios de la o vreme al Brașovului, care însă a slăbit un pic în preajma orei de începere a concertului. Iar cum cei 6 kilometri de plimbare matinală nu mi-au părut suficienți, am continuat pe jos până la Cercul Militar (Casa Armatei cum îi spunem noi, brașovenii), traversând parcul lunguieț din mijocul orașului, căutând florile celor trei-patru arbori de lalea, salutând – încă susțin – nefericita statuie a lui Titulescu și îndreptându-mă spre locul unde, în timpul liceului, ascultam săptămânal Filarmonica mutată acum în sediu nou.

Sala plină ochi. O scurtă reajustare personală la scaune comode, acustică dificilă pentru orchestră, nu tocmai ideală pentru muzică de cameră, șușoteli ce trec pe deasupra capetelor dar asta până la primele sunete care mi-au readus magia zilelor petrecute în preajma lor.

Un taxi m-a dus apoi spre casă și v-aș spune, cu riscul de deveni absconsă taman la final, asta dacă nu am fost cumva și prin alte locuri ale acestor relatări, păstrăvul s-a prăjit. Să fac totuși lumină: marele Finale al festivalului a fost Schubert, Cvintetul Păstrăvul în La major, D. 667. Iar o reușită a sa – o glumă doar între muzicieni – stă în răspunsul la întrebarea S-a prăjit Păstrăvul?

Ne revedem la anul, foto: Șerban Mestecăneanu

Citește și:

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 1 – Criț

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 2 – Meșendorf

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: Ziua 3 – Viscri

Text: Anca Maria Mosora
Foto: sursele citate

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*